Cronica literară
Nicoleta Dabija
NICI REAL, NICI IMAGINAR. PESTE TOT, HIPERREALITATEA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Nu rare sunt cărțile şi autorii care previn şi analizează starea lumii pe care-o locuim, aspectele ei problematice, care ne îndepărtează sau ne întorc cu spatele la sens, care ne fac indiferenți la semnificația lucrurilor sau opaci la caracterele dramatice ale realității. Soluțiile nu lipsesc de asemenea. Karl Jaspers propune credința în filosofie şi în necondiționat ca apte să apropie omul de sens. Pentru Martin Buber întreținerea unei relații de tip Eu-Tu este îndeajuns salvatoare. Nicolai Berdiaev insistă în cultivarea persoanei, ca izbăvire singulară. Şi sunt doar câteva exemple.
Doar că, mi-e teamă că se ştie prea bine că antidotul la răul şi pericolele existente nu poate fi decât o alegere individuală, una care nu atinge şi nu împiedică mersul lumii în sine. Şi orice minte lucidă care pătrunde spectacolul realității nu are cum să nu resimtă în cele din urmă o confuzie şi un scepticism că semnalul de alarmă nu va fi luat în seamă decât de alte ființe sensibile la ceea ce se pierde şi la încotro se înaintează. De parcă o forță distinctă, aparte, ininteligibilă în totalitate vreunui om, trimite şi supune destinului ei realitatea, fără să o lase afectată de strigătele oricât de disperate ale unor gânditori care se încăpățânează să mai vorbească de umanitate, de valoare sau de sens.
Jean Baudrillard, în Simulacre şi simulare1 lasă încă deschisă credința în semnificație, doar că o trimite în trecut, aproape nu-i dă un viitor, de parcă autorul s-a săturat să se amăgească, e plictisit să trăiască în utopia că ceva bun mai poate fi făcut. Filosoful analizează cu multă aplicare realitatea, afundată în simulare, dar plonjează într-o concluzie exprimabilă în formule precum „nu ştiu ce-i de făcut”, sau, mai degrabă, „nu cred că mai este ceva de făcut”. Întreprinderea sa e meritorie prin exemplificarea prezenței hiperrealului în dimensiuni şi întâmplări variate ale timpului, dar justifică în fapt una şi aceeaşi idee, anume că pentru sens nu mai există şansă, el s-a volatizat prin indiferența care a cuprins sistemul în întregime, orice revoltă e acum în zadar, căci ajunge lesne anihilată prin neutralizarea care s-a generalizat şi care are nu numai forță, ci şi autonomie.
Teoriile îşi dovedesc pe rând inutilitatea. Am intrat, după Baudrillard, în epoca seducției, a simulării, una invulnerabilă la dorința omului de sens. Nihilismul activ, de care vorbea altădată Nietzsche, este eradicat astăzi prin altul, al neutralizării. Sistemul realității structurează în sine nihilismul care scoate din joc orice revoltă şi orice negație. În fond, indiferența care intervine în chip de răspuns la cele mai multe din întrebările, frustrările ori credințele noastre ne împinge să cedăm treptat sistemului, fie că suntem seduşi de el, fie din saturația de a fi mereu în răspăr, fără ca opoziția să schimbe sau să rezolve ceva. Pentru că să fii violent în teorie, să fii nihilist în atitudine pot părea alegeri meritorii, dar sunt utopice, şi ridicole de asemenea, atâta timp cât nu mai există radicalitate în structura realității.
Baudrillard constată trecerea din timpul simulacrelor, al conceptului, al oglinzii, al dublului unei ființe referențiale în simulare, în hiperreal, care presupune raportarea la modele fără origine, fără realitate prin urmare. Altfel spus, epoca în care simulacrul avea în spate o substanță este înlocuită cu una în care aparența precedă orice realitate şi neantizează realitatea ca atare. Mintea umană ajunge să se raporteze la un model care să-i sugereze că există şi o realitate, dar e un joc periculos, în care realitatea nu mai poate fi cu adevărat ea însăşi, cum nici aparența nu mai e în totalitate aparență. Se urmăreşte numai ca realul să coincidă cu modelul lui de simulare, şi ceea ce a dispărut în fapt e posibilitatea diferențierii clare între cele două. În alte cuvinte, se trece din cuplul realitate-aparență, într-o utopie, într-o construcție hiperreală, în care simularea se identifică realității, dar nu reuşeşte să fie decât o realitate fără rădăcini şi, bineînțeles, nici aparență pură nu este, căci nu mai dublează nimic.
Ceea ce-i reuşeşte timpului social prezent este trecerea din mitologic, din magic, din secret în spațiul complet vizibil. Orice referențial este lichidat şi astfel se recurge la o reînviere artificială, care, desigur, este şi mult mai gravă. Realitatea nu este imitată, nici nu asistăm la vreo „parodie” a ei, ci se produce numai o substituire cu semnele ei, o disuasiune a procesului real prin dublul său operatoriu. Hiperrealul se ține la distanță de imaginar şi de distincția clasică real-aparent. Totul gravitează în jurul modelelor, a matricelor, iar diferențele ajung numai simulate.
Într-o exprimare foarte clară, Baudrillard consideră că dacă disimularea înseamnă să te prefaci că nu ai ceea ce ai, simularea presupune dimpotrivă, să pretinzi că ai ceea ce nu ai, şi astfel diferența este evidentă: disimulând ai totuşi o realitate, un referențial la care te raportezi, în timp ce în simulare referențialul este absent şi numai te prefaci că ar exista unul2. Decisiv, schimbarea intervine în momentul în care se face trecerea de la semnele care disimulează ceva la cele care disimulează nimicul.
Modelul prin excelență al simulării este, după Baudrillard, Disneyland, acel microcosmos social, miniatură a Americii, joc de fantasme şi iluzii care ascunde o „țară reală”. E servit ca imaginar şi sugerează numai că restul, maturitatea, se petrece în afară, dar în fapt, trădează o stare existentă, anume că realul nu mai este real. Imaginarul scos aici la vedere nu este nici adevărat, nici fals. Lumea se vrea una a copilăriei, în care adulții se adună şi se distrează, dar nu sunt copii, pentru că sunt conştienți totuşi că există şi un spațiu real, şi că el nu e aici. Impresie falsă. „Efectul de imaginar” spune că nu există mai multă realitate dincolo de granițele construcției artificiale, că infantilitatea oamenilor care se prefac că se joacă chiar există, în timp ce realul nu mai e disponibil nici afară şi nici în interiorul Disneyland-ului3.
Grav este că acolo unde nu există realitate nu există nici raționalitate, nici lege, nici ordine. Iar când nu mai poți separa procesul de simulare de real, nu mai poți face nici dovada realului şi astfel afundarea în inerție se intensifică. Analiza lui Baudrillard ne provoacă să înțelegem că simularea nu este deloc inofensivă, mai curând este incontrolabilă pentru o structură care nu poate funcționa decât într-un sistem logic. Însă totodată, filosoful este sceptic în privința realului, pentru care crede că e „prea târziu” acum, când jocul simulării a prins totul, când a început isteria producerii şi re-producerii. Obiectele sunt astăzi pur şi simplu „teste”, în care „răspunsul este inclus în întrebare”. Suntem chestionați dintr-o simplă dorință de „verificare a codului”, de sondare a eficacității sistemului simulării4.
Baudrillard interpretează toate expresiile de realitate manifeste astăzi ca atrase şi dizolvate în mediul publicității. Asistăm la un „triumf” al superficialității, la „gradul zero al sensului”. O formă fără trecut, fără viitor (căci este ultima) cum este publicitatea, cea mai lipsită de profunzime, are putere asupra tuturor celorlalte şi le epuizează. Ea nu e un limbaj, ca atare nici nu poate fi analizată de vreo lingvistică sau de vreo semiologie, care sunt totuşi funcționabile pe baza sensului. Ea distruge orice intensitate, şterge pereții, fațadele clădirilor, străzile unde este expusă, şi accelerează inerția sistemului real. Orice activitate a omului tinde practic spre publicitate, care a devenit şi propria ei marfă. Dar publicitatea e totuşi la unison cu societatea actuală, în care socialul e înlocuit cu „cererea de social”, cu „exaltarea socialului”, cu saturarea sau inerția socialului5.
Dacă omul s-ar fi redus la comportamente „raționale”, altfel ar fi stat lucrurile, nu ar fi existat poate nici ştiințe umane, nici psihanaliză, crede Baudrillard. Nevrozele se nasc în fond din dorința noastră de a restabili principiul „rațional”. Nebuniei i s-a răspuns cu ipoteza inconştientului, care nu a făcut altceva decât să lărgească sensul până la non-sens. Aşa cum, despre animale, deşi ne sunt inteligibile, fantasmăm, căci vrem să le scoatem din tăcere, cum i-am scos pe nebuni. Ceea ce se petrece realmente este că amestecăm sensul cu non-sensul, că nu mai ştim unde încetează unul şi unde începe celălalt, doar din dorința noastră de a institui echivalențele de altădată6.
Cum nu mai există o „scenă dialectică”, nu mai există nici o terapie prin sens, nihilismul s-a realizat definitiv în simulare, în nediferențiere7. Intrarea în „lumea mutantă a simulării” înseamnă abandonul într-un spațiu fără dorință, dar încărcat de violență, gol de senzualitate, dar hipertehnic. E fără sens întrebarea dacă lumea în care trăim este bună sau rea. Nu-i de ajuns că este fascinantă, de ce să ne constrângem la vreo judecată de valoare8?
NOTE
1. Traducere de Sebastian Big, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, p. 13.
4. Ibidem, p. 57.
5. Ibidem, pp. 67-70.
6. Ibidem, p. 95-102.
7. Ibidem, p. 116.
8. Ibidem, p. 88.
Doar că, mi-e teamă că se ştie prea bine că antidotul la răul şi pericolele existente nu poate fi decât o alegere individuală, una care nu atinge şi nu împiedică mersul lumii în sine. Şi orice minte lucidă care pătrunde spectacolul realității nu are cum să nu resimtă în cele din urmă o confuzie şi un scepticism că semnalul de alarmă nu va fi luat în seamă decât de alte ființe sensibile la ceea ce se pierde şi la încotro se înaintează. De parcă o forță distinctă, aparte, ininteligibilă în totalitate vreunui om, trimite şi supune destinului ei realitatea, fără să o lase afectată de strigătele oricât de disperate ale unor gânditori care se încăpățânează să mai vorbească de umanitate, de valoare sau de sens.
Jean Baudrillard, în Simulacre şi simulare1 lasă încă deschisă credința în semnificație, doar că o trimite în trecut, aproape nu-i dă un viitor, de parcă autorul s-a săturat să se amăgească, e plictisit să trăiască în utopia că ceva bun mai poate fi făcut. Filosoful analizează cu multă aplicare realitatea, afundată în simulare, dar plonjează într-o concluzie exprimabilă în formule precum „nu ştiu ce-i de făcut”, sau, mai degrabă, „nu cred că mai este ceva de făcut”. Întreprinderea sa e meritorie prin exemplificarea prezenței hiperrealului în dimensiuni şi întâmplări variate ale timpului, dar justifică în fapt una şi aceeaşi idee, anume că pentru sens nu mai există şansă, el s-a volatizat prin indiferența care a cuprins sistemul în întregime, orice revoltă e acum în zadar, căci ajunge lesne anihilată prin neutralizarea care s-a generalizat şi care are nu numai forță, ci şi autonomie.
Teoriile îşi dovedesc pe rând inutilitatea. Am intrat, după Baudrillard, în epoca seducției, a simulării, una invulnerabilă la dorința omului de sens. Nihilismul activ, de care vorbea altădată Nietzsche, este eradicat astăzi prin altul, al neutralizării. Sistemul realității structurează în sine nihilismul care scoate din joc orice revoltă şi orice negație. În fond, indiferența care intervine în chip de răspuns la cele mai multe din întrebările, frustrările ori credințele noastre ne împinge să cedăm treptat sistemului, fie că suntem seduşi de el, fie din saturația de a fi mereu în răspăr, fără ca opoziția să schimbe sau să rezolve ceva. Pentru că să fii violent în teorie, să fii nihilist în atitudine pot părea alegeri meritorii, dar sunt utopice, şi ridicole de asemenea, atâta timp cât nu mai există radicalitate în structura realității.
Baudrillard constată trecerea din timpul simulacrelor, al conceptului, al oglinzii, al dublului unei ființe referențiale în simulare, în hiperreal, care presupune raportarea la modele fără origine, fără realitate prin urmare. Altfel spus, epoca în care simulacrul avea în spate o substanță este înlocuită cu una în care aparența precedă orice realitate şi neantizează realitatea ca atare. Mintea umană ajunge să se raporteze la un model care să-i sugereze că există şi o realitate, dar e un joc periculos, în care realitatea nu mai poate fi cu adevărat ea însăşi, cum nici aparența nu mai e în totalitate aparență. Se urmăreşte numai ca realul să coincidă cu modelul lui de simulare, şi ceea ce a dispărut în fapt e posibilitatea diferențierii clare între cele două. În alte cuvinte, se trece din cuplul realitate-aparență, într-o utopie, într-o construcție hiperreală, în care simularea se identifică realității, dar nu reuşeşte să fie decât o realitate fără rădăcini şi, bineînțeles, nici aparență pură nu este, căci nu mai dublează nimic.
Ceea ce-i reuşeşte timpului social prezent este trecerea din mitologic, din magic, din secret în spațiul complet vizibil. Orice referențial este lichidat şi astfel se recurge la o reînviere artificială, care, desigur, este şi mult mai gravă. Realitatea nu este imitată, nici nu asistăm la vreo „parodie” a ei, ci se produce numai o substituire cu semnele ei, o disuasiune a procesului real prin dublul său operatoriu. Hiperrealul se ține la distanță de imaginar şi de distincția clasică real-aparent. Totul gravitează în jurul modelelor, a matricelor, iar diferențele ajung numai simulate.
Într-o exprimare foarte clară, Baudrillard consideră că dacă disimularea înseamnă să te prefaci că nu ai ceea ce ai, simularea presupune dimpotrivă, să pretinzi că ai ceea ce nu ai, şi astfel diferența este evidentă: disimulând ai totuşi o realitate, un referențial la care te raportezi, în timp ce în simulare referențialul este absent şi numai te prefaci că ar exista unul2. Decisiv, schimbarea intervine în momentul în care se face trecerea de la semnele care disimulează ceva la cele care disimulează nimicul.
Modelul prin excelență al simulării este, după Baudrillard, Disneyland, acel microcosmos social, miniatură a Americii, joc de fantasme şi iluzii care ascunde o „țară reală”. E servit ca imaginar şi sugerează numai că restul, maturitatea, se petrece în afară, dar în fapt, trădează o stare existentă, anume că realul nu mai este real. Imaginarul scos aici la vedere nu este nici adevărat, nici fals. Lumea se vrea una a copilăriei, în care adulții se adună şi se distrează, dar nu sunt copii, pentru că sunt conştienți totuşi că există şi un spațiu real, şi că el nu e aici. Impresie falsă. „Efectul de imaginar” spune că nu există mai multă realitate dincolo de granițele construcției artificiale, că infantilitatea oamenilor care se prefac că se joacă chiar există, în timp ce realul nu mai e disponibil nici afară şi nici în interiorul Disneyland-ului3.
Grav este că acolo unde nu există realitate nu există nici raționalitate, nici lege, nici ordine. Iar când nu mai poți separa procesul de simulare de real, nu mai poți face nici dovada realului şi astfel afundarea în inerție se intensifică. Analiza lui Baudrillard ne provoacă să înțelegem că simularea nu este deloc inofensivă, mai curând este incontrolabilă pentru o structură care nu poate funcționa decât într-un sistem logic. Însă totodată, filosoful este sceptic în privința realului, pentru care crede că e „prea târziu” acum, când jocul simulării a prins totul, când a început isteria producerii şi re-producerii. Obiectele sunt astăzi pur şi simplu „teste”, în care „răspunsul este inclus în întrebare”. Suntem chestionați dintr-o simplă dorință de „verificare a codului”, de sondare a eficacității sistemului simulării4.
Baudrillard interpretează toate expresiile de realitate manifeste astăzi ca atrase şi dizolvate în mediul publicității. Asistăm la un „triumf” al superficialității, la „gradul zero al sensului”. O formă fără trecut, fără viitor (căci este ultima) cum este publicitatea, cea mai lipsită de profunzime, are putere asupra tuturor celorlalte şi le epuizează. Ea nu e un limbaj, ca atare nici nu poate fi analizată de vreo lingvistică sau de vreo semiologie, care sunt totuşi funcționabile pe baza sensului. Ea distruge orice intensitate, şterge pereții, fațadele clădirilor, străzile unde este expusă, şi accelerează inerția sistemului real. Orice activitate a omului tinde practic spre publicitate, care a devenit şi propria ei marfă. Dar publicitatea e totuşi la unison cu societatea actuală, în care socialul e înlocuit cu „cererea de social”, cu „exaltarea socialului”, cu saturarea sau inerția socialului5.
Dacă omul s-ar fi redus la comportamente „raționale”, altfel ar fi stat lucrurile, nu ar fi existat poate nici ştiințe umane, nici psihanaliză, crede Baudrillard. Nevrozele se nasc în fond din dorința noastră de a restabili principiul „rațional”. Nebuniei i s-a răspuns cu ipoteza inconştientului, care nu a făcut altceva decât să lărgească sensul până la non-sens. Aşa cum, despre animale, deşi ne sunt inteligibile, fantasmăm, căci vrem să le scoatem din tăcere, cum i-am scos pe nebuni. Ceea ce se petrece realmente este că amestecăm sensul cu non-sensul, că nu mai ştim unde încetează unul şi unde începe celălalt, doar din dorința noastră de a institui echivalențele de altădată6.
Cum nu mai există o „scenă dialectică”, nu mai există nici o terapie prin sens, nihilismul s-a realizat definitiv în simulare, în nediferențiere7. Intrarea în „lumea mutantă a simulării” înseamnă abandonul într-un spațiu fără dorință, dar încărcat de violență, gol de senzualitate, dar hipertehnic. E fără sens întrebarea dacă lumea în care trăim este bună sau rea. Nu-i de ajuns că este fascinantă, de ce să ne constrângem la vreo judecată de valoare8?
NOTE
1. Traducere de Sebastian Big, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, p. 13.
4. Ibidem, p. 57.
5. Ibidem, pp. 67-70.
6. Ibidem, p. 95-102.
7. Ibidem, p. 116.
8. Ibidem, p. 88.