Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
CULTURA 60. Augustin Buzura, directorul revistei săptămânale, scrie pe 15 martie 2010 că românii au «Un permanent gust pentru dictatura care se poate lesne instaura cu ajutorul votului. Cu toate că voturile se obțin la un preț de nimic, uneori maladiile cronice naționale, ignoranța şi nepăsarea, sunt suficiente. Dacă, printr-un referendum s-ar cere, de exemplu, necesitatea importării unor vulcani din Kamciatka, n-am nicio îndoială că s-ar vota imediat. Ca, de altfel, orice alta aberație. Căci mai mult decât sărăcia materială, copleşitoare este sărăcia morală. Datorită ei ne-am reluat rolul de eterni corigenți ce îşi cunosc bine locul: la colț, pe coji de nucă, într-un moment al istoriei, când, aşa cum spunea Camus, „inteligența se umileşte punându-se în serviciul urii şi opresiunii“.» Pe pagina următoare C. Stănescu scrie despre „Noul om nou”: «Pervertirea actuală a gustului public desăvârşeşte, cu alte mijloace, construcția unei specii aparte: specia „omului nou“ începută în regimul căruia ne închipuim că i s-a pus capăt în 1989. Este o specie care nu mai simulează, pentru a supraviețui, trăsăturile şi ticurile „omului nou“ ca pe vremuri: noul „om nou“, golit de valori lăuntrice şi modele autentice, e din ce în ce mai încredințat că mijloacele, instrumentele şi formele prin care el abia poate să ajungă la acele valori reprezintă chiar fondul, conținutul vieții lui spirituale şi sufleteşti». Mai încolo, Eugen Simion face caz de boala lenevelii la criticii români (şi-i răspunde lui N. Breban, ca de la academician la academician, N. Breban simțindu-se azi trădat de critica literară): «La unii se manifestă, de pildă, prin inapetența pentru actualitate şi retragerea solitară în câmpul clasicității, la alții prin ceea ce am putea numi răul de literatură. Răul poate fi învins relativ repede, dar răul se poate croniciza şi atunci criticul (sau scriitorul) este pierdut pentru literatură.» şi se întreabă retoric: «Suntem noi silitori, vigilenți, citim toate cărțile care apar, scriem noi, criticii literari, despre autorii importanți care, în vremuri aşa de confuze, au nevoie de o lectură corectă a creației lor şi de o judecată estetică dreaptă? Nu, nu citim totdeauna ceea ce trebuie şi nici nu ne grăbim să îndreptăm ierarhiile pe care le strâmbă sistematic publiciştii culturali mai tineri şi mai zeloşi decât noi»… Neaşteptat şi exercițiul politic făcut de Eugen Simion (celebru prin modelul său apolitic, susținător Iliescu, nu Coposu): «Dacă aş face politică, aş fi, probabil, junimist ca T. Maiorescu şi aş înființa un partid conservator democrat care să unească tradiția spirituală cu un sincronism moderat. Un partid de tip englezesc (cum visa Maiorescu), puțin oximoronic: conservator şi progresist… Dar, cum n-am făcut şi nici n-am de gând să fac politică, totul rămâne o fantasmă.»
ACOLADA 2 / 2010. Lunar literar de atitudine, director general Radu Ulmeanu (comentator politic de excepție în revista lui). Scrie Gheorghe Grigurcu (directorul revistei): «Vorbind fără menajamente, să arătăm că, la ceasul de față, ordinea democratică, încă nearticulată la noi cum se cuvine, amenință elita încă nerestaurată aşa cum ar fi de aşteptat. Evident, suntem pentru democrație, dar nu putem a nu constata cu mâhnire gravele sale carențe. Ies la rampă zi de zi o serie de nume dubioase, într-un dans al efemerului care nu doar îi pune în umbră pe cei vrednici a fi luați în seamă, ci mistifică şi gustul public, împingându-l spre opțiuni caricaturale… Vulgul e curtat prin toate mijloacele posibile şi imposibile, inclusiv prin senzaționalul cel mai căznit, semnalând o sleire a forțelor creatoare. Se ajunge la contraselecție. Vizibilă perpetuu, pe micul ecran, în presă, în agora, aceasta desfigurează imaginea epocii prin tirania gregarității, printr-un „despotism al masei”, cum spune un remarcabil gânditor francez de azi, Ghislain de Diesbach, care precizează: „Rezultatul, dacă nu cumva scopul democrației nu e acela de a oferi tuturor şanse egale, ci de a-i lipsi de ele pe cei mai înzestrați, pentru a nu-i ofusca pe cei mai puțin dotați. Nu cumva e o cinică revanşă a celor ce se socotesc pe nedrept nedreptățiți, o grotescă supralicitare a justiției prin injustiție?» În acelaşi sens, Ana Blandiana, pe aceeaşi pagină, scrie: «M-am gândit adesea – şi mi s-a întâmplat să o spun uneori – că, dacă perspectiva abuzului ar fi exclusă din socoteli, candidații pentru funcțiile şi demnitățile publice ar trebui nu să se înghesuie, ci dimpotrivă, să fie căutați cu eforturi şi găsiți cu dificultate. Pentru că asumarea puterii, şi deci a responsabilității, în măsura în care ar fi asumată ca responsabilitate, ar deveni un act aproape dramatic, pe care l-ar îndrăzni un număr redus de masochişti dispuşi să-şi întrerupă propriul destin pentru a se dedica, pe durata mandatului, destinului celorlalți. În continuarea acestei logici, încerc să-mi imaginez o lume în care persoanele, socotite de societate apte să conducă, ar fi constrânse prin lege să accepte funcțiile şi şi-ar purta crucea răspunderii şi puterii, tânjind după clipa când, cu datoria împlinită, ar putea-o preda altora, întorcându-se în viața lor personală şi destinul lor individual.» În altă pagină, Gabriel Dimisianu: «Am scris un articol pentru R. l. în care pun chestiunea, recent resuscitată, a scriitorilor care, chipurile, au colaborat cu Securitatea, fără să se aducă vreo probă, numai deducții (Uricaru, Buzura). Sau a celor care au colaborat, într-adevăr, dar cu angajamente smulse în detenție (Doinaş, Caraion). Am intitulat articolul „Cine pe cine acuză?”, ajungând la concluzia că acuză unii care nu au cine ştie ce cădere morală să o facă, anticomunişti vocali postdecembrişti, justițiari profesionalizați, iar acuzații fiind de regulă scriitori care, în timpul comunismului, au făcut, sub o formă sau alta, gesturi de rezistență şi uneori de protest. Au fost în ce scriau critici față de regim, câteodată în forme explicite, alteori construind parabole, dar critici fără doar şi poate. Or tocmai ei sunt acuzați de colaboraționism, iar cei care au colaborat cu adevărat, au inițiat acte de represiune culturală (şi nu numai culturală) nu suportă nicio urmare, iar uneori ocupă chiar funcții politice, fotolii în Parlament.» Mai încolo, Magda Ursache (omagiind Mişcarea Goma) scrie în aceeaşi direcție: «Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rând cu marile cutremure, cu inundațiile, cu uraganele, cu pandemiile… La noi maladiile memoriei proliferează, exersăm „ars oblivionalis”, dar şi ingineriile bio-bibliografice. „Noi dăm totul la întors, începând cu noi înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de disidență, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianții” falsifică răzbit jurnale. Câți nu se laudă cu texte şopârloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui băgat în „Scânteia” mare ori mică? Măcar cu un gând „negaționist” în fața oglinzii din baie.» Urmează Irina Petraş: «Întotdeauna există oameni sub-apreciați şi oameni supra-evaluați, absolutul nu ne e la îndemână nici în zona aprecierii de sine şi de ceilalți. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că fiecare regim crede că „el” are cel mai bun cântar şi cea mai dreaptă scară valorică.» şi continuă: «„Cutare ar fi meritat altă viață”, se spune adesea. Fals. Se întâmplă cu tine exact ce trebuie să se întâmple în funcție, printre altele, neapărat printre altele, de cum ți-e firea şi cum ți-ai jucat cărțile. Primeşti de la viață exact cât eşti în stare să-i smulgi»… Mai apoi, Constantin Călin: «E necesar să reamintesc două date: 4 ianuarie 1926 şi 8 iunie 1930. La cea dintâi, „republicanii” liberali l-au înlăturat pe Carol al II-lea. La cea de-a doua, acesta s-a întors în țară, o țară bolnavă economic şi moral, care aştepta un vindecător. Starea de spirit a populației din acel moment era aşadar pe deplin favorabilă. Lumea românească se săturase de ineficiența „democrației” în deceniul postbelic, de politicianismul interesat exclusiv de clientelă, în permanență destabilizator. „Democrația – se spunea cu două luni înainte, în editorialul unui ziar local – nu poate sluji de scut neputinței intelectuale… Fără înveghere (adică responsabilitate şi disciplină), dictatura democrației este, pentru noi, cea mai neagră piază a vremii!”». Ați reținut, lumea aştepta un vindecător, care să lecuiască țara de dictatura democrației…
TIMPUL 2 / 2010. Revistă lunară. Bogdan Suceavă susține că românii aşteaptă dintotdeauna un profet salvator, nu un vindecător: «Lista profeților în cultura română e lungă. Al. I. Cuza a fost ales ca să salveze țara, apoi Carol I a venit ca să salveze Unirea, apoi Carol al II-lea s-a întors ca un salvator. Fir-ar să fie, istoria României e plină de salvatori. Mareşalul Averescu a intrat în politică precum Mesia, iar Iuliu Maniu a fost aşteptat la guvernare cu speranțe similare. Unii l-au prezentat ca salvator pe Corneliu Zelea-Codreanu, alții pe Ion Antonescu, alții pe Horia Sima, alții pe Petru Groza. În 1965, apariția lui Ceauşescu a fost privită ca o salvare. Ce figură istorică ar fi fost N. Ceauşescu dacă ar fi avut avantajul de a pierde nişte alegeri libere după patru ani de mandat decent! Cum a stat mai mult de patru ani la putere, cum a început să creadă că are dreptate în toate: un profet în plus… E imposibil să nu te gândeşti dacă nu cumva structura asta logică, nevoia de Mesia pogorât în veac, nu reprezintă un viciu care revine periodic în cultura română, riscând să străbată până la suprafață, în momente când nu există nimic altceva pentru a susține eşafodajul realității. Ca şi cum patria e ținută laolaltă numai de speranța că se va naşte un profet. Probabil că momentul de maximă derută identitară a fost cel de la începutul anului 1990, după ce am realizat cu toții că vechea Constituție a decolat de pe clădirea CC-ului pe 22 decembrie, după prânz, luând cu ea şi ideea de partid unic.»
RAMURI 2 / 2010. Revistă lunară (are redactor-şef nou: Paul Aretzu, după ce Gabriel Chifu a venit director adjunct la România literară). Să ne întoarcem privirea şi la actualitatea literară de la noi. Adrian Popescu: «Citesc despre o Ligă a scriitorilor, cu sediul la Cluj, asociație înființată de un biet autor de povestiri, exclus din Uniune pentru un plagiat dovedit, am fost de față, acum câțiva ani, la confruntarea textelor, care pseudoautor, devenit preşedinte (avem o țară democrată, doar) prin agregarea în jurul lui a celor refuzați de Uniunea Scriitorilor sau incapabili a accede acolo ori naivi, naive: amăgiți de promisiuni, propune santificarea lui Eminescu. Iar filialei de la Iaşi a Ligii, i se cere nici mai mult, nici mai puțin decât sprijinul, precum şi pe cel al unor organisme sau autorități. Cine-i ia în serios pe aceşti veleitari exaltați desigur că nu ştie despre ce e vorba, dar procesul dezmeticirii poate dura, iar publicul de unde să ştie, de la început, cine sunt cu adevărat aceşti amatori de popularitate?Pretenții absurde de consacrare au mulți făcători de propoziții calpe, inexpresive, depersonalizate, inşi cu ,,legitimație de scriitor”, dar trăind cu totul în afara vieții literare, ,,membri asistați”, cum le spunea cineva, neinteresați de creația tinerilor, care ocolesc Uniunea chiar din pricina acestor inşi opaci la noutatea literară, la pulsul literar din revistele Uniunii sau din alte părți, pe scurt, oameni suferind prematur de o suficiență semisenilă sau chiar de autism, în sensul lui cel mai literar.» Cei refuzați?
SCRISUL ROMÂNESC 2 / 2010. Revistă lunară. Ioan Lascu scrie despre Viața unui om singur a lui Adrian Marino (apărută, la rugămintea autorului, la cinci ani de la moarte), intrată în martie 2010 pe piață: «Singurul care scapă nemuştruluit este Nicolae Manolescu, despre care A. Marino spune: „Pe Manolescu nu-l pot considera un simplu veleitar. L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi cred că… gândim ideologic la fel ş…ț. Pot să declar, cu toată sinceritatea, că este un om de valoare“. Numai că afirmația datează cel târziu din 1999, anul la care se opreşte cartea autobiografică a clujeanului, căci, dacă ar fi apucat anul 2009, când a apărut Istoria critică a literaturii române, unde nu este inclus, fiind doar amintit în fugă, defavorabil, acolo unde Manolescu scrie despre „stilul searbăd al lui Marino“, dacă telefonică, de la Paris sau de altundeva, acelaşi Manolescu consideră Biografia ideii de literatură doar o compilație, cred că alta ar fi fost depoziția lui Marino despre confinul… ideologic.»
CONVORBIRI LITERARE 2 / 2010. Revistă lunară. Dorin Tudoran, din cuvântul rostit la primirea Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, la Botoşani, în 2010. Despre frustrări scriitoriceşti: «Suntem nişte alcătuiri foarte curioase. Când i se atribuie un premiu altcuiva, ne întrebăm „De ce lui şi nu mie?” Dar atunci când primim noi un premiu, nu ne punem întrebarea de bun simț „De ce tocmai mie?”… Frustrări există în orice generație. Frustrări există în toate timpurile – bune sau rele. Gândul că dictatura e bună, fiindcă împinge la creație este o prostie. Cum tot o prostie este şi gândul că, vezi-Doamne, democrația ne invită la lene, ne împiedică să mai scriem. Nu recomand nimănui să instaureze o altă dictatură, numai pentru a ne reveni cheful de a scrie şi de a ne stârni talentul. E un târg prost. Unul chiar şi mai prost ar fi să instaurăm noi înşine nu ştiu ce fel de dictaturi, de excluderi aberante, doar spre a ne stimula instinctul creator, anesteziat de neîmplinirile democrației.» O dictatură a premiilor?
Liviu Ioan Stoiciu
ACOLADA 2 / 2010. Lunar literar de atitudine, director general Radu Ulmeanu (comentator politic de excepție în revista lui). Scrie Gheorghe Grigurcu (directorul revistei): «Vorbind fără menajamente, să arătăm că, la ceasul de față, ordinea democratică, încă nearticulată la noi cum se cuvine, amenință elita încă nerestaurată aşa cum ar fi de aşteptat. Evident, suntem pentru democrație, dar nu putem a nu constata cu mâhnire gravele sale carențe. Ies la rampă zi de zi o serie de nume dubioase, într-un dans al efemerului care nu doar îi pune în umbră pe cei vrednici a fi luați în seamă, ci mistifică şi gustul public, împingându-l spre opțiuni caricaturale… Vulgul e curtat prin toate mijloacele posibile şi imposibile, inclusiv prin senzaționalul cel mai căznit, semnalând o sleire a forțelor creatoare. Se ajunge la contraselecție. Vizibilă perpetuu, pe micul ecran, în presă, în agora, aceasta desfigurează imaginea epocii prin tirania gregarității, printr-un „despotism al masei”, cum spune un remarcabil gânditor francez de azi, Ghislain de Diesbach, care precizează: „Rezultatul, dacă nu cumva scopul democrației nu e acela de a oferi tuturor şanse egale, ci de a-i lipsi de ele pe cei mai înzestrați, pentru a nu-i ofusca pe cei mai puțin dotați. Nu cumva e o cinică revanşă a celor ce se socotesc pe nedrept nedreptățiți, o grotescă supralicitare a justiției prin injustiție?» În acelaşi sens, Ana Blandiana, pe aceeaşi pagină, scrie: «M-am gândit adesea – şi mi s-a întâmplat să o spun uneori – că, dacă perspectiva abuzului ar fi exclusă din socoteli, candidații pentru funcțiile şi demnitățile publice ar trebui nu să se înghesuie, ci dimpotrivă, să fie căutați cu eforturi şi găsiți cu dificultate. Pentru că asumarea puterii, şi deci a responsabilității, în măsura în care ar fi asumată ca responsabilitate, ar deveni un act aproape dramatic, pe care l-ar îndrăzni un număr redus de masochişti dispuşi să-şi întrerupă propriul destin pentru a se dedica, pe durata mandatului, destinului celorlalți. În continuarea acestei logici, încerc să-mi imaginez o lume în care persoanele, socotite de societate apte să conducă, ar fi constrânse prin lege să accepte funcțiile şi şi-ar purta crucea răspunderii şi puterii, tânjind după clipa când, cu datoria împlinită, ar putea-o preda altora, întorcându-se în viața lor personală şi destinul lor individual.» În altă pagină, Gabriel Dimisianu: «Am scris un articol pentru R. l. în care pun chestiunea, recent resuscitată, a scriitorilor care, chipurile, au colaborat cu Securitatea, fără să se aducă vreo probă, numai deducții (Uricaru, Buzura). Sau a celor care au colaborat, într-adevăr, dar cu angajamente smulse în detenție (Doinaş, Caraion). Am intitulat articolul „Cine pe cine acuză?”, ajungând la concluzia că acuză unii care nu au cine ştie ce cădere morală să o facă, anticomunişti vocali postdecembrişti, justițiari profesionalizați, iar acuzații fiind de regulă scriitori care, în timpul comunismului, au făcut, sub o formă sau alta, gesturi de rezistență şi uneori de protest. Au fost în ce scriau critici față de regim, câteodată în forme explicite, alteori construind parabole, dar critici fără doar şi poate. Or tocmai ei sunt acuzați de colaboraționism, iar cei care au colaborat cu adevărat, au inițiat acte de represiune culturală (şi nu numai culturală) nu suportă nicio urmare, iar uneori ocupă chiar funcții politice, fotolii în Parlament.» Mai încolo, Magda Ursache (omagiind Mişcarea Goma) scrie în aceeaşi direcție: «Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rând cu marile cutremure, cu inundațiile, cu uraganele, cu pandemiile… La noi maladiile memoriei proliferează, exersăm „ars oblivionalis”, dar şi ingineriile bio-bibliografice. „Noi dăm totul la întors, începând cu noi înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de disidență, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianții” falsifică răzbit jurnale. Câți nu se laudă cu texte şopârloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui băgat în „Scânteia” mare ori mică? Măcar cu un gând „negaționist” în fața oglinzii din baie.» Urmează Irina Petraş: «Întotdeauna există oameni sub-apreciați şi oameni supra-evaluați, absolutul nu ne e la îndemână nici în zona aprecierii de sine şi de ceilalți. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că fiecare regim crede că „el” are cel mai bun cântar şi cea mai dreaptă scară valorică.» şi continuă: «„Cutare ar fi meritat altă viață”, se spune adesea. Fals. Se întâmplă cu tine exact ce trebuie să se întâmple în funcție, printre altele, neapărat printre altele, de cum ți-e firea şi cum ți-ai jucat cărțile. Primeşti de la viață exact cât eşti în stare să-i smulgi»… Mai apoi, Constantin Călin: «E necesar să reamintesc două date: 4 ianuarie 1926 şi 8 iunie 1930. La cea dintâi, „republicanii” liberali l-au înlăturat pe Carol al II-lea. La cea de-a doua, acesta s-a întors în țară, o țară bolnavă economic şi moral, care aştepta un vindecător. Starea de spirit a populației din acel moment era aşadar pe deplin favorabilă. Lumea românească se săturase de ineficiența „democrației” în deceniul postbelic, de politicianismul interesat exclusiv de clientelă, în permanență destabilizator. „Democrația – se spunea cu două luni înainte, în editorialul unui ziar local – nu poate sluji de scut neputinței intelectuale… Fără înveghere (adică responsabilitate şi disciplină), dictatura democrației este, pentru noi, cea mai neagră piază a vremii!”». Ați reținut, lumea aştepta un vindecător, care să lecuiască țara de dictatura democrației…
TIMPUL 2 / 2010. Revistă lunară. Bogdan Suceavă susține că românii aşteaptă dintotdeauna un profet salvator, nu un vindecător: «Lista profeților în cultura română e lungă. Al. I. Cuza a fost ales ca să salveze țara, apoi Carol I a venit ca să salveze Unirea, apoi Carol al II-lea s-a întors ca un salvator. Fir-ar să fie, istoria României e plină de salvatori. Mareşalul Averescu a intrat în politică precum Mesia, iar Iuliu Maniu a fost aşteptat la guvernare cu speranțe similare. Unii l-au prezentat ca salvator pe Corneliu Zelea-Codreanu, alții pe Ion Antonescu, alții pe Horia Sima, alții pe Petru Groza. În 1965, apariția lui Ceauşescu a fost privită ca o salvare. Ce figură istorică ar fi fost N. Ceauşescu dacă ar fi avut avantajul de a pierde nişte alegeri libere după patru ani de mandat decent! Cum a stat mai mult de patru ani la putere, cum a început să creadă că are dreptate în toate: un profet în plus… E imposibil să nu te gândeşti dacă nu cumva structura asta logică, nevoia de Mesia pogorât în veac, nu reprezintă un viciu care revine periodic în cultura română, riscând să străbată până la suprafață, în momente când nu există nimic altceva pentru a susține eşafodajul realității. Ca şi cum patria e ținută laolaltă numai de speranța că se va naşte un profet. Probabil că momentul de maximă derută identitară a fost cel de la începutul anului 1990, după ce am realizat cu toții că vechea Constituție a decolat de pe clădirea CC-ului pe 22 decembrie, după prânz, luând cu ea şi ideea de partid unic.»
RAMURI 2 / 2010. Revistă lunară (are redactor-şef nou: Paul Aretzu, după ce Gabriel Chifu a venit director adjunct la România literară). Să ne întoarcem privirea şi la actualitatea literară de la noi. Adrian Popescu: «Citesc despre o Ligă a scriitorilor, cu sediul la Cluj, asociație înființată de un biet autor de povestiri, exclus din Uniune pentru un plagiat dovedit, am fost de față, acum câțiva ani, la confruntarea textelor, care pseudoautor, devenit preşedinte (avem o țară democrată, doar) prin agregarea în jurul lui a celor refuzați de Uniunea Scriitorilor sau incapabili a accede acolo ori naivi, naive: amăgiți de promisiuni, propune santificarea lui Eminescu. Iar filialei de la Iaşi a Ligii, i se cere nici mai mult, nici mai puțin decât sprijinul, precum şi pe cel al unor organisme sau autorități. Cine-i ia în serios pe aceşti veleitari exaltați desigur că nu ştie despre ce e vorba, dar procesul dezmeticirii poate dura, iar publicul de unde să ştie, de la început, cine sunt cu adevărat aceşti amatori de popularitate?Pretenții absurde de consacrare au mulți făcători de propoziții calpe, inexpresive, depersonalizate, inşi cu ,,legitimație de scriitor”, dar trăind cu totul în afara vieții literare, ,,membri asistați”, cum le spunea cineva, neinteresați de creația tinerilor, care ocolesc Uniunea chiar din pricina acestor inşi opaci la noutatea literară, la pulsul literar din revistele Uniunii sau din alte părți, pe scurt, oameni suferind prematur de o suficiență semisenilă sau chiar de autism, în sensul lui cel mai literar.» Cei refuzați?
SCRISUL ROMÂNESC 2 / 2010. Revistă lunară. Ioan Lascu scrie despre Viața unui om singur a lui Adrian Marino (apărută, la rugămintea autorului, la cinci ani de la moarte), intrată în martie 2010 pe piață: «Singurul care scapă nemuştruluit este Nicolae Manolescu, despre care A. Marino spune: „Pe Manolescu nu-l pot considera un simplu veleitar. L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi cred că… gândim ideologic la fel ş…ț. Pot să declar, cu toată sinceritatea, că este un om de valoare“. Numai că afirmația datează cel târziu din 1999, anul la care se opreşte cartea autobiografică a clujeanului, căci, dacă ar fi apucat anul 2009, când a apărut Istoria critică a literaturii române, unde nu este inclus, fiind doar amintit în fugă, defavorabil, acolo unde Manolescu scrie despre „stilul searbăd al lui Marino“, dacă telefonică, de la Paris sau de altundeva, acelaşi Manolescu consideră Biografia ideii de literatură doar o compilație, cred că alta ar fi fost depoziția lui Marino despre confinul… ideologic.»
CONVORBIRI LITERARE 2 / 2010. Revistă lunară. Dorin Tudoran, din cuvântul rostit la primirea Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, la Botoşani, în 2010. Despre frustrări scriitoriceşti: «Suntem nişte alcătuiri foarte curioase. Când i se atribuie un premiu altcuiva, ne întrebăm „De ce lui şi nu mie?” Dar atunci când primim noi un premiu, nu ne punem întrebarea de bun simț „De ce tocmai mie?”… Frustrări există în orice generație. Frustrări există în toate timpurile – bune sau rele. Gândul că dictatura e bună, fiindcă împinge la creație este o prostie. Cum tot o prostie este şi gândul că, vezi-Doamne, democrația ne invită la lene, ne împiedică să mai scriem. Nu recomand nimănui să instaureze o altă dictatură, numai pentru a ne reveni cheful de a scrie şi de a ne stârni talentul. E un târg prost. Unul chiar şi mai prost ar fi să instaurăm noi înşine nu ştiu ce fel de dictaturi, de excluderi aberante, doar spre a ne stimula instinctul creator, anesteziat de neîmplinirile democrației.» O dictatură a premiilor?
Liviu Ioan Stoiciu