DE LA MESERIA DE A MURI LA MESERIA DE A NU MURI

Totdeauna mi s-a părut că tot ce mă distrage de la citit şi scris nu este important. Hm! Nu numai că nu este important, dar este dăunător, inutil şi chinuitor. Ceea ce nu înseamnă că nu am mai mereu proiecte, mai curând “proiecte” de Dănilă Prepeleac. Iarna, pe ger şi zăpadă, primăvara, când – vorba poetului – privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit, dar mai ales vara, ca acum, ies cu paharul în mână în curte, apoi în grădină, printre tinerii nuci, vişini, pruni, cireşi, meri, plantați de mine, şi-mi fac planuri. Planuri de doi bani, departe-departe de cele ale unui Balzac care, la o petrecere prilejuită de logodna sa cu Doamna Hanska, plănuia să-i toace averea acesteia pe cumpărarea pădurilor din Ucraina şi transformarea lor în traverse de revoluționară cale ferată care să ajungă până la Paris, unde s-a întors cu caleaşca trasă de cai şi unde s-a stins peste câteva luni, plâns la cimitir de prietenul său Victor Hugo.

çn grădina aceasta luminată am gândit cândva că aş putea face un iaz de peşte unde să-mi satisfac în voie viciul de aruncător de viermişori şi râme cu cârligul undiței, dar să şi umplu piața mea de la 200 de metri de casă cu peşti vii în zilele de dezlegare la peşte din postul Paştelui. Plan din cuțite şi pahară a rămas!

Apoi, în trei ani de şomaj, mi-am zis că mă voi pricopsi din legumicultură. Toată primăvara şi toată vara plantam legume. Îmi împărțeam timpul, cu un ceas biologic: o oră de citit, o oră de navigat pe net, o oră în grădină. Mă alegeam toamna cu un butoi de varză murată, cu câteva zeci de sticle de bulion, cu castraveți murați, un sac de ceapă în cămară, o funie de usturoi, hrean, mărar, pătrunjel. Satisfacția era că toată vara produceam vreo zece kilograme de castraveți zilnic pe care le dăruiam prietenilor care mă vizitau. Ba, făceam fericit şi pe Tilică, motanul birmanez care la răsăritul soarelui ronțăia un castravete de pe vrej, luând gustul probabil din grăunțele cu care-l hrăneam.

Tot în grădina din Curtea de Argeş, timp de tot trei ani, am crescut iepuri, tot amânând trecerea la producție industrială şi să fac contract cu vreun italian, cum mă informasem. Zilnic le coseam lucernă, o lăsam să se zvânte puțin, apoi îi hrăneam discutând cu ei, de una, de alta. Mai curând eu vorbeam, dar ei erau nişte ascultători minunați, mult mai buni – orişicât – decât participanții la lecturile publice organizate de USR. Când primeam vizite de scriitori şi pictori de la Piteşti şi Bucureşti, chemam un vecin mai tare de înger, îl cinsteam cu o sticlă de țuică şi-i spuneam să taie cinci-şase urecheați, să le ia pieile, să dea măruntaiele la câini şi să mi-i lase în bucătăria de vară, eu plecând la o vodcă la piață, că nu puteam suporta nicicum să-i văd chinuindu-se. Am avut şi 40 într-o vară. Umpleam tăvi la cuptor, făceam şi un drob şi la masa de pe gazon ne ospătam.

Ei, dar afacerea vieții mele a fost cea de crescător de porci. Abia publicasem volumul Meseria de a muri că am şi devenit şomer şi m-am gândit imediat la o meserie de a nu muri. Am adus contructori, nouă meşteri mari, fără vreun Manole, mi-am construit nişte cocini spațioase, apoi padocuri în fața lor, dar din insuficiență de bani m-am asociat cu un deputat PUNR. Am cumpărat şase scroafe dolofane de la o crescătorie,
le-am montat (hm! asta sună al dracului de tehnic, parcă am montat nişte pinioane la un motor), apoi ne-am pus pe aşteptat, visând cu ochii deschişi cum Valea Argeşului, Valea Topologului, Vâlsanului şi alte văi vor fi pline de porci marca Doman. Aveam o Dacie galbenă muştar cu care căram mălai fierbinte de la o fabrică de alcool în care puneam concentrate de orz, grâu, lucernă, porumb. Peste câteva luni aveam vreo 30 de purcei. Pe una din scroafe am moşit-o singur la două noaptea. Dar cei doi asociați – scriitor şi deputat – nu se înțelegeau deloc. Asociatul de la USR era ciufut, pretențios, excesiv de meticulos. Asociatul de la Parlament era împrăştiat, imprevizibil şi în general imposibil. Sâmbăta şi duminica porneam totuşi împreună prin târguri să studiem piața. Între timp a sosit o iarnă dură şi
i-am propus asociatului să vindem purceii en gros unui amator de chilipiruri. Dar pragmaticul deputat nici nu vroia s-audă, el socotind cu voce tare câte zeci de milioane vom câştiga la primăvară. A urmat o săptămână cu ger între minus 20 şi minus 28 de grade. În fiecare dimineață găseam trei-patru purcei morți, în pofida măsurilor pe care le luam în fiecare seară. Am pus pirostriile în mijlocul grădinii şi într-un ceaun mare de 50 de litri fierbeam non stop purcei întregi pentru hrana câinilor. După ce am terminat cu purceii la ceaun, scroafele începuseră să slăbească şi dl. deputat a cedat. Am împărțit scroafele, câte trei de fiecare, le-am sacrificat şi am umplut afumătoarea de cârnați, şunci, jamboane, oase… Un an şi mai bine am mâncat carne afumată cu varză, cu fasole, cu varză. Aşa s-a încheiat marele meu proiect extraliterar.

Acum fac zilnic naveta Curtea de Argeş – Piteşti pentru un salariu net de 788 de lei, salariu care mi se va diminua după cum a avut amabilitatea să mă anunțe dl. Traian Băsescu la televizor. Dar m-am cam lungit. Îmi umplu paharul şi ies în grădină să văd ce-aş mai putea face în cei 3000 de metri pătrați. Să cresc canguri? Cui să-i vând? Păi, pentru reuşita financiară, la australieni, desigur. Poate potârnichi şi fazani (o voce din cap îmi zice: “Fazan eşti tu!”). Să investesc un leu în struți? Dar de ce nu în cimpanzei? La unele televiziuni sunt rentabili.