Atitudini
Ion Zubaşcu
GHEORGHE GRIGURCU – TRIUMFUL SINGURĂTĂȚII
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Interviurile cu Gheorghe Grigurcu din volumul O provocare adresată destinului, publicat de Dora Pavel la Editura Pleiade, Satu Mare, 2009, sunt printre cele mai vii, frumoase şi dramatice pagini de literatură pe care le-am citit în vremea din urmă. Întregul destin al acestui mare scriitor român, cu o biografie prea puțin cunoscută nu doar de publicul larg, ci şi de majoritatea celor ce-l citesc de ani buni, în aproape toate publicațiile literare ale țării, stă sub semnul memorabilelor cuvinte ale lui Cioran: Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Dar dacă timiditatea congenitală, a cărei evocare îi marchează multe pagini autobiografice, în special referitoare la copilăria într-o familie de refugiați basarabeni ( dar şi la maturitatea sa de copil bătrân), l-a reținut pe Gheorghe Grigurcu să devină un personaj din prim-planul vieții publice româneşti, retractilitatea sa funciară în plan biografic şi-a găsit o compensație majoră în masiva operă literară, în care scriitorul are un curaj de-a dreptul nimicitor. Admirabila carte de interviuri realizată de prozatoarea Dora Pavel, o profesionistă a scrisului, îndelung exersată în jurnalismul cultural, tocmai asta pune cu prisosință în evidență: complementaritatea tragică dintre impozanta imagine publică pe care o configurează scrisul neobosit al lui Gheorghe Grigurcu, de zeci de ani încoace, şi fragilitatea de frunză în vânt a omului din spatele paginilor sale furtunoase, de critică literară. Dar volumul dă seama, în aceeaşi măsură, cu o tulburătoare pregnanță, şi de prețul pe care trebuie să-l plătească un destin de scriitor responsabil, pentru a-şi menține credibilitatea opțiunilor sale în timp, dincolo de limitele trecătoarei sale vieți, câte sacrificii biografice trebuie să facă o conştiință pentru a putea aduce în operă cuvintele rare, cu nucleul dur al moralității şi caracterului în miezul mesajului lor estetic. Iar din acest punct de vedere, scriitorul Gheorghe Grigurcu a pierdut aproape totul, în ordine socio-umană, ca să câştige pe termen lung, cel mai lung cu putință, în competiție cu cei care au făcut toate compromisiurile umane, sociale şi mai ales politice, în anii comunismului ( dar şi după!), pentru a rămâne în strălucirea derizorie a clipei istorice trecătoare.
Cât timp trăieşte un scriitor şi se menține în atenția publică prin paginile sale, viața îi rămâne oarecum în umbră, în raport cu opera, abia moartea lui reechilibrează balanța dintre viață şi creație, ca după aceea, în nesfârşita posteritate care urmează, biografia sa să-şi ia treptat revanşa asupra cuvintelor, care îşi vor păstra mai departe strălucirea, în potențiala actualitate, doar în măsura în care viața celui ce le-a scris nu le-a trădat, trişând. Multe opere literare îşi atenuează iradiația inițială, nefiind acoperite de o biografie la aceeaşi înălțime valorică, de multe ori dezamăgitoare, în timp ce alte creații îşi vor spori semnificația şi impactul inițial abia prin luminile pe care le va proiecta un destin trăit la altitudinea demnă a cuvintelor. Mărturisirile lui Gheorghe Grigurcu din această carte, unele de o sinceritate brutală, dincolo de emoționanta lor autenticitate, în ordine strict umană, ne aduc în fața unui destin asumat în totalitate, între viață şi cuvânt nu există fisură, scriitorul şi-a acoperit cu dramatismul propriului destin, mereu în pierdere, triumful glorios al fiecărei litere. Oricât de neverosimil ar părea, sacrificiul în singurătate pe altarul paginii al scriitorului Gheorghe Grigurcu e la fel de spectaculos ca reverberațiile personale cu care au captat atenția publică creatori cu aură aproape mitologică, în vechiul regim, ca Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Marin Sorescu (fiecare, în felul său, desigur), atâta doar că în timp ce siajul simbolic al acestor destine istorice de mare audiență îşi va atenua rezonanța cu trecerea timpului, interesul pentru viața şi opera criticului intransigent dintre două regimuri istorice crude, la îmbinarea a două milenii cu paradigme spirituale contradictorii, s-ar putea să crească, sporindu-i vizibilitatea liniilor de forță ale creației sale şi gradul de atractivitate.
Un scriitor topit în literele sale
Volumul de interviuri al lui Gheorghe Grigurcu cu prozatoarea Dora Pavel vine la sfârşit de destin, fiind pe alocuri de o tristețe sfâşietoare, când nimic nu mai poate fi întors înapoi şi mărturisitorului resemnat nu-i mai rămâne decât compensația amarnică de-a se întreba el însuşi cât din înfrângerile sale biografice se datorează contextelor politice necruțătoare pe care le-a traversat şi cât limitelor proprii – întrebări la care judecătorul altora nu ezită să răspundă şi să-şi autoevalueze cu aceeaşi intransigență propria singurătate. Şi, într-adevăr, destinul lui Gheorghe Grigurcu, aşa cum reiese din această carte, este suficient de senzațional să pară generațiilor viitoare de-a dreptul neverosimil, în comparație cu al altor valori istorice ale literaturii române, de altădată sau de acum. Autorul acesta complex şi neelucidat încă, nici măcar de el însuşi, a publicat până acum peste 50 de cărți de critică, versuri, eseuri şi aforisme, configurând una dintre cele mai masive prezențe valorice din cultura română a ultimilor 50 de ani. Şi, totuşi, Gheorghe Grigurcu n-a reuşit să se stabilească într-un centru cultural, tradițional, al țării, la Cluj, Iaşi, Sibiu sau Bucureşti, cum ar fi dorit, trăind toată viața într-o marginalitate geografică şi socială pe care s-a străduit s-o convertească în centrul intransigenței sale critice, dar cu un preț pe care numai criticul îl cunoaşte cu adevărat.
Deşi a fost un student eminent, n-a reuşit să ocupe un post de asistent universitar la Filologia clujeană, nici să ajungă redactor la revista Steaua, unde a debutat şi a scris cu consecvență din primul an al facultății, ca ucenic apropiat al marelui Lucian Blaga. A obținut, în cele din urmă, o slujbă de redactor la revista Familia, Oradea, abia în jurul vârstei de 30 de ani, dar a fost silit s-o părăsească în 1975, supraviețuind în următorii 16 ani dintr-o umilitoare pensie medicală, aranjată şi ea prin mijlocirea lui Ion Negoițescu şi Ion Vianu. De 30 de ani încoace trăieşte în “Amarul Târg”, în perimetrul geografic dintre localitățile Cărbuneşti şi Târgu-Jiu, care i-a dat pe Brâncuşi şi Arghezi, revanşându-se consolator cu fiecare pagină pe care o scrie în singurătate, după un program riguros de lucru, ca şi cum s-ar duce zilnic – de trei decenii! – la o imaginară slujbă. N-a călătorit niciodată în străinătate şi n-a reuşit să se stabiliească în Bucureşti, după demersuri incredibile, din pricina adversităților stârnite de scrisul său, n-are premii literare răsunătoare, funcții, distincții, onoruri, ci doar poziția astrală de conştiință lucidă pe care i-o dă exercițiul zilnic al scrierii cuvintelor pe hârtie. Nu există, cred, scriitor în toată literatura română, de ieri şi de azi, al cărui destin să se fi topit în mai înaltă măsură, fără rest, cum ar spune Noica, în alchimia cristalină a cuvântului scris, decât a făcut-o şi o face Gheorghe Grigurcu, la cei aproape 75 de ani ai săi, sub ochii indiferenți, opaci şi nerecunoscători ai contemporaneității.
Propunere pentru Academia Română
Dar volumul acesta de interviuri mai dezvăluie ceva ce nu se vede imediat în pagina curentă de critică literară, din periodicele în care publică: erudiția sa copleşitoare. Aproape nu există întrebare pe care să i-o pună Dora Pavel, cu o invidiabilă abilitate şi competență a interogației, la care Gheorghe Grigurcu să nu răspundă cu un citat dintr-un reper valoric al culturii universale, din toate timpurile şi ariile geografice, de la culturile preistorice ale egiptenilor, indienilor sau amerindienilor, până la contemporani. Dar e un citat care ilustrează punctual întrebarea, încât te uimeşte precizia cu care a fost extras şi adecvat, ştiința sa abilă de a-l fi găsit cu rapiditate în biblioteca Babel a lumii. Dacă relevă ceva cu prisosință această carte de interviuri, dincolo de accentele dramatice ale impresionantei biografii a criticului, decopertate prin mărturisire, e tocmai gradul înalt în care viața sa e îmbibată până la saturație de istoria culturii. Şi poate aici stă marele secret al supraviețuirii sale spirituale şi al longevivei rezistențe şi combativități, împotriva ostilităților generale, a epocii şi – deopotrivă – a contemporanilor. La întrebarea anchetei recente din România literară despre scriitorii care ar trebui să devină membri ai Academiei Române, primele nume care mi-au venit în minte au fost cele ale lui Nicolae Balotă şi Gheorghe Grigurcu, într-atât distincția scrisului lor, hrănit din bogatele pânze freatice ale culturii înalte, a impregnat de spirit şi valoare prezența paginii lor în arena publică, într-un pseudo context socio-cultural degradant, care trage piscurile stilului elevat spre nivelul atât de jos al protagoniştilor reprezentativi ai “epocii de tranziție”. Şi, totuşi, Gheorghe Grigurcu nu este nici măcar membru al Academiei Române, ca să parafrazez un epitaf celebru, dar nici nu se întrevăd oportunități în acest sens, în viitorul imediat, dacă e să evaluăm lucrurile după ritmul şi agresivitatea cu care evoluează restaurația predecembristă. Întrebat de Dora Pavel dacă şi-ar mai păstra intransigența polemică şi după o ipotetică intrare în înaltul for academic, răspunsul lui Gheorghe Grigurcu e de-o luciditate dezarmantă: “La ce bun să vorbim despre ceea ce nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla nicicând?”. La fel de crud este şi răspunsul la întrebarea directă dacă mai crede în evadarea, oricât de târzie, din exilul interior la care l-a constrâns “Amarul Târg”: “Cred în miracole, dar în altele… Mi se pare că aş cere prea mult de la viața mea, care s-a configurat într-un anume fel”. Întrebat dacă i s-ar oferi, la cei aproape 75 de ani săi, posibilitatea de-a ieşi pentru prima dată peste granițele țării, răspunsul lui Gheorghe Grigurcu cade cu aceeaşi resemnare: “Fie că mă credeți, fie că nu, vă mărturisesc că nu mă mai atrage gândul unui voiaj peste hotare”.
Spre homo religiosus?
Ar mai rămâne întrebarea finală, extrem de nedelicată, în cazul exilului interior prelungit într-o dramatică robinsoniadă spirituală, care dă unicitate destinului lui Gheorghe Grigurcu: dacă ar fi călătorit frecvent în străinătate, ar fi avut funcții publice, asemenea unor contemporani cu care polemizează (ca un exercițiu firesc, după 50 de ani de tabuizare a funcțiilor vitale ale literaturii), dacă ar fi fost ovaționat pe stadioane, sau tradus în zeci de limbi străine, dacă ar fi fost membru al Academiei Române, sau măcar dacă ar fi obținut revista Literatorul (câştigată prin concurs ministerial!), dacă ar fi reuşit intrarea în Bucureşti sau măcar în oraşul Bistrița, cum a încercat, ar mai fi fost impozantul critic de azi el însuşi, ar fi avut armătura interioară necesară să reziste compromisurilor la care l-ar fi obligat funcțiile şi mediile agresive pe care le-ar fi experimentat? Ar mai fi scris ce a scris? La vârsta şi experiența singurătății sale asumate, Gheorghe Grigurcu nu mai caută răspunsuri la asemenea întrebări. Cartea de interviuri O provocare a destinului ne oferă, în schimb, în mod cu totul şocant pentru cunoscătorii scrisului său, o autoevaluare din perspectiva iluminată a unui homo religiosus, care va surprinde cu siguranță pe toată lumea: “Dar nimic nu mă bucură mai mult, nu-mi dă în mai înalt grad simțămîntul unei coincidențe cu mine însumi decît această sfioasă şi totodată incandescentă dorință de contopire cu toate cele ce sînt, cu substanța lor de sorginte neîndoios divină. Un amestec copleşitor de dragoste şi milă, chiar şi pentru obiectele neînsemnate, neluate în seamă, disprețuite. Poate că drumul vieții mele, defel scutit de vicisitudini, mi-a întărit trăsătura spirituală, configurându-se chiar – cine ştie? – ca o piatră de încercare a ei, cu toate că din capul locului, din copilăria-mi paradiziacă, am trăit ceea ce pot aprecia drept o stare de grație. Din acei ani fragezi vine şi azi spre mine o fierbinte, copleşitoare suflare de iubire şi bunătate.”
Peste aceste cuvinte nu cred că se cuvine să mai adăugăm ceva.
Cât timp trăieşte un scriitor şi se menține în atenția publică prin paginile sale, viața îi rămâne oarecum în umbră, în raport cu opera, abia moartea lui reechilibrează balanța dintre viață şi creație, ca după aceea, în nesfârşita posteritate care urmează, biografia sa să-şi ia treptat revanşa asupra cuvintelor, care îşi vor păstra mai departe strălucirea, în potențiala actualitate, doar în măsura în care viața celui ce le-a scris nu le-a trădat, trişând. Multe opere literare îşi atenuează iradiația inițială, nefiind acoperite de o biografie la aceeaşi înălțime valorică, de multe ori dezamăgitoare, în timp ce alte creații îşi vor spori semnificația şi impactul inițial abia prin luminile pe care le va proiecta un destin trăit la altitudinea demnă a cuvintelor. Mărturisirile lui Gheorghe Grigurcu din această carte, unele de o sinceritate brutală, dincolo de emoționanta lor autenticitate, în ordine strict umană, ne aduc în fața unui destin asumat în totalitate, între viață şi cuvânt nu există fisură, scriitorul şi-a acoperit cu dramatismul propriului destin, mereu în pierdere, triumful glorios al fiecărei litere. Oricât de neverosimil ar părea, sacrificiul în singurătate pe altarul paginii al scriitorului Gheorghe Grigurcu e la fel de spectaculos ca reverberațiile personale cu care au captat atenția publică creatori cu aură aproape mitologică, în vechiul regim, ca Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Marin Sorescu (fiecare, în felul său, desigur), atâta doar că în timp ce siajul simbolic al acestor destine istorice de mare audiență îşi va atenua rezonanța cu trecerea timpului, interesul pentru viața şi opera criticului intransigent dintre două regimuri istorice crude, la îmbinarea a două milenii cu paradigme spirituale contradictorii, s-ar putea să crească, sporindu-i vizibilitatea liniilor de forță ale creației sale şi gradul de atractivitate.
Un scriitor topit în literele sale
Volumul de interviuri al lui Gheorghe Grigurcu cu prozatoarea Dora Pavel vine la sfârşit de destin, fiind pe alocuri de o tristețe sfâşietoare, când nimic nu mai poate fi întors înapoi şi mărturisitorului resemnat nu-i mai rămâne decât compensația amarnică de-a se întreba el însuşi cât din înfrângerile sale biografice se datorează contextelor politice necruțătoare pe care le-a traversat şi cât limitelor proprii – întrebări la care judecătorul altora nu ezită să răspundă şi să-şi autoevalueze cu aceeaşi intransigență propria singurătate. Şi, într-adevăr, destinul lui Gheorghe Grigurcu, aşa cum reiese din această carte, este suficient de senzațional să pară generațiilor viitoare de-a dreptul neverosimil, în comparație cu al altor valori istorice ale literaturii române, de altădată sau de acum. Autorul acesta complex şi neelucidat încă, nici măcar de el însuşi, a publicat până acum peste 50 de cărți de critică, versuri, eseuri şi aforisme, configurând una dintre cele mai masive prezențe valorice din cultura română a ultimilor 50 de ani. Şi, totuşi, Gheorghe Grigurcu n-a reuşit să se stabilească într-un centru cultural, tradițional, al țării, la Cluj, Iaşi, Sibiu sau Bucureşti, cum ar fi dorit, trăind toată viața într-o marginalitate geografică şi socială pe care s-a străduit s-o convertească în centrul intransigenței sale critice, dar cu un preț pe care numai criticul îl cunoaşte cu adevărat.
Deşi a fost un student eminent, n-a reuşit să ocupe un post de asistent universitar la Filologia clujeană, nici să ajungă redactor la revista Steaua, unde a debutat şi a scris cu consecvență din primul an al facultății, ca ucenic apropiat al marelui Lucian Blaga. A obținut, în cele din urmă, o slujbă de redactor la revista Familia, Oradea, abia în jurul vârstei de 30 de ani, dar a fost silit s-o părăsească în 1975, supraviețuind în următorii 16 ani dintr-o umilitoare pensie medicală, aranjată şi ea prin mijlocirea lui Ion Negoițescu şi Ion Vianu. De 30 de ani încoace trăieşte în “Amarul Târg”, în perimetrul geografic dintre localitățile Cărbuneşti şi Târgu-Jiu, care i-a dat pe Brâncuşi şi Arghezi, revanşându-se consolator cu fiecare pagină pe care o scrie în singurătate, după un program riguros de lucru, ca şi cum s-ar duce zilnic – de trei decenii! – la o imaginară slujbă. N-a călătorit niciodată în străinătate şi n-a reuşit să se stabiliească în Bucureşti, după demersuri incredibile, din pricina adversităților stârnite de scrisul său, n-are premii literare răsunătoare, funcții, distincții, onoruri, ci doar poziția astrală de conştiință lucidă pe care i-o dă exercițiul zilnic al scrierii cuvintelor pe hârtie. Nu există, cred, scriitor în toată literatura română, de ieri şi de azi, al cărui destin să se fi topit în mai înaltă măsură, fără rest, cum ar spune Noica, în alchimia cristalină a cuvântului scris, decât a făcut-o şi o face Gheorghe Grigurcu, la cei aproape 75 de ani ai săi, sub ochii indiferenți, opaci şi nerecunoscători ai contemporaneității.
Propunere pentru Academia Română
Dar volumul acesta de interviuri mai dezvăluie ceva ce nu se vede imediat în pagina curentă de critică literară, din periodicele în care publică: erudiția sa copleşitoare. Aproape nu există întrebare pe care să i-o pună Dora Pavel, cu o invidiabilă abilitate şi competență a interogației, la care Gheorghe Grigurcu să nu răspundă cu un citat dintr-un reper valoric al culturii universale, din toate timpurile şi ariile geografice, de la culturile preistorice ale egiptenilor, indienilor sau amerindienilor, până la contemporani. Dar e un citat care ilustrează punctual întrebarea, încât te uimeşte precizia cu care a fost extras şi adecvat, ştiința sa abilă de a-l fi găsit cu rapiditate în biblioteca Babel a lumii. Dacă relevă ceva cu prisosință această carte de interviuri, dincolo de accentele dramatice ale impresionantei biografii a criticului, decopertate prin mărturisire, e tocmai gradul înalt în care viața sa e îmbibată până la saturație de istoria culturii. Şi poate aici stă marele secret al supraviețuirii sale spirituale şi al longevivei rezistențe şi combativități, împotriva ostilităților generale, a epocii şi – deopotrivă – a contemporanilor. La întrebarea anchetei recente din România literară despre scriitorii care ar trebui să devină membri ai Academiei Române, primele nume care mi-au venit în minte au fost cele ale lui Nicolae Balotă şi Gheorghe Grigurcu, într-atât distincția scrisului lor, hrănit din bogatele pânze freatice ale culturii înalte, a impregnat de spirit şi valoare prezența paginii lor în arena publică, într-un pseudo context socio-cultural degradant, care trage piscurile stilului elevat spre nivelul atât de jos al protagoniştilor reprezentativi ai “epocii de tranziție”. Şi, totuşi, Gheorghe Grigurcu nu este nici măcar membru al Academiei Române, ca să parafrazez un epitaf celebru, dar nici nu se întrevăd oportunități în acest sens, în viitorul imediat, dacă e să evaluăm lucrurile după ritmul şi agresivitatea cu care evoluează restaurația predecembristă. Întrebat de Dora Pavel dacă şi-ar mai păstra intransigența polemică şi după o ipotetică intrare în înaltul for academic, răspunsul lui Gheorghe Grigurcu e de-o luciditate dezarmantă: “La ce bun să vorbim despre ceea ce nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla nicicând?”. La fel de crud este şi răspunsul la întrebarea directă dacă mai crede în evadarea, oricât de târzie, din exilul interior la care l-a constrâns “Amarul Târg”: “Cred în miracole, dar în altele… Mi se pare că aş cere prea mult de la viața mea, care s-a configurat într-un anume fel”. Întrebat dacă i s-ar oferi, la cei aproape 75 de ani săi, posibilitatea de-a ieşi pentru prima dată peste granițele țării, răspunsul lui Gheorghe Grigurcu cade cu aceeaşi resemnare: “Fie că mă credeți, fie că nu, vă mărturisesc că nu mă mai atrage gândul unui voiaj peste hotare”.
Spre homo religiosus?
Ar mai rămâne întrebarea finală, extrem de nedelicată, în cazul exilului interior prelungit într-o dramatică robinsoniadă spirituală, care dă unicitate destinului lui Gheorghe Grigurcu: dacă ar fi călătorit frecvent în străinătate, ar fi avut funcții publice, asemenea unor contemporani cu care polemizează (ca un exercițiu firesc, după 50 de ani de tabuizare a funcțiilor vitale ale literaturii), dacă ar fi fost ovaționat pe stadioane, sau tradus în zeci de limbi străine, dacă ar fi fost membru al Academiei Române, sau măcar dacă ar fi obținut revista Literatorul (câştigată prin concurs ministerial!), dacă ar fi reuşit intrarea în Bucureşti sau măcar în oraşul Bistrița, cum a încercat, ar mai fi fost impozantul critic de azi el însuşi, ar fi avut armătura interioară necesară să reziste compromisurilor la care l-ar fi obligat funcțiile şi mediile agresive pe care le-ar fi experimentat? Ar mai fi scris ce a scris? La vârsta şi experiența singurătății sale asumate, Gheorghe Grigurcu nu mai caută răspunsuri la asemenea întrebări. Cartea de interviuri O provocare a destinului ne oferă, în schimb, în mod cu totul şocant pentru cunoscătorii scrisului său, o autoevaluare din perspectiva iluminată a unui homo religiosus, care va surprinde cu siguranță pe toată lumea: “Dar nimic nu mă bucură mai mult, nu-mi dă în mai înalt grad simțămîntul unei coincidențe cu mine însumi decît această sfioasă şi totodată incandescentă dorință de contopire cu toate cele ce sînt, cu substanța lor de sorginte neîndoios divină. Un amestec copleşitor de dragoste şi milă, chiar şi pentru obiectele neînsemnate, neluate în seamă, disprețuite. Poate că drumul vieții mele, defel scutit de vicisitudini, mi-a întărit trăsătura spirituală, configurându-se chiar – cine ştie? – ca o piatră de încercare a ei, cu toate că din capul locului, din copilăria-mi paradiziacă, am trăit ceea ce pot aprecia drept o stare de grație. Din acei ani fragezi vine şi azi spre mine o fierbinte, copleşitoare suflare de iubire şi bunătate.”
Peste aceste cuvinte nu cred că se cuvine să mai adăugăm ceva.