Cronica literară
Călin Stănculescu
ISPITA TEORIEI DE LA ÎNCEPUTUL ARTEI A ŞAPTEA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
La mijlocul primăverii anului 1896, mai precis la 27 mai 1896, în Bucureşti avea loc în clădirea ziarului L, Independance roumaine primul spectacol cinematografic, comentat superlativ de unul dintre urmaşii boierilor Văcăreşti, Mişu Văcăreşcu, care semna cu pseudonimul Claymoor. Celebrul film „Sosirea trenului în gara La Ciotat” era prezentat spectatorilor potențiali drept o „experiență feerică”, cu toate că primii admiratori ai fotografiilor mişcate au cam luat-o la fugă din sala de la Paris, de la subsolul Hotelului Scribe, din Bulevardul Capucinilor.
Virtualul admirator al celor dintâi benzi Lumiere era anunțat de Claymoor că „va vedea înaintând un tren adevărat în mărime naturală, cu locomotiva în cap, care fumegă pe coş şi svârle scântei de foc… E atât de real încât ai senzația că tu însuți faci parte din acest tablou”.
Interesul pentru cinematograf nu avea să dureze prea mult. La sfârşitul secolului XIX şi până la sfârşitul primului deceniu din următorul, cinematograful dispare din atenția publicului, a presei şi a comentatorilor mai mult sau mai puțin avizați. Era considerat un apendice al bâlciurilor, o artă a procopselii, o curiozitate uşoară şi puțin costisitoare.
Cu toate acestea, în 1910, în paginile unei efemere reviste – Scena – ,Liviu Rebreanu publică prima încercare de cronică cinematografică dedicată artei ce poate „să înlesnească revoluția culturală şi estetică”. Din păcate, Liviu Rebreanu nu recidivează decât doi ani mai târziu în revista „Ramuri”, cu schița „Cinema” şi cu scenariul „Vis năprasnic”, dramă cinematografică în 12 tablouri.
La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului cinematografului, în revista „Viața românească”, Tudor Arghezi se arată îngrijorat de posibila concurență pe care noua artă ar face-o teatrului. çn septembrie 1912, în cadrul rubricii „Cronica teatrală” scriitorul creionează avantajele cinematografului care propune spectacole „ieftine, interesante, rapide”, menite de-a „urma fantezia gândirii şi de-a face imposibilul posibil”. çn luna octombrie a aceluiaş an autorul „Cuvintelor potrivite” afirma – „Teatrul Național s-a distins printr-o varietate de piese al căror grav şi singur defect a fost, de la o seară la alta, un contrast uimitor. Dar toate teatrele, trebuie să spunem, joacă în fața unor săli deopotrivă de goale şi în aplauze gratuite. çn schimb spectacolele cinematografice nu se pot plânge de criză. Concentrat şi rapid, filmul triumfă tot mai mult asupra scenii. çnşişi actorii, dezinteresați de obicei de spectacolele în care nu se produc, sunt clienții lui stăruitori. Mai curând sau mai târziu dezechilibrul acesta trebuie să se transforme în conflict. De o parte vor fi în cele din urmă actorii, autorii şi teoreticienii artei în teatru, care vor cere intervenția şi ocrotirea statului, ca în negoțul farmaciei. De altă parte se va găsi filmul şi… publicul întreg.”
Arghezi mai afirma „cinematograful s-a stricat în timpul din urmă prin introducerea teatrului în film şi în special a dramelor care nu pot fi gustate decât pe scenă. Cinematograful are un domeniu de exploatat, fără margini, în comedia fantastică, în ştiinți, în industrii, în priveliştea naturii”.
In acelaşi an, 1912, în vară inaugurarea unui nou cinematograf, „Clasic”, va prilejui poetului şi dramaturgului Victor Eftimiu compunerea unui „Prolog” publicat în revista „Flacăra”, nr. 34, 9 iunie 1912, din care măcar un fragment merită a fi citat.
„Eu ştiu c-ai să-grijeşti de repertoriu /Că n-o să te gândeşti numai la bani…/Să nu ne dai „Mireasa otrăvită”/ Sau „Prințul rătăcit printre țigani”/ Trimite-operatorul la Sinaia/ Să fure chipul munților, apoi/ Trimite-l la Constanța, unde marea/ Loveşte vechiul țărm cu valuri noi…/ Avem şi noi privelişti minunate/ Ce-au dăinuit prin anii viforoşi,/ Biserici vechi, palate şi ruine,/ Avem şi noi poveşti cu Feți Frumoşi !”
Cu un an mai devreme Victor Eftimiu scrisese un scenariu cinematografic inspirat de propria piesă „çnşir’te mărgărite” care cuprindea următoarele episoade 1. Răpirea Ilenei Cosânzeana de către Smeul Smeilor. 2. Goana după Smeu. 3. Sosirea Smeului la ruinele sale, unde se ascunde Ileana. 4. Făt-Frumos la fântână. 5. Sosirea lui Făt-Frumos la curtea lui Alb Impărat. 6. Lupta dintre Smeu şi Făt-Frumos. Regizat de Aristide Demetriade şi Grigore Brezeanu, cu imaginea asigurată de Victor De Bon , operatorul francez al primelor noastre filme de ficțiune, filmul ce completa spectacolul „Inşir,te mărgărite” avea drept interpreți pe Aristide Demetriade, Zaharia Bârsan, Eleonora Mihăilescu şi Ecaterina Zimniceanu. Episoadele împărțite în două serii se proiectau după actele l şi lll.
çntregirea acțiunii cu proiecții cinematografice a fost o inovație extrem de controversată în epocă, polemicile fiind ascuțite, dar elegante. Din nefericire filmul s-a pierdut, dar soluțiile impuse de dialogul teatru-cinematograf aveau să prolifereze, la Opera Mare din Viena fiind semnalată inovația la spectacolul cu „Walkiria”, cu un efect grandios. „…la un moment dat, în clipa când walkiriile părăsesc scena pe o pânză albă se proiectează continuarea acțiunii”.
Dacă printre contestatarii noii arte s-au numărat un George Călinescu, temporar, sau Ion Minulescu, se cuvine a nu-i uita alături de scriitorii deja citați pe Alexandru Macedonski, Mihail Dragomirescu,Tudor Vianu, Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Alexandru Davila, Emil Gârleanu, Jean Bart, Benjamin Fondane, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Corneliu Moldovanu, Garabet Ibrăileanu etc. etc. comentatori avizați ai celei de a şaptea arte, uneori chiar deschizători curajoşi de drum pe cărările şerpuitoare ale teoriei., încă necristalizate, ce va statua în deceniile următoare respectabilitatea unei arte revoluționare în tehnică, cu spectaculare progresii geometrice în domeniul formelor.
După cum se vede scriitorii au fost alături de arta a şaptea fie şi în contestații, dar mai adesea în justificarea estetică a viabilității unor opere perene. După cum şi în prezentul mileniului al treilea nu puțini autori cochetează mai mult sau mai puțin statornic cu promisiunile tulburătoare ale filmului.
Virtualul admirator al celor dintâi benzi Lumiere era anunțat de Claymoor că „va vedea înaintând un tren adevărat în mărime naturală, cu locomotiva în cap, care fumegă pe coş şi svârle scântei de foc… E atât de real încât ai senzația că tu însuți faci parte din acest tablou”.
Interesul pentru cinematograf nu avea să dureze prea mult. La sfârşitul secolului XIX şi până la sfârşitul primului deceniu din următorul, cinematograful dispare din atenția publicului, a presei şi a comentatorilor mai mult sau mai puțin avizați. Era considerat un apendice al bâlciurilor, o artă a procopselii, o curiozitate uşoară şi puțin costisitoare.
Cu toate acestea, în 1910, în paginile unei efemere reviste – Scena – ,Liviu Rebreanu publică prima încercare de cronică cinematografică dedicată artei ce poate „să înlesnească revoluția culturală şi estetică”. Din păcate, Liviu Rebreanu nu recidivează decât doi ani mai târziu în revista „Ramuri”, cu schița „Cinema” şi cu scenariul „Vis năprasnic”, dramă cinematografică în 12 tablouri.
La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului cinematografului, în revista „Viața românească”, Tudor Arghezi se arată îngrijorat de posibila concurență pe care noua artă ar face-o teatrului. çn septembrie 1912, în cadrul rubricii „Cronica teatrală” scriitorul creionează avantajele cinematografului care propune spectacole „ieftine, interesante, rapide”, menite de-a „urma fantezia gândirii şi de-a face imposibilul posibil”. çn luna octombrie a aceluiaş an autorul „Cuvintelor potrivite” afirma – „Teatrul Național s-a distins printr-o varietate de piese al căror grav şi singur defect a fost, de la o seară la alta, un contrast uimitor. Dar toate teatrele, trebuie să spunem, joacă în fața unor săli deopotrivă de goale şi în aplauze gratuite. çn schimb spectacolele cinematografice nu se pot plânge de criză. Concentrat şi rapid, filmul triumfă tot mai mult asupra scenii. çnşişi actorii, dezinteresați de obicei de spectacolele în care nu se produc, sunt clienții lui stăruitori. Mai curând sau mai târziu dezechilibrul acesta trebuie să se transforme în conflict. De o parte vor fi în cele din urmă actorii, autorii şi teoreticienii artei în teatru, care vor cere intervenția şi ocrotirea statului, ca în negoțul farmaciei. De altă parte se va găsi filmul şi… publicul întreg.”
Arghezi mai afirma „cinematograful s-a stricat în timpul din urmă prin introducerea teatrului în film şi în special a dramelor care nu pot fi gustate decât pe scenă. Cinematograful are un domeniu de exploatat, fără margini, în comedia fantastică, în ştiinți, în industrii, în priveliştea naturii”.
In acelaşi an, 1912, în vară inaugurarea unui nou cinematograf, „Clasic”, va prilejui poetului şi dramaturgului Victor Eftimiu compunerea unui „Prolog” publicat în revista „Flacăra”, nr. 34, 9 iunie 1912, din care măcar un fragment merită a fi citat.
„Eu ştiu c-ai să-grijeşti de repertoriu /Că n-o să te gândeşti numai la bani…/Să nu ne dai „Mireasa otrăvită”/ Sau „Prințul rătăcit printre țigani”/ Trimite-operatorul la Sinaia/ Să fure chipul munților, apoi/ Trimite-l la Constanța, unde marea/ Loveşte vechiul țărm cu valuri noi…/ Avem şi noi privelişti minunate/ Ce-au dăinuit prin anii viforoşi,/ Biserici vechi, palate şi ruine,/ Avem şi noi poveşti cu Feți Frumoşi !”
Cu un an mai devreme Victor Eftimiu scrisese un scenariu cinematografic inspirat de propria piesă „çnşir’te mărgărite” care cuprindea următoarele episoade 1. Răpirea Ilenei Cosânzeana de către Smeul Smeilor. 2. Goana după Smeu. 3. Sosirea Smeului la ruinele sale, unde se ascunde Ileana. 4. Făt-Frumos la fântână. 5. Sosirea lui Făt-Frumos la curtea lui Alb Impărat. 6. Lupta dintre Smeu şi Făt-Frumos. Regizat de Aristide Demetriade şi Grigore Brezeanu, cu imaginea asigurată de Victor De Bon , operatorul francez al primelor noastre filme de ficțiune, filmul ce completa spectacolul „Inşir,te mărgărite” avea drept interpreți pe Aristide Demetriade, Zaharia Bârsan, Eleonora Mihăilescu şi Ecaterina Zimniceanu. Episoadele împărțite în două serii se proiectau după actele l şi lll.
çntregirea acțiunii cu proiecții cinematografice a fost o inovație extrem de controversată în epocă, polemicile fiind ascuțite, dar elegante. Din nefericire filmul s-a pierdut, dar soluțiile impuse de dialogul teatru-cinematograf aveau să prolifereze, la Opera Mare din Viena fiind semnalată inovația la spectacolul cu „Walkiria”, cu un efect grandios. „…la un moment dat, în clipa când walkiriile părăsesc scena pe o pânză albă se proiectează continuarea acțiunii”.
Dacă printre contestatarii noii arte s-au numărat un George Călinescu, temporar, sau Ion Minulescu, se cuvine a nu-i uita alături de scriitorii deja citați pe Alexandru Macedonski, Mihail Dragomirescu,Tudor Vianu, Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Alexandru Davila, Emil Gârleanu, Jean Bart, Benjamin Fondane, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Corneliu Moldovanu, Garabet Ibrăileanu etc. etc. comentatori avizați ai celei de a şaptea arte, uneori chiar deschizători curajoşi de drum pe cărările şerpuitoare ale teoriei., încă necristalizate, ce va statua în deceniile următoare respectabilitatea unei arte revoluționare în tehnică, cu spectaculare progresii geometrice în domeniul formelor.
După cum se vede scriitorii au fost alături de arta a şaptea fie şi în contestații, dar mai adesea în justificarea estetică a viabilității unor opere perene. După cum şi în prezentul mileniului al treilea nu puțini autori cochetează mai mult sau mai puțin statornic cu promisiunile tulburătoare ale filmului.