VIAȚA CA O PUNGĂ DE PLASTIC

Cu un titlu de narațiune sud-americană, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Editura Ramuri, 2009, Gabriel Chifu, autor, narator şi personaj, reface, în manieră postmodernistă, un traseu existențial, a lume dispărută, privită dintr-un carusel ludic, sustrasă oricărei riguroase clasificări. Drumul înapoi regăseşte semnele aruncate, ca în poveştile copilăriei, de teama rătăcirii în labirint, a inocenței înaintării, căci orice „istorie a lumii“ se lasă descifrată, din interior, de ființa care nu uită, care lasă urme pentru posibila reconstrucție, pentru căile care nu se şterg, ci ajung să prindă contur într-o carte. O „istorie a lumii“ nu se poate scrie decât după ce ai parcurs distanța dintre locuințele cu chirie şi zonele lăuntrice, dintre decorurile schimbătoare ale vieții şi lumea interioară, „aceea scufundată în memoria mea.“ Ca orice scriere postmodernă, textul acesta are „năstruşniciile“ lui, fiindcă istoria lumii nu curge liniştit, are spații absurde, inospitaliere, întoarce totul cu capul în jos, carnavalesc, ca un spectacol în care păpuşarul dirijează sforile cum vă place, grotesc sau sentimental. Ca şi viața, ca şi mâna care scrie şi redescoperă, treptat, puncte luminoase sau obscure, ca şi autorul trecând în luntrea naratorului şi a personajului, a eului liric devenit vocea care se reflectă în alteritatea sa şi rescrie viața „încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viața-mi, ca şi când n-aş fi fost“.
Cartea lui Gabriel Chifu readuce biografismul în centrul atenției, până la ființa reală, până la jupuirea trupului într-o lecție de anatomie, marcă dureroasă a destăinuirii autentice. Trăirea şi confesiunea adună „poveştile“ acestea care nu scapă de imperiul narațiunii sau de veşmântul liric discret, aşa cum „însemnările“ lui Rilke nu scapă de convențiile şi infuziile livreşti sau de imanența poeticului. Lumea amintirilor nu devine creație decât atunci, spune Rilke, prin vocea lui Brigge, „când ele devin în noi sânge, privire, gest“.
Şi istoriile lui Gabriel Chifu au acel miracol sud-american prin care realitatea se desface imperceptibil şi se lasă mărturisită, aşezată într-o dioramă postmodernă şi interogată mereu, ca într-un muzeu al copilăriei, spre care te întorci, fără încrâncenare, îmbinare de realitate şi fantastic, de ținut vrăjit, asemenea magicului. Macondo din romanul lui Marquez.
Parcurgem realitatea cea de toate zilele, într-o țesătură de fragmente care compun existența lumii şi a vieții, inocența copilăriei spre pragurile istoriei, hățişul de pagini care refac un destin, un drum în spațiu şi timp. Gabriel Chifu se oglindeşte în cărțile citite, descoperindu-se mereu, atras de acele ținuturi paradisiace, voluptuoase, pline de miresme, de fructe, de litere: „Întorceam paginile fermecat şi cred că mi-a încolțit în cap gândul, cu mult înainte de
a-l citi pe Borges, că paradisul poate arăta aşa, sub formă de cărți“. Urma cărții este pregnantă pretutindeni în această scriere a drumului interior, dar şi a prozaicelor traversări ale unei istorii apropiate, nerăbdătoare, nivelând individualitatea, maculând ținuturile lăuntrice, insulele de puritate.
Calafatul este, în această „istorie năstruşnică“, centrul universului, spațiul copilăriei, al serbărilor omagiale, al unei realități care comunică, ironic, cu noi, ca o lume stranie, dominată de mitul comunismului, al tovarăşilor ieşiți din ținuturi periferice, rudimentare şi aptere. Dincolo de îngerii păzitori, de privirile în oglindă spre acea ființă simetrică, dedublată, spre acel alter-ego generator de echilibru într-un teritoriu ieşit din matcă, plutind în derivă, plin de privațiuni, eul traversează infernul, anotimpul dezvrăjirii, al depersonalizării, al golului sufletesc: „Am plâns când a murit gagarin, am plâns când a murit laika. La moartea tovarăşului stalin n-am avut cum să plâng, m-am născut cu un an mai târziu. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, am recuperat, tot am plâns, am plâns retroactiv, l-am jelit gândindu-mă ce mare om se stinsese şi eu nu-l apucasem.“
Sunt pagini memorabile, în care încrâncenarea devine haz de necaz, ca la Creangă. Sau ca în Viața ca o pradă, carte a mărturisirii, a unei întâmplări proustiene, revelatoare, moment de început al „aventurii conştiinței mele“, al dobândirii unei înțelegeri asupra existenței.
În contingent, ființa trăieşte sub imperiul „balamucului“, în spirit îşi fac loc vise şi închipuiri; „atunci când mă imaginam plutind, cu aripi sau fără, pe plafonul sălii de cinema „arta“ din calafat, de dragul marianei“. Secvențele care compun existența diurnă, trecerea prin timp, succesiunea vârstelor, se rețin precum aşteptarea ceasurilor, fotografiile vechi, jocul de-a pituluşul sau de-a războiul, mersul spre gară sau spre trenuri, spații încărcate de vrajă, devenite puncte de referință într-o mitologie personală, vacanțele la cioroiaşi, colectivizarea, oamenii din calafat, cazematele, Dunărea, tot universul tulburător, monadă aflată „în golul dintre lumi“. Gabriel Chifu nu poate însă uita orizonturile spiritului care se desfac dinspre copilărie spre maturitate, de la descoperirea narcisistă a corpului, spre retragerea într-o interioritate sfidând agresivitățile colective: „Mi-a intrat în inimă frica de moarte. Şi am început să scriu versuri“. Literatura desfide extincția, ca şi poveştile ascultate în copilărie, hrană a spiritului putând înlocui oricând plăcerea mâncării. Sunt pagini care transcriu, într-o notă ironică, istoria traversată, precum „spulberarea hegemoniei maşinilor sovietice“, „pomul de crăciun“, răsfrânt într-un limbaj oficial sau în cel consacrat de tradiție, luna cărții la sate, alături de simbolurile unui univers concentraționar: tranzistor, pui congelat, bloc, dimolare. Sunt cuvintele care definesc o lume putredă, agresivă, inumană. Ființele fragile suferă la venirea buldozerelor şi sfârşesc, precum tanti marioara, alături de „câinele ei din ce în ce mai costeliv şi mai neputincios, cu valiza murdară în care aduna tot soiul de nimicuri“.
În lumea prin care a trecut personajul-narator, oamenii privesc în urmă, cehovian, plăsmuiesc, caută firide, iau filmul drept viață, precum vinetu dinamo sau trăiesc „clipe de diamant“, precum întâmplarea de la şcoala doamnei învățătoare mocofan şi prima propoziție filtrată ludic, din perspectiva copilăriei. şi chiar întrebarea ce-o să facem când o să fim mari? s-a născut dintr-un joc, dintr-o succesiune de voci timide, tandre, serioase, sau din interior, din punga de plastic purtată de vânt, prinsă de o creangă „unde ea va supraviețui şi mamei mele, şi tatălui meu, ea va supraviețui muntelui de sentimente şi de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare – nemuritoare şi noi, nişte efemeride.“
Confesiune şi profesiune de credință, cartea lui Gabriel Chifu respinge masca personajului şi înclină spre lumea neprelucrată a autobiografiei, a autoportretului, a unei reflectări în oglinda timpului, a sinelui biografic şi auctorial. Cartea aceasta înseamnă, pentru Gabriel Chifu, o „meserie de a trăi“, un jurnal fermecător ca o poveste, ca o grămadă de lucruri pierdute şi reînviate. Salvate de la uitare, de la rătăcire. De la viața petrecută în ipostaza de chiriaş. De la un „popas provizoriu“ spre această călătorie mereu luată de la capăt, cu umilință şi detaşare ironică, cu voluptatea scribului aplecat asupra propriei vieți, „epopeea aceasta măruntă şi luminiscentă“.