Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
EXPOZIȚIA HENRIETEI DELAVRANCEA-GIBORY
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Catalogul însoțeşte o expoziție organizată în toamna anului 2009 în sălile Kretzulescu ale Muzeului Național de Artă. In sfârşit, o expoziție de arhitectură ce poate fi savurată şi de nespecialişti, cu panouri mari şi lizibile, nu cu prea multe planuri de clădiri care să se adreseze mai degrabă inițiaților. Dealtfel în ultimii ani au fost organizate câteva expoziții remarcabile închinate unor arhitecți din prima jumătate a veacului XX, precum cea – de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” – dedicată arhitectului profesor Gheorghe Simotta, însoțită şi de un catalog de mici dimensiuni, dar frumos tipărit, apărut în 2003.
In toamna anului 2007 a fost prezentată la Librăria Cărtureşti din Bulevardul Magheru (în fosta casă a lui Dimitrie A.Sturdza) o expoziție – de dimensiuni mai restrânse – dedicată arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory, bazată pe arhiva ei de desene şi fotografii păstrată la Muzeul Țăranului Român. Doi ani mai târziu a fost reluată într-un spațiu expozițional mai potrivit şi cu mai multe exponate, în Sălile Kretzulescu de la Muzeul Național de Artă. Fiind contemporană cu noi grație longevității – a încetat din viață în 1987 – Henrieta Delavrancea Gibory a fost una dintre primele femei arhitect de la noi, cu câțiva ani mai tânără decât Ada Zăgănescu şi Virginia Haret-Andreescu.
In condica vizitatorilor de la expoziție, un vizitator din Yorkshire evoca, în însemnarea sa, şcoala de la Bauhaus. Deşi fusese contemporană cu ea, arhitecta Delavrancea – Gibory era în realitate mai degrabă îndepărtată de acest curent. Ce legătură ar putea avea toate sacnasiurile şi balcoanele, acoperişurile şi colonetele ei, cu geometrismul promovat de acel stil. Nimic mai diferit de multe clădiri proiectate de Henrieta Delavrancea, care respiră căldură şi intimitate, decât curentul de la Bauhaus.
Poate că arhitectul cu care creația ei pare mai înrudită era Cristofi Cerkez, cu peste douăzeci de ani mai în vârstă, autorul unei variante a stilului neoromânesc destul de apropiată, ca şi clădirile doamnei Delavrancea, de moştenirea arhitectonică tradițională a Balcanilor. Clădiri apropiate de cele proiectate de ea, inclusiv cea în care a trăit şi în care s-a stins din viață, de pe strada Mihai Eminescu, se întâlnesc în nordul Greciei, în Turcia, Albania, Bulgaria şi în alte țări din Europa de Sud-Est. Balcanii au fost atrăgători pentru mulți artişti români, pictura inspirată de Balcic făcând de curând obiectul câtorva expoziții şi publicații. Unele raporturi volumetrice în vilele proiectate de ea trimit la modernitatea interbelică, aceasta explicând prezența, pe simezele expoziției, a fotografiilor unor case proiectate de către Horia Creangă şi soția sa Lucia. Incercarea de a găsi o identitate proprie în arhitectură, conciliată cu cerințele modernității, o apropie pe arhitecta Delavrancea de contemporanul său Octav Doicescu.
Pe lângă faptul că era femeie, ceea ce nu a putut fi neapărat o circumstanță favorizantă în profesiune, Henrieta Delavrancea a avut o productivitate artistică uriaşă şi – în zilele noastre horribile dictu – un spirit creativ ce vor fi stârnit numeroase invidii. Dacă cea mai puțin reuşită operă la care a contribuit, oarecum trecută sub tăcere în Catalog, mi se pare a fi Spitalul Fundeni, construit dealtfel în primii ani de după instaurarea regimului comunist, toată arhitectura caselor proiectate de Henrieta Delavrancea izbuteşte să armonizeze dorința de a exprima identitatea românească – şi sud-est europeană – cu cea de sincronizare la modernitate (noțiune dealtfel foarte relativă, dar pe care o folosim în lipsa alteia, poate mai adecvate). Munca stăruitoare, desfăşurată pe multe decenii, a nepoatei cărăuşului din Calea Călăraşilor, impresionează peste timp. O vor fi snobat cu siguranță multe nume istorice din arhitectura românească, dar fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi descendenta boierilor Lupaşcu din Moldova, a ştiut să lase o amprentă puternică asupra arhitecturii timpului său. A spune “fără ezitare”, aşa cum o făcea altfel remarcabilul său coleg de breaslă Radu Patrulius că Henrieta Delavrancea Gibory era “cea mai marcantă personalitate a arhitecturii româneşti din secolul nostru” (p.126) constituie fără îndoială o neinspirată supralicitare, mai ales că afirmația apărea publicată cu prilejul decesului ei. Asemenea superlative riscă să arunce umbre atât asupra celor care le emit cât şi asupra celor care sunt subiectul lor. Nu e însă mai puțin adevărat că la judecata istoriei arhitecturii, Henrieta Delavrancea Gibory va ocupa cu certitudine un loc de frunte, căci fără opera ei sunt greu de conceput atât chipul Bucureştilor, cât şi cel al Balcicului sau al altor locuri din țară.
Un text memorialistic binevenit – datând din 1981 – este cel dedicat “legendei bobocilor” (pp.103 – 121), deşi poate că mai degrabă, pentru a înțelege personalitatea arhitectei ar fi trebuit publicat unul dedicat maeştrilor săi. Totuşi, din amintirile acestea se vede limpede că spiritul colegial manifestat față de arhitecți mai tineri făcea parte din felul de a fi al artistei. Câțiva dintre arhitecții evocați nu erau chiar din categoria “bobocilor”, dar amintirile despre ei sunt reprezentative: “... din depărtarea amintirilor de odinioară reiese «Bobocul» Grigore Ionescu, tânăr de tot, înalt, serios şi chibzuit, odată cu realizarea proiectului de execuție al Prefecturii de la Oravița, căruia-i făceam față şi cu colaboratorul meu, arhitectul Audisio. Ne copleşeau greutățile inerente epocii ’28 – ’30, când sudura dintre Banat şi «Vechiul Regat» încă nu era complet efectuată. Il mai văd pe bobocul Grigore Ionescu în legătură cu Casa d-lui Iosipovici, din Bucureşti, în cartierul Elefterie, cu toate că el a uitat. Dar unde-i acuma «Bobocul» pasionat de fațada pe care o compusesem la concurs, căutând ca şi în realitate ea să se execute la fel de armonios şi să-i dea un caracter şi mai brâncovenesc ? Ar fi trebuit, dacă mai îmi rămânea timp să presimt în el pe viitorul şef de Catedră a Arhitecturii Româneşti, urmaş şi discipol al lui Petre Antonescu, care continuă să activeze, azi voluntar, pe lângă cei pe care, la rândul lui, i-a îndrumat ca să-i urmeze...“ (p.104).
Atât expoziția de la Muzeul Național de Artă cât şi Catalogul ei reconstituie aproape integral opera arhitectei, concentrându-se însă asupra deceniului patru. La solicitarea a diferiți comanditari, unii prieteni, Henrieta Delavrancea Gibory a proiectat şi câteva conace, aspect puțin cunoscut al activității ei. E vorba de cel al pictorului Eustațiu Stoenescu, de la Drăghiceni (jud.Olt, lângă Caracal) (pp.84-85) şi de cele de la Beharca (azi Coțofenii din Față, jud.Dolj) (p.168) sau Odobeşti (p.168), al lui Petre Logadi şi al soției sale Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, fiica lui I.L.Caragiale. De Eustațiu Stoenescu a fost legată printr-o prietenie durabilă, portretul ei de la Muzeul Național de Artă, reprodus în Catalog, părând să se lase a se întrevedea o relație de lungă durată. Eustațiu Stoenescu era, ce-i drept, căsătorit: cu Elena născută Anagnostiade, pentru fratele căreia, Tache Anagnostiade, Henrieta Delavrancea Gibory proiectase conacul de la Beharca – Coțofeni. Potrivit fiicei lui Tache Anagnostiade, d-na Simona Pascu, descendentă pe linie maternă a familiei Bengescu, pe care am consultat-o asupra acestei clădiri, conacul mai vechi – legat de boierii Poenăreşti Almăjeni – se deteriorase la cutremurul din 1940 trebuind să fie refăcut cu totul. Părinții săi au făcut apel la Henrieta Delavrancea Gibory care a realizat planurile. Conacul nu a fost aşadar doar un proiect, ci a fost clădit în deceniul cinci. După instaurarea regimului comunist a devenit motel, iar după Decembrie ’89 a ars într-un incendiu. Construcția proiectată de Henrieta Delavrancea nu mai există aşadar în forma gândită de ea.
Nici conacul lui Eustațiu Stoenescu de la Drăghiceni, lângă Caracal, nu e într-o stare mai bună. Supraviețuieşte frumoasa biserică înălțată acolo în a doua parte a anilor ’30 (p.87), tot după planurile arhitectei.
Casele de la Balcic au avut şi ele comanditari iluştri, printre care Ion Pillat, Mircea Cancicov ş.a. Restituirea lor în peisajul istoriei arhitecturii româneşti aduce în atenție un întreg capitol uitat.
Henrieta Delavrancea s-a căsătorit în anul 1919 cu un ofițer francez, venit în România în împrejurările Primului Război Mondial. çn erudita sa teză de doctorat, Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916 – 1918) (Château de Vincennes, 1999) – care nu a văzut încă, din păcate, lumina tiparului în traducere românească –, istoricul francez Jean-Noël Grandhomme îl amintea şi pe “sub-locotenentul Emile Gibory (Mission de D.C.A., détaché auprès du corps tchèque” (teza de doctorat, p.944). Din aceeaşi armă – a artileriei – mai făceau parte încă 46 de ofițeri şi în general ceea ce frapează în lista publicată de d-l Grandhomme sunt dimensiunile foarte mari ale misiunii Berthelot. Barbu Ştefănescu Delavrancea fusese un adept fervent al intrării României în război alături de Antantă, astfel că nu e de mirare căsătoria fiicei sale Riri cu un tânăr ofițer din tabăra ei.
Pentru copertă a fost aleasă din păcate o imagine cam anodină, unul dintre desenele mai puțin reuşite ale autoarei. La casele proiectate se cereau mai multe precizări, inclusiv indicarea adresei lor. Succesul acestui volum constă însă în bogăția ilustrațiilor care pot încânta atât pe arhitecți cât şi pe cei dinafara breslei, care prețuiesc această artă. Henrieta Delavrancea Gibory revine cu expozițiile amintite şi cu acest album pe locul pe care îl merită, printre intelectualii de seamă ai României veacului XX.
NOTE
1 Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930 – 1940, autor: Militza Sion, Bucureşti, Editura Simetria, 2009, 175 p.
In toamna anului 2007 a fost prezentată la Librăria Cărtureşti din Bulevardul Magheru (în fosta casă a lui Dimitrie A.Sturdza) o expoziție – de dimensiuni mai restrânse – dedicată arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory, bazată pe arhiva ei de desene şi fotografii păstrată la Muzeul Țăranului Român. Doi ani mai târziu a fost reluată într-un spațiu expozițional mai potrivit şi cu mai multe exponate, în Sălile Kretzulescu de la Muzeul Național de Artă. Fiind contemporană cu noi grație longevității – a încetat din viață în 1987 – Henrieta Delavrancea Gibory a fost una dintre primele femei arhitect de la noi, cu câțiva ani mai tânără decât Ada Zăgănescu şi Virginia Haret-Andreescu.
In condica vizitatorilor de la expoziție, un vizitator din Yorkshire evoca, în însemnarea sa, şcoala de la Bauhaus. Deşi fusese contemporană cu ea, arhitecta Delavrancea – Gibory era în realitate mai degrabă îndepărtată de acest curent. Ce legătură ar putea avea toate sacnasiurile şi balcoanele, acoperişurile şi colonetele ei, cu geometrismul promovat de acel stil. Nimic mai diferit de multe clădiri proiectate de Henrieta Delavrancea, care respiră căldură şi intimitate, decât curentul de la Bauhaus.
Poate că arhitectul cu care creația ei pare mai înrudită era Cristofi Cerkez, cu peste douăzeci de ani mai în vârstă, autorul unei variante a stilului neoromânesc destul de apropiată, ca şi clădirile doamnei Delavrancea, de moştenirea arhitectonică tradițională a Balcanilor. Clădiri apropiate de cele proiectate de ea, inclusiv cea în care a trăit şi în care s-a stins din viață, de pe strada Mihai Eminescu, se întâlnesc în nordul Greciei, în Turcia, Albania, Bulgaria şi în alte țări din Europa de Sud-Est. Balcanii au fost atrăgători pentru mulți artişti români, pictura inspirată de Balcic făcând de curând obiectul câtorva expoziții şi publicații. Unele raporturi volumetrice în vilele proiectate de ea trimit la modernitatea interbelică, aceasta explicând prezența, pe simezele expoziției, a fotografiilor unor case proiectate de către Horia Creangă şi soția sa Lucia. Incercarea de a găsi o identitate proprie în arhitectură, conciliată cu cerințele modernității, o apropie pe arhitecta Delavrancea de contemporanul său Octav Doicescu.
Pe lângă faptul că era femeie, ceea ce nu a putut fi neapărat o circumstanță favorizantă în profesiune, Henrieta Delavrancea a avut o productivitate artistică uriaşă şi – în zilele noastre horribile dictu – un spirit creativ ce vor fi stârnit numeroase invidii. Dacă cea mai puțin reuşită operă la care a contribuit, oarecum trecută sub tăcere în Catalog, mi se pare a fi Spitalul Fundeni, construit dealtfel în primii ani de după instaurarea regimului comunist, toată arhitectura caselor proiectate de Henrieta Delavrancea izbuteşte să armonizeze dorința de a exprima identitatea românească – şi sud-est europeană – cu cea de sincronizare la modernitate (noțiune dealtfel foarte relativă, dar pe care o folosim în lipsa alteia, poate mai adecvate). Munca stăruitoare, desfăşurată pe multe decenii, a nepoatei cărăuşului din Calea Călăraşilor, impresionează peste timp. O vor fi snobat cu siguranță multe nume istorice din arhitectura românească, dar fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi descendenta boierilor Lupaşcu din Moldova, a ştiut să lase o amprentă puternică asupra arhitecturii timpului său. A spune “fără ezitare”, aşa cum o făcea altfel remarcabilul său coleg de breaslă Radu Patrulius că Henrieta Delavrancea Gibory era “cea mai marcantă personalitate a arhitecturii româneşti din secolul nostru” (p.126) constituie fără îndoială o neinspirată supralicitare, mai ales că afirmația apărea publicată cu prilejul decesului ei. Asemenea superlative riscă să arunce umbre atât asupra celor care le emit cât şi asupra celor care sunt subiectul lor. Nu e însă mai puțin adevărat că la judecata istoriei arhitecturii, Henrieta Delavrancea Gibory va ocupa cu certitudine un loc de frunte, căci fără opera ei sunt greu de conceput atât chipul Bucureştilor, cât şi cel al Balcicului sau al altor locuri din țară.
Un text memorialistic binevenit – datând din 1981 – este cel dedicat “legendei bobocilor” (pp.103 – 121), deşi poate că mai degrabă, pentru a înțelege personalitatea arhitectei ar fi trebuit publicat unul dedicat maeştrilor săi. Totuşi, din amintirile acestea se vede limpede că spiritul colegial manifestat față de arhitecți mai tineri făcea parte din felul de a fi al artistei. Câțiva dintre arhitecții evocați nu erau chiar din categoria “bobocilor”, dar amintirile despre ei sunt reprezentative: “... din depărtarea amintirilor de odinioară reiese «Bobocul» Grigore Ionescu, tânăr de tot, înalt, serios şi chibzuit, odată cu realizarea proiectului de execuție al Prefecturii de la Oravița, căruia-i făceam față şi cu colaboratorul meu, arhitectul Audisio. Ne copleşeau greutățile inerente epocii ’28 – ’30, când sudura dintre Banat şi «Vechiul Regat» încă nu era complet efectuată. Il mai văd pe bobocul Grigore Ionescu în legătură cu Casa d-lui Iosipovici, din Bucureşti, în cartierul Elefterie, cu toate că el a uitat. Dar unde-i acuma «Bobocul» pasionat de fațada pe care o compusesem la concurs, căutând ca şi în realitate ea să se execute la fel de armonios şi să-i dea un caracter şi mai brâncovenesc ? Ar fi trebuit, dacă mai îmi rămânea timp să presimt în el pe viitorul şef de Catedră a Arhitecturii Româneşti, urmaş şi discipol al lui Petre Antonescu, care continuă să activeze, azi voluntar, pe lângă cei pe care, la rândul lui, i-a îndrumat ca să-i urmeze...“ (p.104).
Atât expoziția de la Muzeul Național de Artă cât şi Catalogul ei reconstituie aproape integral opera arhitectei, concentrându-se însă asupra deceniului patru. La solicitarea a diferiți comanditari, unii prieteni, Henrieta Delavrancea Gibory a proiectat şi câteva conace, aspect puțin cunoscut al activității ei. E vorba de cel al pictorului Eustațiu Stoenescu, de la Drăghiceni (jud.Olt, lângă Caracal) (pp.84-85) şi de cele de la Beharca (azi Coțofenii din Față, jud.Dolj) (p.168) sau Odobeşti (p.168), al lui Petre Logadi şi al soției sale Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, fiica lui I.L.Caragiale. De Eustațiu Stoenescu a fost legată printr-o prietenie durabilă, portretul ei de la Muzeul Național de Artă, reprodus în Catalog, părând să se lase a se întrevedea o relație de lungă durată. Eustațiu Stoenescu era, ce-i drept, căsătorit: cu Elena născută Anagnostiade, pentru fratele căreia, Tache Anagnostiade, Henrieta Delavrancea Gibory proiectase conacul de la Beharca – Coțofeni. Potrivit fiicei lui Tache Anagnostiade, d-na Simona Pascu, descendentă pe linie maternă a familiei Bengescu, pe care am consultat-o asupra acestei clădiri, conacul mai vechi – legat de boierii Poenăreşti Almăjeni – se deteriorase la cutremurul din 1940 trebuind să fie refăcut cu totul. Părinții săi au făcut apel la Henrieta Delavrancea Gibory care a realizat planurile. Conacul nu a fost aşadar doar un proiect, ci a fost clădit în deceniul cinci. După instaurarea regimului comunist a devenit motel, iar după Decembrie ’89 a ars într-un incendiu. Construcția proiectată de Henrieta Delavrancea nu mai există aşadar în forma gândită de ea.
Nici conacul lui Eustațiu Stoenescu de la Drăghiceni, lângă Caracal, nu e într-o stare mai bună. Supraviețuieşte frumoasa biserică înălțată acolo în a doua parte a anilor ’30 (p.87), tot după planurile arhitectei.
Casele de la Balcic au avut şi ele comanditari iluştri, printre care Ion Pillat, Mircea Cancicov ş.a. Restituirea lor în peisajul istoriei arhitecturii româneşti aduce în atenție un întreg capitol uitat.
Henrieta Delavrancea s-a căsătorit în anul 1919 cu un ofițer francez, venit în România în împrejurările Primului Război Mondial. çn erudita sa teză de doctorat, Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916 – 1918) (Château de Vincennes, 1999) – care nu a văzut încă, din păcate, lumina tiparului în traducere românească –, istoricul francez Jean-Noël Grandhomme îl amintea şi pe “sub-locotenentul Emile Gibory (Mission de D.C.A., détaché auprès du corps tchèque” (teza de doctorat, p.944). Din aceeaşi armă – a artileriei – mai făceau parte încă 46 de ofițeri şi în general ceea ce frapează în lista publicată de d-l Grandhomme sunt dimensiunile foarte mari ale misiunii Berthelot. Barbu Ştefănescu Delavrancea fusese un adept fervent al intrării României în război alături de Antantă, astfel că nu e de mirare căsătoria fiicei sale Riri cu un tânăr ofițer din tabăra ei.
Pentru copertă a fost aleasă din păcate o imagine cam anodină, unul dintre desenele mai puțin reuşite ale autoarei. La casele proiectate se cereau mai multe precizări, inclusiv indicarea adresei lor. Succesul acestui volum constă însă în bogăția ilustrațiilor care pot încânta atât pe arhitecți cât şi pe cei dinafara breslei, care prețuiesc această artă. Henrieta Delavrancea Gibory revine cu expozițiile amintite şi cu acest album pe locul pe care îl merită, printre intelectualii de seamă ai României veacului XX.
NOTE
1 Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930 – 1940, autor: Militza Sion, Bucureşti, Editura Simetria, 2009, 175 p.