Cronica literară
Paul Aretzu

DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010

Volumul de mici dimensiuni al părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), Rugăciunea lui Iisus şi experiența Duhului Sfânt (Editura Deisis, Sibiu, 2003, ediția a II-a, cuvânt înainte de arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefață de Olivier Clément, în româneşte de Maria-Cornelia Ică jr), traduce textul apărut în 1981, la o editură pariziană, prefațat de Olivier Clément. I se adaugă şi cuvântul înainte scris la versiunea neogreacă de arhimandritul Gheorghios Kapsanis, de la mânăstirea atonită Grigoriu.
Vorbind despre marele teolog, monahul grec scoate în evidență ortodoxismul autentic al acestuia, cu sursă patristică, iar despre teologia sa afirmă că e în acelaşi timp mistică şi cosmică (priveşte întreaga lume), neptică (cheamă la trezirea minții) şi interiorizată (îndeamnă la descoperirea inimii). La rândul său, Olivier Clément face o prezentare a gândirii marelui teolog, în aspectele ei esențiale. Aflăm şi faptul impresionant că, în perioada 1958-1963, când s-a aflat în detenție, părintele şi-a ținut metodic şi salutar rugăciunea lui Iisus. Semn al iubirii blânde a acestuia este atitudinea față de cei care nu-L au pe Dumnezeu, pe care nu-i condamnă, fiind încredințat că se află şi ei în căutarea Creatorului. Cât priveşte interferarea umanului şi a divinului în viziunea părintelui, inspirată din teologia palamită, Olivier Clément conchide: „Pornind de la Biserică, o iubire creatoare trebuie să germineze fundamentele culturii şi ale societății. Părintele Stăniloae cheamă Biserica la un imens şi multiplu dialog: cu oamenii de ştiință, cu tehnicienii, artiştii, chiar şi cu responsabilii politici” (p. 23-24). Apoi, impresionat de pacea şi lumina sa, îşi reaminteşte: „Când l-am întâlnit pe părintele Dumitru, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan Evanghelistul, care la adânci bătrâneți, repeta mereu că «Dumnezeu este iubire» şi «Cel ce iubeşte pe fratele său se află în lumină»” (p.25).
Studiul este alcătuit din trei părți, Rugăciunea într-o lume secularizată, Calea isihastă, Sfântul Duh în teologia şi în viața Bisericii Ortodoxe.
În prima, se observă că, spre deosebire de timpurile vechi, mediul social actual laicizează omul, îndepărtându-l de credință şi de rugăciune. Se propun remedii de întoarcere la Dumnezeu. Părinții recomandau cititul Sfintei Scripturi şi al altor cărți duhovniceşti şi cugetarea la ele. Iar pentru pătrunderea cuvintelor sfinte se practica rugăciunea. Argumentul este luat din Sfântul Isaac Sirul: „De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire” (p. 32). Dar, în afară de Sfânta Scriptură, şi prin Sfânta Scriptură, despre Dumnezeu vorbesc lucrurile lumii şi semenii noştri, cât şi persoana proprie. Scriptura şi creația se revelează reciproc, fiindcă atât lucrurile, cât şi persoanele sunt şi ele cuvinte divine întrupate. Sfântul Maxim Mărturisitorul susține că lumea trebuie înțeleasă ca manifestare a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, făcând deosebirea între sensul ontologic şi înclinația de a idolatriza lucrurile. De aceea, în lucruri trebuie văzută lucrarea, în care se simte Dumnezeul-iubire. Relația noastră cu lucrurile şi persoanele trebuie să fie una de afierosire. Iubirea de Dumnezeu ne impune să avem o atitudine curată față de toate lucrurile şi față de semenii noştri, care să izvorască din miezul ființei noastre, în care locuieşte Hristos, din momentul botezului. Aceasta este rugăciunea sau liturghia personală, care tinde să devină neîncetată. Fiecare gând adus ofrandă Domnului dă naştere unei rugăciuni. La fel, oferirea de sine lui Dumnezeu, prin unirea cu jertfa lui Hristos, ne deschide calea mântuirii. Iubirea şi iertarea celuilalt, necondiționate, au ca model pe Domnul care a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele.
În societatea de azi, din care a fost exclus Dumnezeu, omul suferă de singurătate, de alienare. Rugăciunea personală îl pune în comuniune cu Dumnezeu, dar îl împinge şi spre o trăire eclesială a credinței, creând punți ale iubirii către ceilalți. Considerația față de entitatea semenului este iubire întemeietoare, euharistică: „Aproapele constituie cuvântul ontologic viu şi de-viață-făcător al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu şi de-viață-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu” (p. 44). Dialogul rugăciunii, care-l conține pe aproapele şi, implicit, pe Dumnezeu, nu se limitează numai la vorbe, ci se împlineşte prin fapte, mai ales de milostenie. Rugăciunea unora pentru ceilalți şi a preoților pentru credincioşi îi face părtaşi, ducând iubirea de aproapele până la asumarea durerii aceluia: „Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila pentru celălalt în Dumnezeu şi în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e milă şi iubire” (p. 48). Rugăciunea inimii, neîntreruptă, nu rămâne una personală, ci îi cuprinde şi pe ceilalți, ca purtători ai chipului Creatorului: „Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea față de celălalt care merge până la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire față de celălalt” (p. 47). Relația cu Dumnezeu nu poate fi decât una a ofrandei liturgice: Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate şi pentru toate.
Partea a doua a studiului se ocupă de Calea isihastă. Se porneşte de la rolul pe care îl are în ortodoxie sfântul, prin care umanitatea este tămăduită şi înnoită. În sfânt „este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli” (p. 54). În el „culminează gingăşia, sensibilitatea, transparența şi ele se asociază curățeniei, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele şi necazurile lor” (p. 55). Sfințenia duce la împlinirea umanului. Părintele Stăniloae scoate în evidență îmbunătățirea omului prin iubire, prin dorința paradigmatică de a se sfinți, urmând modelul lui Hristos. Gingăşia specială a sfântului se aseamănă kenozei Domnului care s-a pogorât din ceruri pentru cei păcătoşi şi nefericiți, făcându-şi drum către inima lor. Sfântul ştie să citească şi să înțeleagă sufletele celorlalți şi suferă pentru necurățiile lor. El umanizează relațiile cu ceilalți. Depăşind contradicțiile, el atinge simplitatea pură. Sfântul dă curaj, înlătură deznădejdea, dezvăluie în fiecare om chipul lui Hristos. „El este ființa umană cea mai smerită dar, în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare” (p. 60). Prin el se restaurează în oameni umanitatea adevărată şi se manifestă autoritatea blândeții şi bunătății. Puterea lui stă, paradoxal, în slăbiciunea lui, adică în gingăşie, blândețe şi smerenie. Sfântul se află şi în istorie şi în eternitate, totodată. În el se reflectă umanitatea impecabilă a Domnului. Portretul moral pe care părintele Stăniloae îl alcătuieşte sfântului este scrutător, sensibil, poetic, degajând înțelegere duhovnicească.
Rugăciunea curată uneşte mintea cu inima, creând un echilibru între ele. Ea are loc prin coborârea minții în inimă care se deschide, prin iubire, spre infinitul lui Dumnezeu. „Dar e vorba de o inimă care, datorită minții care a intrat în ea, ştie că acest infinit este infinitul Dumnezeului personal şi că Dumnezeu intră în relație intimă cu noi prin Hristos” (p. 68-69). Mintea coborâtă în inimă simte prezența lui Dumnezeu. Astfel, între noi şi Dumnezeu dispare bariera minții, a ideilor. Dintre piedicile care pot perturba coborârea minții în inimă, pentru rugăciunea curată, fac parte senzațiile, imaginațiile care atrag în păcat, închipuirile înşelătoare, gândirea excesivă (chiar şi cea teologică).
Inima este sediul iubirii, realizând întâlnirea plină de bunătate cu celălalt. Tot ea este locul în care se face simțită durerea, în care are loc străpungerea şi din care porneşte plânsul. Inima poate deveni locul patimilor, al alipirii ispititoare cu lumea finită, concretă. Or, rugăciunea inimii exprimă contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Pe o altă treaptă, se poate renunța la cuvintele rugăciuni, menținându-se spiritul ei exprimat prin întreaga ființă a noastră, dincolo de sine.
Prin densitatea ideilor, prin teologia fină, prin eleganța şi sentențiozitatea exprimării, discursul părintelui Dumitru Stăniloae este memorabil: „Astfel sfântul câştigă «odihna» în Dumnezeu şi în ceilalți, aşa cum Dumnezeu şi ceilalți îşi află «odihna» lor în el. ş…ț Aceasta este îndumnezeirea omului în Dumnezeu şi înomenirea lui Dumnezeu în om. Este unirea între Dumnezeu şi om în Duhul Sfânt, Duhul luminii: Duhul care străluceşte din Dumnezeu devine Duhul din om prin har.” (p. 79-80). Sfințenia omului sporeşte prin strădania de a se asemăna cu Dumnezeu, prin curățirea de patimi şi prin încurajarea virtuților care conduc spre iubirea infinită: „Mai întâi, prin virtuți Dumnezeu se face om în om, apoi îl face pe om dumnezeu” (p. 82). Pentru a onora chipul lui Dumnezeu, principala preocupare a sfinților este rugăciunea pentru mântuirea celorlalți. Aceasta face ca fețele sfinților să conțină lumină, fiindcă îl au prezent în conştiință pe Dumnezeu.
Omul care se roagă devine liber de toate determinările exterioare şi de ispitiri. Natura, creată de Dumnezeu, este menită să folosească oamenilor. Aceştia au libertatea să intervină în mecanismele ei: „Prin rugăciune oamenii îşi afirmă conştiința că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor” (p. 87). Rugăciunea pune temei dialogului, în întregime liber, dintre om şi Dumnezeu. Rugăciunea ne eliberează de patimi, adică de pericolul de a perverti natura: „Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreționară, omul scapă de natură şi de moarte” (p. 89). Sfântul Simeon Noul Teolog relevă legătura dintre frică şi mândrie şi libertate şi smerenie. Libertatea pe care o primim din iubirea lui Dumnezeu, ca dar, trebuie să o întoarcem tot prin iubire. Trebuie să fim conştienți că datorăm totul lui Dumnezeu şi nimic nouă: „De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi şi prin aceasta sclavul lui însuşi” (p. 94). Rugăciunea pune în funcțiune puterea Duhului. Prin rugăciune ne dăruim Domnului, iar El se dăruie nouă, fără nicio intenție dominatoare, ca în relația firească dintre Tată şi fii: „Nu ne simțim dominați de Dumnezeu ca nişte robi, ci liberi şi moştenitori ai libertății Lui, născuți din libertatea Lui şi trăind în libertate” (p. 96).
Ca să obținem mântuirea, trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu şi să iertăm sau să cerem iertare semenilor. Deoarece păcatele noastre sunt neîncetate, rugăciunea de iertare trebuie să fie neîncetată. Ne rugăm atât pentru vii, cât şi pentru morți. Pe lângă rugăciunea personală, în Biserică se face rugăciunea comună, credincioşii, uniți prin iubire de la Duhul Sfânt, se pocăiesc: „Biserica se înnoieşte astfel datorită Duhului Sfânt prin iertarea şi rugăciunea reciprocă” (p. 105).
Al treilea capitol este Sfântul Duh în teologia şi în viața Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh purcede din Tatăl, luminându-L pe Fiul. Astfel, prin Duhul Îl cunoaştem pe Fiul şi pe Tatăl. Duhul Sfânt Îl revelează pe Fiul încă înaintea Întrupării: „Fiul şi Duhul, Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu realizează împreună Revelația şi lucrarea lui Dumnezeu în creație” (p. 109). Sfântul Grigorie Palama arată că Sfântul Duh este Persoana Sfintei Treimi Care aduce în suflete energia divină, făcându-le să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu, contribuind la îndumnezeirea ființei umane. Cu toate că fiecare Persoană a Sfintei Treimi are rol distinct, ele funcționează consubstanțial, elementul de agregare fiind Duhul: „Numai o a Treia Persoană poate asigura comuniunea de bucurie a celorlalte Două” (p. 114). Ca purtător al acestei bucurii, şi Duhul se umple de ea. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu se manifestă în creația Sa şi susține mântuirea acesteia. Duhul pregăteşte sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu. Îndumnezeirea creației se face prin Iisus Hristos, adică prin Întrupare, şi prin mijlocirea Sfântului Duh. Sensibilitatea aceasta față de Dumnezeu îl umanizează pe om. Duhul deschide ochii celor credincioşi pentru a avea acces la transcendență, creând sentimentul omniprezenței lui Dumnezeu şi impulsionând rugăciunea neîncetată. Această sensibilitate, pe care părinții au numit-o simțirea minții, se manifestă prin afecțiunea puternică şi prin sentimentul de responsabilitate față de Dumnezeu: „Tocmai pentru că reprezintă desăvârşirea relației dintre persoana Fiului şi cea a Tatălui, Sfântul Duh are capacitatea de a întări relația subiectului uman, drept chip al Fiului dumnezeiesc, cu Dumnezeu şi cu fiecare subiect personal în parte” (p. 120). Prin întrupare, Hristos L-a primit pe Duhul Sfânt, din veşnicie, în integralitatea Sa. Tot întru Duhul, Fiul a dovedit ascultarea Sa față de Tatăl, până la crucificare. Este paradigmatică responsabilitatea lui Iisus față de Tatăl şi față de toți oamenii, precum şi rugăciunea pe care a instituit-o pentru toți. La Cincizecime, Duhul dă viață Bisericii: „Sfântul Duh coborât la Rusalii nu întemeiază numai Biserica, dar rămâne în ea cu undele energiilor Sale necreate, nevăzute dar lucrătoare” (p. 123). Prin Duhul Sfânt Dumnezeu menține lumea şi acționează în ea, îşi înfăptuieşte planul de mântuire şi de îndumnezeire, intermediază comuniunea personală cu Hristos.
Biserica este locul manifestării energiilor necreate introduse în lume de Duhul Sfânt. Prin rugăciune se face experiența lui Dumnezeu, se apelează la puterea mântuitoare a lui Hristos. Unitatea Ortodoxiei este susținută de Liturghia euharistică, în care se exercită energiile necreate ale lui Dumnezeu. Fiecare Taină se face cu invocarea Duhului (epicleză). La împărtăşire primim şi Duhul, invocat la prefacerea darurilor ori la sfințirea apei. „Duhul este Persoana a Treia în Care primele Două se întâlnesc în plenitudinea iubirii dincolo de orice separație” (p. 138). Tot Duhul Sfânt dă deschidere eshatologică, întărind comunitatea rugăciunii şi comuniunea cu Hristos şi cu ceilalți credincioşi: „Sfântul Duh este călăuza plină de putere care conduce creația spre Împărăția de acum deschisă, lucrând îndeosebi în şi prin acest câmp de forță divin care este Biserica” (p. 140).
Puterea lui Dumnezeu prin Duh se manifestă în special harismaticilor, celor înduhovniciți, care se hrănesc nu numai cu rugăciunea liturgică şi particulară a Bisericii, dar şi cu scrierile ascetice şi patristice, deprinşi cu rugăciunea neîncetată. Smeriți, din ei iradiază lumina Sfântului Duh. Din Biserica Ortodoxă Română sunt prezenți Sfântul Calinic de la Cernica (1780-1868), starețul Ioanichie Moroi, de la Sihăstria (1859-1944) şi Moşul Gheorghe (1846-1918).
Studiul părintelui Dumitru Stăniloaie, de mare densitate, scris într-o limbă flexibilă, uneori poetică, leagă, în chip teologic şi mistic, practica rugăciunii, condusă până în inimă, cu participarea harului Sfântului Duh în care se manifestă iubirea Sfintei Treimi. Prin eleganța gândirii şi prin temeinicia dogmatică, prin blândețe, bunătate, lealitate, se confirmă marea experiență filocalică a autorului şi se recunoaşte insuflarea sa harică.