ÎNTRE APE

„Tot ce ghețarul transportă în timpul alunecării sale devine parte a sa”. E o lege de ştiință elementară, pe limba oricui ar cerceta împăcarea cu locul, pe care-l părăseşte încet, al enormei, fragilei alcătuiri de gheață şi aer. Gol-plinul. Una foarte potrivită, în toată simplitatea ei de bun-simț al observației, cu formula de construcție din Creştetul ghețarului, recent publicatul jurnal, din 1969-1971, al Constanței Buzea (Humanitas, 2009, în colecția coordonată de Oana Bârna). O singurătate care asimilează şi lasă e starea acestor amintiri adunate, în care duiumul lucrurilor de făcut ocroteşte mult mai puțin grăbitele limpeziri ale sufletului.
Când, dând deoparte învelişuri de discreție delicată, ajunge la miezul feminității suferinde, la răni îndurate pe cont propriu, şi muşcate amarnic de gura lumii, finețea Constanței Buzea este fără cusur. Paginile din vara-toamna lui ’71, adevărate ikebane cu scriitori, le răspund, condensat, propriilor drumuri în sine din prima parte a jurnalului, fiindca ceea ce este de ales din ele nu-i, numaidecât, picanteria breslei, deşi scenele de luptă nu lipsesc, ci felul cum cade lumina pe una ori alta dintre femei. Soții de scriitori, mai des decât scriitoare, sunt un şir de rugătoare tăcute, întărind contururile aceleiaşi drame. Drama unei lumi în care doar orgoliile nu poartă semne de întrebare. O ciulire a sufletului, nu din curiozitate vană, ci din nevoia de a presimți ce se-ntâmplă fără să se spună, e semnul, trist şi elegant, al acestor doamne pe care ceea ce le macină le şi distinge. Îl poartă, de bună seamă, şi autoarea jurnalului. Semnul unui rest („Şi voi simți ca peştele, că mor/ De răul şi de binele rămas”), îngrijit pus deoparte, care nuanțează renunțările, dându-le întorsături de maiestate, scaldă frumusețea obosită în ape de rezistență calmă, şi le păstrează, şi celor mai pătrunzătoare tristeți, surpriza unor bucurii fugitive, intense, depline. O natură moartă: „Dacă ai răbdare şi scormoneşti prin frunzele căzute în strat gros, ai surpriza să mai găseşti preț de câte-o poală de nuci pe zi.” (p. 264). În livada lui MRP, cu soția pe care a lăsat-o, ultima din cinci: „Iat-o văduvă, singură în vacarmul lumii, singură între atâția prieteni, aşa cum o văd eu aici, la Văleni, disperată între hârtiile rămase, tânără încă, şi caldă, cu o tandrețe dublată de luciditate. E un comentator de taină al istoriei luate la bani mărunți. Are o frază amplă, limpede, plină de elanuri...” (p. 254).
Mai puțin începutul, şi ultima propoziție, pasajul e un excelent autoportret. Nu foarte expansivă, în relațiile cu ele, Constanța Buzea se adună, însă, din toate aceste figuri pe care le aproximează. Singură, lucidă, purtând, din prima tinerețe, o anume patină a oamenilor pe care viața nu i-a răsfățat. Care, feriți de mrejele superficialității risipite în relații fără miză, de antren („Omul de interior, omul mătăsos, lunecosul, subtilul?”, p. 225), ştiu să-şi drămuiască şi căldura, şi distanțele. Şi, şovăind fără cochetărie, rezistând fără duritate, răzbesc prin viață cu paşi mici. De asta spun că ultima propoziție, luată şi ca judecată de stil, nu i se potriveşte femeii care scrie jurnalul, alta, orişicât, decât cea la care se referă. Un joc al sincerității şi înfrânării, o tăietură cu ieşire în poezie, nu în viață, fac ca scrisul din jurnal să cadă în rafale, scurt, parcă nedetonând până la capăt, în parte amuțit, „ca o greşeală în care-am stat” (vorba unui vers mai nou, decât epoca jurnalului, doar cu câțiva ani).
Convenția de la început, din scena revelionului cu scriitori la Cumpătu, neabandonată nici o clipă, e aceea a patului lui Procust. Ce să faci, ce să nu faci, cum să fii, silindu-te la o potrivire de la început sortită nereuşitei. Fiindcă nu să-i pici pe măsură aşteaptă Procust... „Să fim amari când nu ne vede nimeni/ şi veseli când ieşim în lume” scrie în Sala nervilor, volumul apărut, cu puzderie de greşeli de tipar (Constanța Buzea le numără meticulos, cum îşi numără, în altă parte, grijile, inventarul precis al răului necesar) în ’71, a cărui soartă e prinsă în jurnal. Nu altceva decât o sală a nervilor, şi încă deformată de ochiul unui redactor neatent, e căsnicia ei, deja rodată, şi roasă de lupte surde şi îndoieli insinuante, în ’69, când începe jurnalul. Ceva din Cui i-e frică de Virginia Woolf, din echivocurile menajate o viață („momente similare din existența noastră într-un împreună trucat de ani”, p. 234) şi amendate, la limita cruzimii şi nebuniei, într-o singură noapte, cotropeşte, ca o presimțire rea, tinerețea acestei femei deja neîncrezătoare, deja sătulă, înainte de 30 de ani, arzând foarte repede şi bucurii şi tristeți, şi rămânând, în urmă, cu infinită răbdare obidită, să şteargă cenuşa. „Lucrurile se precipită şi nu mai am resurse să urmăresc dimensiunile catastrofei perechii nenorocite care suntem. Mă camuflez într-un pastel şi într-un poem cu versuri lungi, nişte schelete fără carne şi fără sânge, doar oase şi rudimente de suflet care aburesc. Fiecare în odaia lui măsoară singurătatea, străinătatea, înstrăinarea într-atâta agresivitate.” (p. 194). Şi chinurile unui suflet jilăvit de simțiri zbuciumate, risipite pe drumuri care nu se-ntâlnesc, trec, dobândind o linişte care te miri de unde vine, în versuri. Iată, în oglinda unei poezii din Ape cu plute (1975), o secvență din jurnal (p. 16): „Stăteai într-un fotoliu vechi, mult aplecat scriind poeme/ Pe care le citeai candid unei femei care-mpletea.// Ea nu făcea atunci decât să se supună fără spasm/ Unui destin insuportabil.// În numele acelei doamne ce-a murit vorbesc încet,/ În numele acelei doamne, curajul meu s-a înnegrit.” O scenă aproape idilică, sau asumată ca atare, care s-a luat de pe suflet, cum se ia luciul de pe ochii care îmbătrânesc.
„Trecând sfielnic înainte un fantomatic joc de zimți...”, cum spune, condensând într-un vers un timp care, în suflet, se multiplică indefinit, la pagina 195, e caracterizarea cea mai bună a felului cum se înnădeşte viața, aceea din jurnal, scăpând dintr-o cursă şi dând peste alta, fără măcar să aibă siguranța că sunt curse cu adevărat. Citez, fără să mă pot despărți de Constanța Buzea poeta, fiindcă nici jurnalul nu se desparte, nici o clipă, de ea, din acelaşi volum, Ape cu plute: „Caldă ca lâna, palidă ca mierea.// Acestei linişti prețul nu i-l cere/ Zidită fie gura care minte/ Răzbunătoarea, simpla mea putere!”.
N-aş spune, însă, că jurnalul este o răzbunare. Nici nu ştiu dacă „minciuna ce se complică şi din vina mea, până astăzi, într-o criză crâncenă, într-un nesfârşit război fără învingători” (p. 76) s-ar putea, cumva, răzbuna. În definitiv, jurnalul, deşi prin el mişună oameni şi întâmplări, nenumărați, nenumărate, e despre autoarea lui mai mult decât despre oricine altcineva.
Constat că n-am spus mai nimic despre proza jurnalului, despre lumea vie şi colorată pe care o reconstituie dintr-o margine. Sunt scriitori, regizori (Lucian Pintilie), cu soțiile, prietenii, doctorii lor, care se întâlnesc, vorbesc, îşi scriu scrisori, fac şi desfac cabale de redacție, în jurul câtorva avanposturi. Aceleaşi, vai, de atunci şi până astăzi! Pot să-mi închipui că toate aceste sforțări consumă mult mai mult timp decât le recunoaşte, reducându-le la măsura pătimaşei lor inutilități, Constanța Buzea în jurnal. Nu sunt, însă, luptele ei, iar această lume care îi năvăleşte în casă şi în viață e un tăvălug de ținut departe. Cât se poate.
Mai caracteristice – Creştetul ghețarului nu e, din orice unghi l-ai privi, o carte de cancan – sunt momentele de absență. Scurte dezertări din realitatea imediată, în câte o reflecție de indiscutabilă poezie: „Un oarecare domn Muşatescu şi livada lui cu nuci misterioşi, aproape negri. Tone de lemn şi frunziş! Îi mersese vestea că e atât de zgârcit, că nu-i dădea bătrânei lui neveste decât un ou pe zi de mâncare. Era tăcută şi se uscase în tăcere, avea aerul împăcat al înfrânților... Muşatescu apela toamna la copiii din cartierul Puțul Înalt pentru adunatul cu mâna şi decojitul nucilor. Îi înşela la plată. Plata era în natură, le dădea nuci. Le alegea pe cele mai mici şi se făcea că le scapă pe jos, ca să-i rămână tot lui. Îi tremurau mâinile. Noi, copiii, ne înnegream până la cot în zeama iodată a cojilor. Îi spuneam Moşul Nae Cărpănosul. Nu ştiu dacă numai în gând trăiam o trecere-petrecere printr-o realitate care nu ne solicita vreun efort deosebit...” (p. 184). Oameni şi fapte...
La Metropolitan, într-o fugă prin vârstele muzeului: „un trecut glorios şi bogat, de care se ating doi nebuni, atât de diferiți în nebunia lor ei între ei, şi fără soluție de prezent şi de viitor, fără nădejde de supraviețuire împreună. Şi fără cheag, printre firele unei lumi rezistând cu ambiția ordinii şi a memoriei depozitare...” (p. 225). Realitatea, deschisă – câteva case bucureştene, domicilii temporare, provincia vacanțelor, de voie, de nevoie, Iugoslavia, America, Parisul fac, laolaltă, parte din ea – e filtrată printr-o relație închisă, sufocantă, monotonă. De la ea pleacă şi la ea vin toate. Apăsătoare, nesuferită, parşiv-necesară, singurătate în doi. Zborul cu avionul, răscolind, cine ştie, dorința desprinderii, pofta, temută, de-a confirma în faptă o însingurare de mult hotărâtă, naşte emoții violente. Risipite prin concentrarea pe detalii, disecate cu finețea, atentă, a poetei: „Aseară eram atât de sus (între New York şi Paris, n.m.), că puteam observa de foarte aproape dâra de fum a unui zgârie-cer (supersonic). Dârele acestea se văd de pe pământ subțiri. De aici ele arată o consistență de flori de mucegai ce-şi mişcă alene cilii...” (p. 228). Şi, înainte, pregătirea de zbor, şovăielnică, murmurată slăbiciune pe care nu poți şi nu vrei s-o judeci, putând să deconspire, ca mărturie a unei clipe de credință înfrățită cu spaima, sufletul jurnalului întreg: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-ne să trecem cu bine peste apă! Distanțele mari izvorăsc o nefericire, o distrugere, o nebunie...” (p. 220).
O trecere peste apă sau, mai curând, o încăpățânare între ape, sunt aceste vreo 300 de pagini care acoperă trei ani. Cei mai buni, cei mai răi, cei mai indiferenți? Nu pot să ştiu. Anii primei copilării ai Ioanei şi ai lui Andrei, rezultatul plin, şi mai presus de orice, al unei legături care se destramă. Puțin după pagina 100, bunicul matern îi spune Ioanei: „Nu-ți mai pune pământ în cap, că o să-ți crească acolo o grădină.” Schimbând ce e de schimbat, să-i reproşezi unei femei, într-o situație fragilă, mamă a doua oară, şi refuzându-i-se o carieră, că şi-a pus țărână în cap, ar fi o cruzime nemeritată. Cu atât mai mult cu cât în Creştetul ghețarului răsar, din stratul acestei îndelungate pocăințe, delicate, superbe grădini suspendate.