Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
• Cântarea Patriarhului‚ de Viorel Dianu, Editura Vinea, 2009, 200 pagini. Aflat la cel de-al cincilea roman, din cele 11 volume de proză ale sale, Viorel Dianu seduce prin cărți de o mereu surprinzătoare duioşie şi înțelegere a firii umane, a marilor teme prin care ne definim, în literatură sau în viață – iubirea de dincolo de vârste, bătrânețea ş.a.m.d. De moarte nici nu poate fi vorba (decât strict în varianta motto-ului din Cântarea Cântărilor, „Că iubirea ca moartea e de tare”), cartea fiind o teribilă celebrare a vieții, a copilăriei, privite prin ochii unui „Patriarh”, Gaghel Ivoreanu, cu care zeii amorului au fost îngăduitori cu asupra de măsură! Florin Mihăilescu ne asigură, pe coperta a patra, că romanul de dragoste al lui Viorel Dianu „reprezintă totodată o meditație aprofundată asupra destinului şi condiției umane. Prin buna asimilare a tradiției epice şi limpiditatea stilului, prin echilibrata ori discreta notă de modernitate, ca şi prin caracterul său poematic, Cântarea Patriarhului constituie dovada celei mai autentice vocații creatoare”.
• Moarte de om. O poveste de viață, de Ion Zubaşcu, colecția Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 94 pagini
Ion Zubaşcu are în pregătire şase volume, iar publicate – tot şase. Volumul de față are nu mai puțin de opt moto-uri: avertismente, de fapt, pentru cititorul care crede că are de-a face cu o carte, şi când colo are de-a face cu o moarte. O moarte pândită, ocolită, monitorizată, expusă întocmai ca un trup uman stingher în fața aparatelor cu nume imposibile (cobaltron, ortopantomograf), devenită parte a unui reality-show de un tragism estompat până la nuanțe infinitezimale, tocmai prin acuratețea înregistrării „datelor” într-un timp decisiv şi/sau izbăvitor. Precizia numirii elementelor dintr-un aici şi acum ce încă este dat, dar şi detenta spre cele de dincolo devin odgoanele de legătură cu viața. Şi se naşte un sens reciproc, legătura funcționează în două sensuri, toposul cotidian capătă valențe biblice, „râul Iordanului trece prin mijlocul grădinii de vară MNLR”, în timp ce „orice măreție se anatomizează/ şi orice înfrângere şi victorie se anatomizează”. Până şi „Dumnezeu în scaun cu rotile” pare plauzibil, aşa cum Rilke îşi îndrepta urechea nu spre cel Atotputernic, ci spre „vecinul Dumnezeu” care era „singur în odaie”: „să nu vă spălați 24 de ore apoi puteți face baie/ punctele astea negre vă rămân tatuate pe corp toată viața/ am coborât de pe masa simulatorului şi mi-am amintit/ de fişierul de pe hol când mi-am înregistrat trimiterea la Oncologie/ mi-au lipit o fâşie de leucoplast cu numărul fişei/ pe spatele cărții mele de identitate IOB 7826/2009/ sub cele nouă ştampile VOTAT în toate campaniile electorale/ şi dintr-odată am avut revelația că mi se întâmplă lucruri ciudate:/ care mă vor urmări toată viața ca noul meu cod numeric personal/ cum a realizat şi Nancy Eiesland la 13 ani în America/ după cele 11 operații chirurgicale majore pe sistemul osos/ că invaliditatea va fi marca ei identitară de succes şi în ceruri/ şi din clipa aceea nu şi l-a mai putut imagina pe Dumnezeu/ decât într-un scaun cu rotile pentru paraplegici/ aşteptând cu răbdare să se înalțe pe norii gloriei sale cereşti/ „persoanele temporar valide” aşa cum Isus Cristos/ i-a îndemnat pe apostoli pe drumul Emausului/ să-i pipăie rănile de la mâini şi picioare păstrate după Înviere/ aşadar rămâi şi în cer ca pe pământ pentru totdeauna/ cu cicatricele suferințelor ca dovadă supremă/ să fii crezut după Înviere că ai suferit şi te-au stigmatizat/ ai fost om viu printre oameni vii şi ai propovăduit/ nu doar Evanghelia prosperității împărțind Biblii/ cu dolari între pagini ci mai ales o Teologie/ a invalizilor şi a celor bolnavi care cred cu putere/ într-un Dumnezeu în scaun cu rotile/ şi chiar într-un Mântuitor după chipul şi asemănarea lor/ răsucind viguros cu brațele pe coridoarele lungi de la Oncologie/ roțile căruciorului său ceresc de paralitic Mesia” („Un Dumnezeu în scaun cu rotile?”).
• Muzeu, de Gheorghe Grigurcu, colecția Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 172 pagini
Adept rafinat al conciziei, mergând până la suprimarea gradelor de libertate date de spațiul tridimensional, Gheorghe Grigurcu ajunge să fie, după cum spune Şerban Foarță, autorul prefeței, un „japonard”, care „cultivă, „peisajul presat” şi fără umbre, al stampei (sau al mărcilor poştale, pe care, pe cât ştiu, domnia sa le colecționează de când era copil). Cultivă, adică, bidimensionalul, mai bine zis: iluzia lui, proprie unor obiecte pliabile ca hârtia: umbrela, zmeul de mătase, uşa glisantă, paravanul, evantaiul...”. Sau semnul de carte, de vreme ce „practică un minimalism de arte povera sau mail-art, modest, onest şi fără rest, asemeni unui semn de carte. Sintagma Semn de carte e un titlu recurent în poezia lui Grigurcu: îl poartă peste patruzeci de texte.” (...) „Un semn de carte e, apoi, improvizabil oricând, din mai-nimic, din „te-miri-ce”, aidoma versurilor grigurciene, materia cărora-i la îndemâna tuturor: fenomene meteo curente, obiecte casnice comune, plante şi animale (cum ar fi spus Voronca), anotimpuri, muzici şi culori. Meridianul poeziei lui Grigurcu (ca şi al stampelor nipone, dacă vreți) trece prin realismul lato sensu, nu fără unele abateri fie în dreapta, fie-n stânga acestei linii ideale, – când într-un similisuprarealism („Lună vorbind la telefon”, de pildă), grotesc, mai mult decât „feeric”, merveilleux, adică de-realizant; când într-un pararealism à la Bacovia (la modul, câteodată, explicit: „Tomitane «amiezuri de vară»/ decât altele nu mai puțin/ «simptome fugare»/ ale efemerului veşnic. Amin.”). Astfel făcându-se că poezia lui Grigurcu, mereu egală sieşi, stă, pe cât cred, sub semnul diversității monotone, care e, nu mai puțin, acela al realității noastre cotidiene.”
• Gheorghe Grigurcu. O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009, 242 pagini
„Uitat la Târgu-Jiu”, Grigurcu este, de fapt, o prezență peste care nu se poate trece. Dorei Pavel i se dezvăluie în această carte sub o înfățişare mai mult sau mai puțin ficționalizată: „pe cel care a răspuns provocărilor succesive, generând lucrarea de față, romanul propriului său destin, îl voi numi fără rezerve ficționalizatul Grigurcu, identificat în aceste pagini printre alte câteva personaje, ființe esențiale în viața lui, părinți, o bunică, o iubită, un prieten care trădează, scriitori providențiali şi venerați sau alții, dezamăgitori, față de care se distanțează”.
Întrebat fiind, undeva în cursul interviului-maraton, care i-a fost cea mai mare bucurie ca scriitor, Gheorghe Grigurcu nu aminteşte de vreuna dintre cărțile lui, ci vine, pe mai bine de jumătate de pagină, cu o avalanşă de nume de scriitori pe care i-a întâlnit şi care i-au înrâurit parcursul existențial – „Răspund fără ezitare: faptul de a-i fi văzut şi de cele mai multe ori de a-i fi auzit vorbind pe o seamă de predecesori (mă gîndesc acum doar la cei din interbelic), de la Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Al. Rosetti, N. Steinhardt, Petre Țuțea la Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban, Alexandru Theodor Stamatiad, Eugeniu Speranția, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Felix Aderca, Ury Benador, Romulus Dianu, Nicolae Crevedia, Ion Iovescu, Nicolae Carandino, Toma Vlădescu, D.I. Suchianu, Edgar Papu, Ion Biberi, Petru Comarnescu, Demostene Botez, Alexandru Philippide, George Lesnea, Camil Baltazar, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Radu Gyr, Radu Boureanu, Ion Th. Ilea, Gellu Naum, Saşa Pană, Ştefan Roll, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Maria Banuş, Agatha Grigorescu-Bacovia, Melania Livadă, Dimitrie Stelaru, Ion Sofia Manolescu etc. şi, mai presus de toate, norocul, marele noroc de-a mă fi putut apropia, în anii studenției mele clujene, de Lucian Blaga”.
Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu, de Ioana Geacăr, Editura Fundației Culturale Libra, 2008, 126 pagini
Pentru a defini, mai mult sau mai puțin polemic, experimentalismul, Ioana Geacăr consideră că „este un concept al criticii italiene, relativ nou, desemnând neoavangarda (partea experimentatoare a scriitorilor postmoderni), integrată în formula generoasă a postmodernismului, numit şi stilul culturii actuale (Angelo Guglielmi). Marin Mincu îl confundă cu postmodernismul, după teoriile lui A. Guglielmi.
Din păcate, postmodern este un termen „bon à tout faire”. Am impresia că este aplicat astăzi oricărui lucru care se întâmplă să placă celui care-l foloseşte. Mai mult, pare să se contureze o tentativă de a-l face din ce în ce mai retroactiv: la început era aplicat unor scriitori sau artişti activi în ultimii douăzeci de ani, apoi, gradat, a ajuns la începutul secolului, ca după aceea să coboare si mai mult în timp. Şi această mişcare în sens invers continuă; în curând categoria postmodernului îl va include şi pe Homer (Umberto Eco). Este vorba, într-adevăr, despre experimentalism aici care a început o dată cu primele manifestări culturale, în speță cu cele mai îndrăznețe dintre acestea. Nu de postmodernism!
Experimentalismul pare mai degrabă o atitudine, decât un curent literar, de-a lungul istoriei literare universale, atitudine a unui mare autor de a transgresa limitele timpului său. Şi experimentalismul chiar trebuie studiat începând de la primele manifestări literare ale omenirii până-n prezent.
Orice curent are şi o tentă integratoare, preia de la precedentul conştient sau nu nişte trăsături. Postmodernismul, cu atitudinea, stilul, sau (mai bine zis cu dominanta sa experimentală?), se comportă ciudat, atins probabil de boala secolului.
Experimentalismul este dominanta oricărei epoci, exacerbată în postmodernism căruia îi dă aspect integrator, de sumă culturală, folosind toate ingredientele culturale ale tuturor timpurilor într-un mod surprinzător. Orice scriitor adevărat e un scriitor experimental, acționând în răspăr cu canoanele contextului cultural care-l conține (Gheorghe Crăciun) şi A experimenta în literatura română, după opinia mea, înseamnă a scrie cu un număr de constrângeri cunoscute, autoimpuse, sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrângeri pentru ca spiritul lui să țâşnească prin scris, spre libertate (Mircea Nedelciu) sunt două definiții legate de conceptul pus în discuție din două perspective diferite: din exterior, ca o forță, o tendință şi, respectiv, din interior, văzut ca un curent informal care se modelează după receptacolul unei subiectivități.
Experimentalismul rămâne, încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins, pe care teoreticienii trebuie să-l clarifice, să-l delimiteze”.
Cartea Ioanei Geacăr are următorele capitole: Postmodernism & experimentalism, Proza scurtă (cu subcapitolele: Sunt, cred, o natură experimentatoare; Civilizație tehnică – literatură tehnică; Fascinația cercului; Autenticitate, tehnici resemantizate, interpolări; Tehnici cinematografice şi musicale; Parodierea realului; Fragmentarismul, mai întâi; Scriitorul – scriptor; Lumea văzută prin fantă. Arta minimală; Hiperrealism. Colaje. Pictoproze; Dictatura auctorială; Produs estetic şi experiment; Legende noi), Romane (cu subcapitolele: Zmeura de câmpie; Tratament fabulatoriu; Experiment senzațional – despre Femeia în roşu –; Zodia Scafandrului), Concluzii şi Bibliografie.
• Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu (ediția a doua, revăzută şi adăugită), de Ioan Lascu, Editura Universitaria, Craiova, 2009, 174 pagini
Cum opera antumă a lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), dar şi viața lui, până la urmă, la fel ca a altor autori din acele timpuri, au fost socotite a fi pernicioase regimului comunist, abia opera postumă este cea care dă seamă de valoarea lui. Iată motivația autorului Ioan Lascu: „opera postumă a lui Ion D. Sîrbu a constituit un şoc şi o revelație, dimensiunile şi semnificațiile ei adânci fiind aproape imposibil de ghicit, mi-am permis ca prin metafora din titlu – un aisberg deasupra mării – să sugerez tocmai această situație complet nouă şi neaşteptată. Astfel, după fazele de înot sub apa şi apoi de plutire la suprafață doar cu capul deasupra, opera lui Ion D. Sîrbu, după moartea sa, survenită la 17 septembrie 1989, ne-a dezvăluit autenticele ei valențe, având puterea să stupefieze dar şi să entuziasmeze atât publicul cât şi critica. Prin urmare aisbergul nu numai că a putut fi zărit în întregime, dar a produs cert impresia unei ridicări deasupra situațiilor comune, ajungând la o stare de grație, de levitație, de zbor peste ape. Vorbind în plan metaforic, acestea sunt cele trei etape definitorii ale operei şi ale biografiei lui Ion D. Sîrbu: înot sub apă, plutire la suprafață, zbor peste ape, care corespund tinereții (inclusiv perioada de detenție), maturității şi posterității sale. Mi-am propus, pe de o parte, o abordare a operei postume: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa!, Traversarea cortinei, Lupul şi catedrala, Scrisori către bunul Dumnezeu etc., în toată diversitatea ei – roman, jurnal, corespondență, publicistică – iar, pe de altă parte, punerea în lumină a personalității morale şi intelectuale a creatorului”. Volumul îi are ca referenți ştiințifici pe Nicolae Oprea şi Nicolae Coande.
• Labirint fără minotaur, de Simona-Grazia Dima, Editura Ideea Europeană, 2008, 190 pagini
Simona-Grazia Dima şi-a propus să vină cu un autoportret de cititor „menit să atragă atenția asupra infinității de jocuri ascunse în textul literar”, prin „meditația continuă asupra unor noțiuni precum familiaritate şi alteritate, a relaționa ori a insolita”. Cronicile sunt grupate sub titlul „Fanta în real” (despre Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Dan C. Mihăilescu, Vasile Andru, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu etc.) şi „Banda lui Moebius” (despre autori străini: Ruth Fainlight, Mimi Khalvati, Fiona Sampson, Takashi Arima, Georg Trakl, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, precum şi despre două antologii). Postfața volumului îi aparține lui Mircea Horia Simionescu, care se dovedeşte a fi foarte entuziast: „De mulți, foarte mulți ani, ani ai activității mele cărturăreşti, resimt nevoia unui ghid bine armat, sintetic şi, totodată, artistic, seducător, privind fenomenul literar de strictă contemporaneitate. Revivificator al apetenței pentru poezie. (...) Dacă ar fi să aleg o singură piesă din mulțimea studiilor exemplare inserate în logiile labirintului, m-aş opri, negreşit, la amplul amfiteatru-introducere (cu savante şi încântătoare informații) în literatura mistică a Islamului, în care Simona-Grazia Dima, condusă de un arsenal cultural cu desăvârşire stăpânit, revelează forța expresivă a textelor, acea nestemată indicând luminos nu atât definiții şi etichete, cât calea spre Absolut”.
• Ce este Realitatea? Reflecții în jurul operei lui Stéphane Lupasco, de Basarab Nicolescu, colecția „Ananta. Studii transdisciplinare”, Editura Junimea, 2009, 280 pagini, trad. din lb. franceză de Simona Modreanu
Transdisciplinaritatea este tot ce poate fi mai adecvat inclasabilului Stéphane Lupasco, respectiv, spune Basarab Nicolescu, „ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, ceea ce trece prin ele şi ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul dintre imperative fiind unitatea cunoaşterii”.
În afara unei bibliografii ce tinde asimptotic spre a fi 100% exhaustivă, bibliografie de 40 de pagini care constituie fala acestui studiu, fiecare capitol constituie un punct de interes în sine: Opera lui Stéphane Lupasco – Privire panoramică; În centrul dezbaterii: terțul inclus; Nivelurile de Realitate şi multipla splendoare a ființei; Jung, Pauli, Lupasco şi problema psihofizică; Stéphane Lupasco şi Gaston Bachelard – Umbre şi lumini; De la lumea cuantică la lumea artei (cu referire la André Breton, Georges Mathieu şi cuşca lui Aristotel, Salvador Dali, Frédéric Benrath, Karel Appel, René Huyghe – n.n.); Terțul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea; Dumnezeu; Dialogul întrerupt: Fondane, Lupasco şi Cioran; Abelio şi Lupasco – Un ideal împărtăşit: convertirea ştiinței; Convorbire între Basarab Nicolescu şi Edgar Morin.
Pentru a concluziona într-un domeniu inefabil, misterios, ascuns, care greu sau mai deloc se lasă prins în cuvinte, Basarab Nicolescu ne revelează, în câteva paragrafe, ceea ce este demn de reținut, măcar în grabă, din studiu realizat cu extremă acribie şi apărut într-o colecție inițiată cândva de un alt inclasabil, Cezar Ivănescu, pe vremea când era director al Editurii Junimea: „O idee traversează ca o axă cartea de față: Realitatea este plastică. Suntem parte din această Realitate, care se modifică datorită gândurilor, sentimentelor, acțiunilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea. Realitatea nu este ceva exterior sau interior nouă: ea este în acelaşi timp exterioară şi interioară. (...)
Terțul Ascuns între Subiect şi Obiect se refuză însă oricărei raționalizări. Prin urmare, Realitatea este şi transrațională. Terțul Ascuns condiționează circulația informației nu doar între Obiect şi Subiect, ci şi între diferitele niveluri de realitate a Subiectului şi între diferitele niveluri de realitate a Obiectului. Discontinuitatea între diferitele niveluri este compensată prin continuitatea informației purtate de Terțul Ascuns.
Lumea este în acelaşi timp cognoscibilă şi incognoscibilă. Misterul ireductibil al lumii coexistă cu minunile descoperite de rațiune. Necunoscutul pătrunde fiecare por al cunoscutului, dar fără cunoscut, necunoscutul ar fi doar un cuvânt gol. Sursă a Realității, Terțul Ascuns se alimentează din această Realitate, într-o respirație cosmică ce ne include, pe noi şi universul.
Descoperirea multiplelor fațete ale Realității este sortită unui viitor durabil”.
• De veghe în lanul de proză. De la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de Geo Vasile, Editura Lumen, Iaşi, 200 pagini
„Noutăți de ultimă oră nu sunt doar prozele care abordează consumul de droguri sau erotismul juvenil cu tentații porno (a se vedea consistentul volum de „poveşti erotice româneşti”, Editura Trei, 2007, ce relansează sau confirmă scrisul, vrem nu vrem, al viitorilor noştri romancieri tip Claudia Golea, Marius Chivu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu, Florin Iaru, Dan-Silviu Boerescu ş.a.), ci şi cele ce încearcă să rescrie evangheliile (dovezile celei mai mari revoluții morale şi spirituale din istoria omenirii avându-l în centru pe Iisus Hristos). Aceste tentative implică pe de-o parte tulburarea ierarhiilor şi a infailibilității dogmei creştine (Al.Ecovoiu, Dan Stanca), cât şi iubirea euharistică a celor aleşi (Mirela Roznoveanu) sau păcatele şi decăderea tribului „neaşezaților” (Paul Eugen Banciu). Nu lipseşte epica psihopolițistă (Al Ciorănescu, 1911–1999), romanul frescă, istoric sau fantasy (Ion Topolog, Mihai Giugariu, Grigore Cojan, Ileana Cudalb, Victoria Comnea), dosarele de existență puse sub zodia fabulației (Stelian Tăbăraş), jocul pe cartea libertății spirituale (Sebastian Sârcă), politica şi amorul în obsedantul deceniu (Daniel Dragomirescu), tragicomedia omului fără calități (Adrian Frățilă), dar nici reelaborarea mitului Ariadnei (şi al labirintului, deci) sub spotul virtualului telematic (Lucia Verona), de fapt un alt exemplu de boicot al istoriei (vezi Doina Ruşti cu romanul său de debut, Omulețul roşu)” – aceste cuvinte ale lui Geo Vasile sunt definitorii pentru o privire sintetică asupra cronicilor apărute întâi în reviste literare, apoi regăsite între coperte de carte.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ
• Moarte de om. O poveste de viață, de Ion Zubaşcu, colecția Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 94 pagini
Ion Zubaşcu are în pregătire şase volume, iar publicate – tot şase. Volumul de față are nu mai puțin de opt moto-uri: avertismente, de fapt, pentru cititorul care crede că are de-a face cu o carte, şi când colo are de-a face cu o moarte. O moarte pândită, ocolită, monitorizată, expusă întocmai ca un trup uman stingher în fața aparatelor cu nume imposibile (cobaltron, ortopantomograf), devenită parte a unui reality-show de un tragism estompat până la nuanțe infinitezimale, tocmai prin acuratețea înregistrării „datelor” într-un timp decisiv şi/sau izbăvitor. Precizia numirii elementelor dintr-un aici şi acum ce încă este dat, dar şi detenta spre cele de dincolo devin odgoanele de legătură cu viața. Şi se naşte un sens reciproc, legătura funcționează în două sensuri, toposul cotidian capătă valențe biblice, „râul Iordanului trece prin mijlocul grădinii de vară MNLR”, în timp ce „orice măreție se anatomizează/ şi orice înfrângere şi victorie se anatomizează”. Până şi „Dumnezeu în scaun cu rotile” pare plauzibil, aşa cum Rilke îşi îndrepta urechea nu spre cel Atotputernic, ci spre „vecinul Dumnezeu” care era „singur în odaie”: „să nu vă spălați 24 de ore apoi puteți face baie/ punctele astea negre vă rămân tatuate pe corp toată viața/ am coborât de pe masa simulatorului şi mi-am amintit/ de fişierul de pe hol când mi-am înregistrat trimiterea la Oncologie/ mi-au lipit o fâşie de leucoplast cu numărul fişei/ pe spatele cărții mele de identitate IOB 7826/2009/ sub cele nouă ştampile VOTAT în toate campaniile electorale/ şi dintr-odată am avut revelația că mi se întâmplă lucruri ciudate:/ care mă vor urmări toată viața ca noul meu cod numeric personal/ cum a realizat şi Nancy Eiesland la 13 ani în America/ după cele 11 operații chirurgicale majore pe sistemul osos/ că invaliditatea va fi marca ei identitară de succes şi în ceruri/ şi din clipa aceea nu şi l-a mai putut imagina pe Dumnezeu/ decât într-un scaun cu rotile pentru paraplegici/ aşteptând cu răbdare să se înalțe pe norii gloriei sale cereşti/ „persoanele temporar valide” aşa cum Isus Cristos/ i-a îndemnat pe apostoli pe drumul Emausului/ să-i pipăie rănile de la mâini şi picioare păstrate după Înviere/ aşadar rămâi şi în cer ca pe pământ pentru totdeauna/ cu cicatricele suferințelor ca dovadă supremă/ să fii crezut după Înviere că ai suferit şi te-au stigmatizat/ ai fost om viu printre oameni vii şi ai propovăduit/ nu doar Evanghelia prosperității împărțind Biblii/ cu dolari între pagini ci mai ales o Teologie/ a invalizilor şi a celor bolnavi care cred cu putere/ într-un Dumnezeu în scaun cu rotile/ şi chiar într-un Mântuitor după chipul şi asemănarea lor/ răsucind viguros cu brațele pe coridoarele lungi de la Oncologie/ roțile căruciorului său ceresc de paralitic Mesia” („Un Dumnezeu în scaun cu rotile?”).
• Muzeu, de Gheorghe Grigurcu, colecția Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 172 pagini
Adept rafinat al conciziei, mergând până la suprimarea gradelor de libertate date de spațiul tridimensional, Gheorghe Grigurcu ajunge să fie, după cum spune Şerban Foarță, autorul prefeței, un „japonard”, care „cultivă, „peisajul presat” şi fără umbre, al stampei (sau al mărcilor poştale, pe care, pe cât ştiu, domnia sa le colecționează de când era copil). Cultivă, adică, bidimensionalul, mai bine zis: iluzia lui, proprie unor obiecte pliabile ca hârtia: umbrela, zmeul de mătase, uşa glisantă, paravanul, evantaiul...”. Sau semnul de carte, de vreme ce „practică un minimalism de arte povera sau mail-art, modest, onest şi fără rest, asemeni unui semn de carte. Sintagma Semn de carte e un titlu recurent în poezia lui Grigurcu: îl poartă peste patruzeci de texte.” (...) „Un semn de carte e, apoi, improvizabil oricând, din mai-nimic, din „te-miri-ce”, aidoma versurilor grigurciene, materia cărora-i la îndemâna tuturor: fenomene meteo curente, obiecte casnice comune, plante şi animale (cum ar fi spus Voronca), anotimpuri, muzici şi culori. Meridianul poeziei lui Grigurcu (ca şi al stampelor nipone, dacă vreți) trece prin realismul lato sensu, nu fără unele abateri fie în dreapta, fie-n stânga acestei linii ideale, – când într-un similisuprarealism („Lună vorbind la telefon”, de pildă), grotesc, mai mult decât „feeric”, merveilleux, adică de-realizant; când într-un pararealism à la Bacovia (la modul, câteodată, explicit: „Tomitane «amiezuri de vară»/ decât altele nu mai puțin/ «simptome fugare»/ ale efemerului veşnic. Amin.”). Astfel făcându-se că poezia lui Grigurcu, mereu egală sieşi, stă, pe cât cred, sub semnul diversității monotone, care e, nu mai puțin, acela al realității noastre cotidiene.”
• Gheorghe Grigurcu. O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009, 242 pagini
„Uitat la Târgu-Jiu”, Grigurcu este, de fapt, o prezență peste care nu se poate trece. Dorei Pavel i se dezvăluie în această carte sub o înfățişare mai mult sau mai puțin ficționalizată: „pe cel care a răspuns provocărilor succesive, generând lucrarea de față, romanul propriului său destin, îl voi numi fără rezerve ficționalizatul Grigurcu, identificat în aceste pagini printre alte câteva personaje, ființe esențiale în viața lui, părinți, o bunică, o iubită, un prieten care trădează, scriitori providențiali şi venerați sau alții, dezamăgitori, față de care se distanțează”.
Întrebat fiind, undeva în cursul interviului-maraton, care i-a fost cea mai mare bucurie ca scriitor, Gheorghe Grigurcu nu aminteşte de vreuna dintre cărțile lui, ci vine, pe mai bine de jumătate de pagină, cu o avalanşă de nume de scriitori pe care i-a întâlnit şi care i-au înrâurit parcursul existențial – „Răspund fără ezitare: faptul de a-i fi văzut şi de cele mai multe ori de a-i fi auzit vorbind pe o seamă de predecesori (mă gîndesc acum doar la cei din interbelic), de la Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Al. Rosetti, N. Steinhardt, Petre Țuțea la Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban, Alexandru Theodor Stamatiad, Eugeniu Speranția, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Felix Aderca, Ury Benador, Romulus Dianu, Nicolae Crevedia, Ion Iovescu, Nicolae Carandino, Toma Vlădescu, D.I. Suchianu, Edgar Papu, Ion Biberi, Petru Comarnescu, Demostene Botez, Alexandru Philippide, George Lesnea, Camil Baltazar, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Radu Gyr, Radu Boureanu, Ion Th. Ilea, Gellu Naum, Saşa Pană, Ştefan Roll, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Maria Banuş, Agatha Grigorescu-Bacovia, Melania Livadă, Dimitrie Stelaru, Ion Sofia Manolescu etc. şi, mai presus de toate, norocul, marele noroc de-a mă fi putut apropia, în anii studenției mele clujene, de Lucian Blaga”.
Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu, de Ioana Geacăr, Editura Fundației Culturale Libra, 2008, 126 pagini
Pentru a defini, mai mult sau mai puțin polemic, experimentalismul, Ioana Geacăr consideră că „este un concept al criticii italiene, relativ nou, desemnând neoavangarda (partea experimentatoare a scriitorilor postmoderni), integrată în formula generoasă a postmodernismului, numit şi stilul culturii actuale (Angelo Guglielmi). Marin Mincu îl confundă cu postmodernismul, după teoriile lui A. Guglielmi.
Din păcate, postmodern este un termen „bon à tout faire”. Am impresia că este aplicat astăzi oricărui lucru care se întâmplă să placă celui care-l foloseşte. Mai mult, pare să se contureze o tentativă de a-l face din ce în ce mai retroactiv: la început era aplicat unor scriitori sau artişti activi în ultimii douăzeci de ani, apoi, gradat, a ajuns la începutul secolului, ca după aceea să coboare si mai mult în timp. Şi această mişcare în sens invers continuă; în curând categoria postmodernului îl va include şi pe Homer (Umberto Eco). Este vorba, într-adevăr, despre experimentalism aici care a început o dată cu primele manifestări culturale, în speță cu cele mai îndrăznețe dintre acestea. Nu de postmodernism!
Experimentalismul pare mai degrabă o atitudine, decât un curent literar, de-a lungul istoriei literare universale, atitudine a unui mare autor de a transgresa limitele timpului său. Şi experimentalismul chiar trebuie studiat începând de la primele manifestări literare ale omenirii până-n prezent.
Orice curent are şi o tentă integratoare, preia de la precedentul conştient sau nu nişte trăsături. Postmodernismul, cu atitudinea, stilul, sau (mai bine zis cu dominanta sa experimentală?), se comportă ciudat, atins probabil de boala secolului.
Experimentalismul este dominanta oricărei epoci, exacerbată în postmodernism căruia îi dă aspect integrator, de sumă culturală, folosind toate ingredientele culturale ale tuturor timpurilor într-un mod surprinzător. Orice scriitor adevărat e un scriitor experimental, acționând în răspăr cu canoanele contextului cultural care-l conține (Gheorghe Crăciun) şi A experimenta în literatura română, după opinia mea, înseamnă a scrie cu un număr de constrângeri cunoscute, autoimpuse, sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrângeri pentru ca spiritul lui să țâşnească prin scris, spre libertate (Mircea Nedelciu) sunt două definiții legate de conceptul pus în discuție din două perspective diferite: din exterior, ca o forță, o tendință şi, respectiv, din interior, văzut ca un curent informal care se modelează după receptacolul unei subiectivități.
Experimentalismul rămâne, încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins, pe care teoreticienii trebuie să-l clarifice, să-l delimiteze”.
Cartea Ioanei Geacăr are următorele capitole: Postmodernism & experimentalism, Proza scurtă (cu subcapitolele: Sunt, cred, o natură experimentatoare; Civilizație tehnică – literatură tehnică; Fascinația cercului; Autenticitate, tehnici resemantizate, interpolări; Tehnici cinematografice şi musicale; Parodierea realului; Fragmentarismul, mai întâi; Scriitorul – scriptor; Lumea văzută prin fantă. Arta minimală; Hiperrealism. Colaje. Pictoproze; Dictatura auctorială; Produs estetic şi experiment; Legende noi), Romane (cu subcapitolele: Zmeura de câmpie; Tratament fabulatoriu; Experiment senzațional – despre Femeia în roşu –; Zodia Scafandrului), Concluzii şi Bibliografie.
• Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu (ediția a doua, revăzută şi adăugită), de Ioan Lascu, Editura Universitaria, Craiova, 2009, 174 pagini
Cum opera antumă a lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), dar şi viața lui, până la urmă, la fel ca a altor autori din acele timpuri, au fost socotite a fi pernicioase regimului comunist, abia opera postumă este cea care dă seamă de valoarea lui. Iată motivația autorului Ioan Lascu: „opera postumă a lui Ion D. Sîrbu a constituit un şoc şi o revelație, dimensiunile şi semnificațiile ei adânci fiind aproape imposibil de ghicit, mi-am permis ca prin metafora din titlu – un aisberg deasupra mării – să sugerez tocmai această situație complet nouă şi neaşteptată. Astfel, după fazele de înot sub apa şi apoi de plutire la suprafață doar cu capul deasupra, opera lui Ion D. Sîrbu, după moartea sa, survenită la 17 septembrie 1989, ne-a dezvăluit autenticele ei valențe, având puterea să stupefieze dar şi să entuziasmeze atât publicul cât şi critica. Prin urmare aisbergul nu numai că a putut fi zărit în întregime, dar a produs cert impresia unei ridicări deasupra situațiilor comune, ajungând la o stare de grație, de levitație, de zbor peste ape. Vorbind în plan metaforic, acestea sunt cele trei etape definitorii ale operei şi ale biografiei lui Ion D. Sîrbu: înot sub apă, plutire la suprafață, zbor peste ape, care corespund tinereții (inclusiv perioada de detenție), maturității şi posterității sale. Mi-am propus, pe de o parte, o abordare a operei postume: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa!, Traversarea cortinei, Lupul şi catedrala, Scrisori către bunul Dumnezeu etc., în toată diversitatea ei – roman, jurnal, corespondență, publicistică – iar, pe de altă parte, punerea în lumină a personalității morale şi intelectuale a creatorului”. Volumul îi are ca referenți ştiințifici pe Nicolae Oprea şi Nicolae Coande.
• Labirint fără minotaur, de Simona-Grazia Dima, Editura Ideea Europeană, 2008, 190 pagini
Simona-Grazia Dima şi-a propus să vină cu un autoportret de cititor „menit să atragă atenția asupra infinității de jocuri ascunse în textul literar”, prin „meditația continuă asupra unor noțiuni precum familiaritate şi alteritate, a relaționa ori a insolita”. Cronicile sunt grupate sub titlul „Fanta în real” (despre Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Dan C. Mihăilescu, Vasile Andru, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu etc.) şi „Banda lui Moebius” (despre autori străini: Ruth Fainlight, Mimi Khalvati, Fiona Sampson, Takashi Arima, Georg Trakl, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, precum şi despre două antologii). Postfața volumului îi aparține lui Mircea Horia Simionescu, care se dovedeşte a fi foarte entuziast: „De mulți, foarte mulți ani, ani ai activității mele cărturăreşti, resimt nevoia unui ghid bine armat, sintetic şi, totodată, artistic, seducător, privind fenomenul literar de strictă contemporaneitate. Revivificator al apetenței pentru poezie. (...) Dacă ar fi să aleg o singură piesă din mulțimea studiilor exemplare inserate în logiile labirintului, m-aş opri, negreşit, la amplul amfiteatru-introducere (cu savante şi încântătoare informații) în literatura mistică a Islamului, în care Simona-Grazia Dima, condusă de un arsenal cultural cu desăvârşire stăpânit, revelează forța expresivă a textelor, acea nestemată indicând luminos nu atât definiții şi etichete, cât calea spre Absolut”.
• Ce este Realitatea? Reflecții în jurul operei lui Stéphane Lupasco, de Basarab Nicolescu, colecția „Ananta. Studii transdisciplinare”, Editura Junimea, 2009, 280 pagini, trad. din lb. franceză de Simona Modreanu
Transdisciplinaritatea este tot ce poate fi mai adecvat inclasabilului Stéphane Lupasco, respectiv, spune Basarab Nicolescu, „ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, ceea ce trece prin ele şi ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul dintre imperative fiind unitatea cunoaşterii”.
În afara unei bibliografii ce tinde asimptotic spre a fi 100% exhaustivă, bibliografie de 40 de pagini care constituie fala acestui studiu, fiecare capitol constituie un punct de interes în sine: Opera lui Stéphane Lupasco – Privire panoramică; În centrul dezbaterii: terțul inclus; Nivelurile de Realitate şi multipla splendoare a ființei; Jung, Pauli, Lupasco şi problema psihofizică; Stéphane Lupasco şi Gaston Bachelard – Umbre şi lumini; De la lumea cuantică la lumea artei (cu referire la André Breton, Georges Mathieu şi cuşca lui Aristotel, Salvador Dali, Frédéric Benrath, Karel Appel, René Huyghe – n.n.); Terțul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea; Dumnezeu; Dialogul întrerupt: Fondane, Lupasco şi Cioran; Abelio şi Lupasco – Un ideal împărtăşit: convertirea ştiinței; Convorbire între Basarab Nicolescu şi Edgar Morin.
Pentru a concluziona într-un domeniu inefabil, misterios, ascuns, care greu sau mai deloc se lasă prins în cuvinte, Basarab Nicolescu ne revelează, în câteva paragrafe, ceea ce este demn de reținut, măcar în grabă, din studiu realizat cu extremă acribie şi apărut într-o colecție inițiată cândva de un alt inclasabil, Cezar Ivănescu, pe vremea când era director al Editurii Junimea: „O idee traversează ca o axă cartea de față: Realitatea este plastică. Suntem parte din această Realitate, care se modifică datorită gândurilor, sentimentelor, acțiunilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea. Realitatea nu este ceva exterior sau interior nouă: ea este în acelaşi timp exterioară şi interioară. (...)
Terțul Ascuns între Subiect şi Obiect se refuză însă oricărei raționalizări. Prin urmare, Realitatea este şi transrațională. Terțul Ascuns condiționează circulația informației nu doar între Obiect şi Subiect, ci şi între diferitele niveluri de realitate a Subiectului şi între diferitele niveluri de realitate a Obiectului. Discontinuitatea între diferitele niveluri este compensată prin continuitatea informației purtate de Terțul Ascuns.
Lumea este în acelaşi timp cognoscibilă şi incognoscibilă. Misterul ireductibil al lumii coexistă cu minunile descoperite de rațiune. Necunoscutul pătrunde fiecare por al cunoscutului, dar fără cunoscut, necunoscutul ar fi doar un cuvânt gol. Sursă a Realității, Terțul Ascuns se alimentează din această Realitate, într-o respirație cosmică ce ne include, pe noi şi universul.
Descoperirea multiplelor fațete ale Realității este sortită unui viitor durabil”.
• De veghe în lanul de proză. De la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de Geo Vasile, Editura Lumen, Iaşi, 200 pagini
„Noutăți de ultimă oră nu sunt doar prozele care abordează consumul de droguri sau erotismul juvenil cu tentații porno (a se vedea consistentul volum de „poveşti erotice româneşti”, Editura Trei, 2007, ce relansează sau confirmă scrisul, vrem nu vrem, al viitorilor noştri romancieri tip Claudia Golea, Marius Chivu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu, Florin Iaru, Dan-Silviu Boerescu ş.a.), ci şi cele ce încearcă să rescrie evangheliile (dovezile celei mai mari revoluții morale şi spirituale din istoria omenirii avându-l în centru pe Iisus Hristos). Aceste tentative implică pe de-o parte tulburarea ierarhiilor şi a infailibilității dogmei creştine (Al.Ecovoiu, Dan Stanca), cât şi iubirea euharistică a celor aleşi (Mirela Roznoveanu) sau păcatele şi decăderea tribului „neaşezaților” (Paul Eugen Banciu). Nu lipseşte epica psihopolițistă (Al Ciorănescu, 1911–1999), romanul frescă, istoric sau fantasy (Ion Topolog, Mihai Giugariu, Grigore Cojan, Ileana Cudalb, Victoria Comnea), dosarele de existență puse sub zodia fabulației (Stelian Tăbăraş), jocul pe cartea libertății spirituale (Sebastian Sârcă), politica şi amorul în obsedantul deceniu (Daniel Dragomirescu), tragicomedia omului fără calități (Adrian Frățilă), dar nici reelaborarea mitului Ariadnei (şi al labirintului, deci) sub spotul virtualului telematic (Lucia Verona), de fapt un alt exemplu de boicot al istoriei (vezi Doina Ruşti cu romanul său de debut, Omulețul roşu)” – aceste cuvinte ale lui Geo Vasile sunt definitorii pentru o privire sintetică asupra cronicilor apărute întâi în reviste literare, apoi regăsite între coperte de carte.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ