13 IDENTITĂȚI PENTRU VIITOR

De foarte multe ori – sigur, nu e o regulă – artiştii tineri resimt necesitatea unei solidarizări rapide. Au nevoie repede de o generație. Cu nume sau fără. Cu pretenții de omogenitate sau fără. Indiferent cum, însă ei simt nevoia să se reunească sub o idee. O pecete. Un astfel de grup, destul de numeros, 13 artişti care au terminat de doi sau trei ani facultatea, a avut de curând o expoziție intitulată Identități. Intenția retorică a autoreprezentării trebuie decriptată atât pe o coordonată investigativă – o invitație de a descoperi împreună ADN-ul creativ al lor – cât şi pe una declarativă, de manifest artistic. Cu 13 posibilități de lectură. În 13 chei de expresivitate. Iată-le!
La Cătălin Bădărău, veți descoperi elegia unui tragic al dezumanizării. E o ceramică a tristeții, reprezentările tridimensionale ale alienării şi mutilării în anxietate. Altfel spus, la modul cel mai serios, cu Bădărău gluma e ultima variantă de înțelegere posibilă. La Ionuț Marin descoperiți grația hâdului, spectaculozitatea écorché-ului în metal. Pentru că articulațiile estetice se realizează prin omisiunea materialului, în câştigul fantasticului pur. Mai departe, vă veți opri cu interes la lucrările Mădălinei Curelariu, absolventă de sculptură la clasa lui Darie Dup, care dezvoltă o idee astuțioasă: de a susține material consistența abstracțiunii de limbă – în piatră, în răşină, în lemn – împrumutând şi un titlu care, în felul acesta, se decriptează în cheie ironică: Turnul Babel. Veți face, după aceea, o descoperire autoportretistică, dacă se poate spune aşa, văzând studiile sale grafice de mimică, foarte interesante şi, totodată, incitante prin proiecția lor în spațiul virtual al cinematografului ale lui Anton Horațiu, care e absolvent de sculptură şi, în acelaşi timp, de meserie butafor-sculptor. Mai trebuie doar ca aceste figuri umane să fie umplute! Veți remarca, apoi, un tablou al lui Remus Panduru, printre altele, premiant al taberei de pictură „Prometheus”-2004, dar şi unul din participanții la expoziția „Tineri artişti români”, de la Roma, din 2005, preocuparea pentru o Grădină pe care aş numi-o psihotronică. Pentru că aici primează epatantul, şocul psihic, în vreme ce esteticul pur cade în subsidiarul problematizant al unui anumit tip de joc vizual. În continuare, veți avea posibilitatea să-l întâlniți pe Adrian Popescu, absolvent de pictură la clasa maestrului Sorin Ilfoveanu, cu un solilocviu trist constând în revelarea unui stil al solemnului acestei lumi compartimentate tragic de sever, prin prefabricarea spațiului şi transformarea lui în centru energetic al sacrului. De aceea, ca nişte epifanii, două dintre tablourile sale se numesc Altare. La rândul său, Cristina Şolalea eclerează alt ungher secret al umanității: scrierea. Semnul şi căderea lui (adică sensul cu care se naşte!) în lumea de dinainte de dincolo. Dacă vreți, scrierea ca semn plastic, studiul său – inspirat de două scrieri, egipteană şi chineză. Mai departe, nu se poate să nu fiți luați prin surprindere de mesajele Nectariei Radu, tot o absolventă a clasei Ilfoveanu, pentru care arta pop înseamnă act de cultură citadină. Lucrările sale, vizibile din orice colț al galeriei, sunt, de fapt, un omagiu adus corifeilor pop-art-ului, Roy Lichtenstein, Tom Wesselmann şi Andy Warhol. În spatele chipului lor, se ascunde dificila sarcină a descifrării textului universal, realizat prin conexiunea tuturor cuvintelor ce încep cu inițialele idolilor. Mai departe, dacă vă apropiați de tablourile lui Marius Todea, absolvent de Tonitza, apoi de Arte Plastice, clasa Ştefan Câlția, veți avea surpriza să descoperiți nişte construcții bizare, aparent extrem de limpezi, eu le-aş numi eseuri topografice asupra sufocării, ce lasă o impresie de stilistică vag kafkiană. Sculpturile lui Attila Mihail Tomas se insinuează cu uşurință în privire, fiind studii materiale de Compresie (aşa se şi numesc!), unde secretul echilibrului între piatra şlefuită şi paralelipipedele rugoase, de nisip, pare a se fi menținut cu străşnicie. Mai departe, lucrările lui Dominic Vârtosu, absolvent de pictură la clasa maestrului Florin Ciubotaru, dezvăluie un joc periculos, privind destructurarea lumii, prin oferta generoasă a ciclului Detracatele. Păpuşile dezarticulate, emblema seriei sale „Hau Uan Dăr Ful” – o parafrază sonoră şi totodată ironică la minunăția acestei lumi – ascund o ironie muşcătoare, dar, pretinde artistul, constructivă. Fireşte că ar mai fi de remarcat sensul cuvântului detracare: pe lângă dezarticulare, şi acela de sminteală. Veți medita, apoi, în fața unei lucrări a lui Andrei Scânteie, un sculptor moldovean, cu semnul mitologicului Creangă pus pe fruntea weltanschauung-ului său. Fiindcă de acolo, de la simțul enormului, atât de specific humuleşteanului, vine propensiunea tânărului artist pentru paradigma anormalului, a diformului, a grotescului – dovadă, o minusculă Venus, a cărei frumusețe se lasă descoperită doar pe palierul epicului fabulos. În fine, periplul regal al căutării identității se încheie cu Mădălin Liciu, un spirit complex şi ambițios, absolvent de sculptură, dar abilitat şi în grafică, design, pictură şi istoria artelor. Una din lucrările sale – bazată pe o hibridare zoomorfă foarte inteligentă, aceea dintre anatide şi ofidiene (lebădă şi şarpe!) – stârneşte atât satisfacția unei percepții a gracilității maxime, dar şi o nedeclarată anxietate. Mai trendy spus, un joc de sumă nulă. Între măreție şi derizoriu.
Indiscutabil, aceşti 13 artişti, deşi îngrijorător de tineri, vin şi îşi afişează personalitatea fără nici cel mai mic complex, ceea ce îi transformă în ținte viitoare. Sigur, exegezele vor veni mai târziu. Pentru că, încă o dată, identitatea lor se citeşte în clar. Mai rămâne doar să fie trecuți în cartea de imobil a artelor plastice româneşti contemporane. Unde se vor descurca, sperăm bine, cu istoria.

FLORIN TOMA