EUROPA, SAREA TERREI...

În contextul în care societatea europeană consumistă îşi creează un
prototip necesar – noul consumator de cultură, – şi cultura română
traversează astăzi, în ciuda contrastelor active în chiar epicentrul ei,
un moment inaugural: semnăm, fără putință de tăgadă, actul de asumare, din
interior şi din exterior deopotrivă, a drumului spre Centru. Homo europeus
a fost reinstituit ca matrice; reuşim abia acum să conştientizăm cu adevărat
rolul şi rostul acestui concept şi a tot ceea ce presupune aplicarea lui la
destinul culturii române. Chiar dacă generații în şir de intelectuali au
manifestat aceeaşi atitudine robustă față de păstrarea valorilor autohtone nu
la granița dintre Centru şi periferie, ci în însuşi nucleul sistemului de valori
europene, culturii române actuale i se deschide şi această provocare: să îşi
confirme, încă o dată, majusculat, apartenența de secole la un topos
privilegiat: spiritualitatea europeană. În jurul acestei idei îşi construieşte
Mihai Cimpoi cartea sa despre „vise, utopii şi realități europene”, Europa,
sarea Terrei… (Bucureşti, Ideea Europeană, 2007).
Cu câteva luni înaintea deschiderii Anului European al Dialogului
Intercultural, autorul discută constant, prioritar din perspectiva teoriei
mentalităților şi a sociologiei culturale, despre dialogul Identitate-Alteritate,
manifest atât în plan individual, cât şi la nivelul general al culturilor.
Complementar, se pune problema unui adevărat verdict cultural care
priveşte şi societatea românească: globalizarea ca atitudine de uniformizare,
de elaborare a unei noi grile comune de lectură a produsului cultural, dar cu
efect bănuit de destrămare treptată a habitudinilor interne, de racordare
lipsită de oprelişti şi aparent perfectă la sistemul european.
Proliferarea unei polisemii culturale provocatoare, precum şi o serie
întreagă de convenții răsturnate privitoare la doritul caracter monolitic al
Europei contemporane acaparează, de obicei, discuțiile despre culturile din
imediata noastră vecinătate, cele care instituie, în fond, caracterul dinamic
al întregului complex. Forjate într-o manieră… post-totalitară, conceptele şi
dimensiunile-cheie închegate în jurul lui homo europaeus surprind cel mai
adesea punctele nevralgice ale memoriei culturale a Europei Centrale, ea
însăşi percepută ca o structură spirituală şi intelectuală compozită, o mixtură
aparent dezordonată (dar ordonabilă!) între supuşenie şi autoritate, tragic şi
ludic, latență şi vivacitate. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă în dezbaterile
realizate în marginea ideii europene de Mihai Cimpoi: intenția vădită este,
de această dată, aceea de a surprinde latura tonică a integrării culturale a
românilor în spațiul european, precum şi promovarea elegantă şi imperativă
a patrimoniului autohton, cu sentimentul coerent al dialogului între culturi
şi nicidecum al monologului european major, în defavoarea rostirii naționale
autentice.
Principiul de la care pleacă autorul l-am descoperit ca fiind extras, pe
bună dreptate, dintre aserțiunile filosofului Constantin Noica, în lucrarea sa
Modelul cultural european: „O bucată de pâine şi orice bun obişnuit dezbină
pe oameni, în timp ce o valoare îi uneşte, îi însumează. Se poate spune
atunci că există bunuri de consumare şi bunuri de însumare, dacă lărgim
ideea de bun. În orice caz valoarea în acelaşi timp îi însumează pe oameni
şi se păstrează ca atare în distribuirea ei. (...) Valoarea îşi păstrează ființa şi
unitatea, în propria ei distribuire.” Numai că, până la a se fi ajuns la o astfel
de luciditate, traseul integrării a urmat calea acumulărilor lămuritoare,
atipică dar constantă, perfect omogenă în cazul culturii noastre. Mihai
Cimpoi mărturiseşte tentația de a fi efectuat, încercând clarificări simultane,
relectura evenimentelor majore ale istoriei naționale şi ale culturii, de vreme
ce nu se poate vorbi de diseminarea valorii spirituale de fond altfel decât în
sincronie şi în diacronie, adică sub imperativul istoricității fenomenelor. În
acest context, întrebarea fundamentală este legată de poziționarea de secole
a națiunii noastre şi a produsului ei cultural în perimetrul european, cu toate
modulațiile dialogului intercultural şi cu mutațiile impuse de ciclul istoric,
ideologic, socio-politic, etic, estetic şi religios. Concluzia primă este
afirmată tranşant de autor: „Despre o Uniune Europeană vorbeau Hugo,
Stefan Zweig, iar despre un Consiliu European, Novalis. Romain Rolland
lansa ideea unei Europe-cetate, iar Chateaubriand releva nenumăratele
legături care alcătuiesc țesătura culturii europene”, la fel cum „Am răsfoit,
cu acest prilej, paginile înaintaşilor şi am constatat, cu legitimă şi înălțătoare
mândrie, că Ideea europeană a fost şi Ideea lor: de la Ştefan cel Mare şi
Cantemir (în Evul Mediu) până la Eminescu (în secolul al XIX-lea) şi Noica
(în secolul al XX-lea)…”. Prin urmare, factologicul validează conceptul de
homo europaeus ca instanță gândită, prelucrată, uneori supralicitată,
difuzată şi strategic adaptată la cerințele fiecărei epoci.
Cât de largă este, însă, plaja de definiții posibile ale Europei ca
fundament cultural pentru propriile noastre exerciții de promovare a
identității? Acad. Mihai Cimpoi oferă, grabnic, alegoria care pare să
cuprindă, la o analiză atentă, tocmai miezul problemei: „Europa a fost şi
rămâne continentul idealității albe, visat în culori albastre, cetatea viselor şi
certitudinilor cu numeroase intrări (pentru toate semințiile). Ea apare
filosofic vorbind, ca un Unu multiplu, ca o unitate sintetică de tip kantian,
ca o unitate a diversității culturale, ce săvârşeşte miracolul unirii culturale
într-o Cultură. A fost imaginată mereu ca o Grădină a Hesperidelor, în care
stă tăinuit Mărul de Aur. Chiar dacă unii, îndrumați de un orgoliu local, şiau
zis, ca Voltaire, să cultive grădina proprie, căci şi acolo s-ar găsi fructul
mitic.” Nu putem rezista tentației de a alătura acestei secvențe cu nuanță
eseistică un gând apropiat, aparținându-i lui Constantin Noica: „Dacă ar
dispărea cultura europeană, încă ar putea supraviețui ceva din ea: modelul
pe care l-a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiința de sine a oricărei
alte culturi depline – în cazul că ar mai fi vreuna. Până la cultura europeană,
toate celelalte ştiute nouă au fost parțiale: au cunoscut numai un colț de
Terra, oricât de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor
a spiritului. Singură cultura europeană, cel puțin din perspectiva noastră,
după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano-catolică, italiană,
franceză, anglo-saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s-a deschis,
prin conştiință istorică, între toate culturile ştiute. Față de ea, celelalte ne par
parohiale. Să fie aici o iluzie europocentrică?” Înțelegem astfel de ce Mihai
Cimpoi îşi aşază analizele sub semnul opiniei descinse parcă dintr-o matcă
ancestral-filosofică: „Europa nu e numai sarea Terrei, este Terra însăşi,
China şi Africa fiind fosile ale trecutului.” (Constantin Noica, Jurnal).
Numai că Mihai Cimpoi ne avertizează, limpede şi evident neliniştit, că „Sa
instaurat (…) o adevărată retorică a europenității, ca un nou limbaj de
lemn continental”, cultura română fiind printre puținele capabile să
depăşească fantoşele şi clişeele, paradigma ei suferind doar mutațiile
necesare care i-au permis să răspundă constructiv şi creator la expectațiile
spațiului european. Practic, conchide Mihai Cimpoi, instituția culturii
române s-a aflat într-o permanentă acumulare şi stare dialogică, binomul
cultură-civilizație stând ca matrice pentru întregul edificiu al identității
naționale: „Orizontul mioritic se integrează în orizontul european cu
garnitura de categorii care este proprie apriorismului românesc.”
Dacă marile dileme, crize şi complexe ale spiritualității europene au fost
forjate şi rezolvate, măcar secvențial, de gânditori de vocație (Nietzsche,
Oswald Spengler, Husserl, Keiserling sau Dostoievski), între actanții care
configurează, în cultura noastră, paradigma sincronizării valorice cu
Europa, a proeuropenismului românesc, Mihai Cimpoi îi dezvăluie, cu un
profund spirit analitic, pe maeştri: de la Dinicu Golescu şi Kogălniceanu, la
M. Eminescu, T. Maiorescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, C. Noica.
Aserțiunile criticului răspund constant mutațiilor ideologice care fac ca aşanumita
„criză” a culturii europene să îşi găsească, argumentat, replicimirare,
replici-constructor, replici-scenariu pentru reaşezarea în ordine şi
echilibru a normelor şi tradițiilor. O astfel de provocare a autorului
consemnează nevoia de a descifra corect, până la capăt, mecanismele
actului cultural în sine: „Emil Cioran relua, de fapt, teza eminesciană
privind transformarea României într-un stat de cultură la gurile Dunării. Prin
crearea unui nou Constantinopol cultural (Bucureştiul), Cioran spulbera fără
să vrea monocentrismul european, propunând un centru nou (tot periferic?).
Paradoxul culturii române constă în această voință de a fi europeni în
Europa, vrere inhibată de un complex permanent al situării – nu doar
geografice, ci şi valorice – la periferia continentului. Parcurgerea acestui
Drum spre Centru – de la o periferie «asiatică», «balcanică» – ar însemna
europenizarea efectivă”; pentru a face legătura cu esența la care Mihai
Cimpoi se referă, în fond, reproducem şi următoarea secvență: „La
complexul inferiorității – să-i zicem ontic – se adaugă complexul orizontic”,
„această situare fatalistă şi deterministă între (= între imperii, între interese,
între diferite arealuri culturale, între Orient şi Occident, între Centru şi
Margine, adică între Europa Centrală şi limita ei extremă; între Europa
peninsulară şi cea continentală, într-un cuvânt: între patru vânturi) ne aduce
conştiința liniştită a unei secțiuni de aur, a unei aurea mediocritas, malefică
altădată, benefică de acum înainte.”
Acad. Mihai Cimpoi îşi încheie rotund periplul umanistic prin labirintul
supraordonat al culturii europene, unitară în diversitatea ei, cu o concluzie
căreia îi subscriem fără rest: „Raportul nostru cu Europa reia problema
alterității. E ca şi raportul pe care-l avem cu arta: ne oglindim, ne proiectăm
ființa într-o conştiință continentală. Europa devine un întreg continent al
alterității în preajma căruia ne rostim ființa şi căutăm, înfrigurați, esența ei.
Cine şi ce suntem în această proiecție alternativă ne preocupă mai puțin;
contează mai mult această proiecție…”. Am rămas, totuşi, cu o curiozitate
abruptă: cum vor gestiona oare generațiile viitoare această problemă de
imagine (forma!) care, se pare, riscă să minimalizeze problema cu adevărat
importantă, aceea a politicilor culturale care ar trebui să instituie şi să
promoveze fondul?
DIANA CÂMPAN