Ancheta VR
Marian Ilea
DOUĂ PROIECTE CULTURALE LA "PUŞCĂRIE"
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Păi şi dacă-s scriitor cu patalama trebuie să mănânc. Păi am încercat să nu mă gândesc la mâncare… da vorba aia a lui taică-meu: „ochiul vede şi burta cere”. Şi tocmai pentru că m-am apucat de mult să gândesc şi cu burta m-am apucat de televiziune. Adică unii s-or fi angajat la aşa ceva da eu nu mă angajez aşa că mi-am făcut una. Adică o televiziune. Şi am rezolvat problema cu burta. Aia ce-şi trage învățămintele din vorba de duh a lui taică-meu. M-am apucat să şi angajez pe alții: cameramani, regizor de emisie, electricieni, realizatori de emisiuni. Păi m-am învățat să construiesc şi o grilă de programe. Păi m-am apucat de corespondențe cu CNA-ul.
Asta-i o instituție care te sancționează că aşa doreşte ea. Şi tu te supui. Eu nu m-am supus... da televiziunea am supus-o CNA-ului. Păi m-am apucat şi de realizat reportaje. Că să uitau episcopii locului la ele şi-mi spuneau: ”Domnule privim minunatele reportaje şi aşa trebuie făcută o televiziune. Ca în lumea civilizată”.
Da astea toate n-au nici o legatură cu primul proiect cultural de “la puşcărie”.
În luna mai a anului de grație 2007, pe la orele nouă a dimineții, mergând la televiziune chiar pe caldarâmul din fața sediului de pe bulevardul Bucureşti, nr. 25 din Baia Mare s-a născut brusc primul proiect. Păşeam printre bălțile din asfalt şi brusc a apărut ideea. Până am ajuns la secretariat (că am secretară) ideea s-a copt şi roadele se puteau culege.
Am scris cinci rânduri către Agenția Națională a Penitenciarelor din frumoasa noastră capitală, că acolo are sediul, şi am solicitat o aprobare să fac un film în Penitenciarul de Maximă Siguranță din Baia Mare.
Eu să dau camere de filmat, cameramani, scenariul şi să asigur regia filmului... ei să dea spațiul penitenciarului şi detinuți ca actori. La orele 12 ale acelei zile am primit răspuns. Se aprobaseră 30 de zile de filmare exact cum am cerut. Şi atunci a început munca. De fapt a doua zi. Am ajuns la puşcărie de dimineață cu duba televiziuni. Aveam sculele, şoferul şi cameramanul. În buzunar era aprobarea de la ANP. La puşcărie am intrat pentru prima dată în viață. ăla de la poartă m-a controlat de parcă era homosexual şi mi-a luat telefonul mobil. În custodie. Că aşa-i la puşcăria asta din Baia Mare. çn sectorul administrativ am stat la o cafea cu directorul aşezământului, un ofițer de loc de prin Gherla pe numele lui Bătinaş. Şi după două ceasuri de discuții în care am aflat că se practică la puşcărie procesul de reinserție social, prin cultură m-am apucat să-mi aleg actorii. I-am spus directorului să-i aducă în zona de plimbare (un soi de teren de handbal) înconjurată de sârmă ghimpată pe toți deținuți de la secția bărbați. Păi erau vreo 500 aşa că nu-i puteam scoate decât pe rând. “Nu am atâția gardieni ca să vă asigur paza”, mi-a spus Bătinaş. “Scoate-i domnule pe toți pe răspunderea mea. Adică n-am nevoie de pază”, i-am spus eu. “Bine, da să aveți grijă că sunt printre ei şi periculoşi”, mi-a spus Bătinaş. Păi, ajuns în mijlocul lor, m-am apucat să urlu despre importanța filmului pe care-l voi face cu ei. Am strigat: “Toți şmenarii mâna sus”. Şi vreo 40 de inşi fluturau degetele de la mâini în aer. “Bine, am bani prin buzunare. Dacă îmi dispar o să ştiu cine i-a luat”. Brusc le-am devenit simpatic şi am putut începe selecția. Am ales şase deținuți. Un criminal şi restul cu fapte mărunte: de la scandaluri până la furturi şi trafic de droguri.
Scenariu nu aveam. Film n-am mai regizat niciodată. Eu scriu proză. Sunt prozator. Am luat o povestire din cartea: “Medio Monte” şi am scris scenariu pe bucăți. Zi de zi câte un fragment. M-am mutat la puşcărie 30 de zile. Păi şi filmări de noapte am avut. Păi şi la secția de femei am filmat.
Noaptea mă rugau deținuți să stăm cât mai mult. Era unul Silo care mi-a spus : “Mai prindem şi noi cerul nopții că eu nu l-am văzut de şase ani”. La puşcărie la ora nouă seara se dă stingerea. Şi gata, nu mai vezi nimic.
Nu era voie să introduci în spațiul penitenciarului pizza din pricină că puteai ascunde tot soiul de obiecte nepermise la puşcărie, în blatul ăla. Am adus pizza din oraş ca material de butaforie. Se terminau filmările şi mâncam împreună “butaforia”. După treizeci de zile s-au terminat filmările. În următoarele două săptămâni am montat filmul la televiziune. Se auzise în puşcărie că e un film porno. Că le-am dezbracat pe deținute la baie şi am filmat cu ele sub duşuri.
Uşor jenat, Bătinaş a dorit să vadă filmul cu o zi înainte de premieră. I
l-am arătat. Totul a fost în regulă.
Presa locală a prezentat zi de zi felul în care se realizează la puşcărie filmul: “Libertatea începe în şapte aprilie ”.
Bătinaş a construit în toată această perioadă un cinematograf în toată regula. La premieră deținuții stăteau în stânga şi oficialitățile în dreapta. Succesul a fost pe măsura efortului. Adică s-a aplaudat în draci. S-au dat diplome şi s-a servit sampanie.
Filmul ăsta a apărut pe ecranele televizoarelor fiind preluat de câteva televiziuni din Transilvania. Cum era şi firesc m-am decis să nu mai merg la puşcărie. Chiar deloc. Îmi făcusem prea mulți prieteni acolo. Îmi amintesc de Silo cum îmi zicea : “Nu beți dimineața cafea cu directorul, vă facem noi aşa ca la puşcărie”.
Aşa şi făceam. Un traficant de droguri mi-a oferit în dar propria lui tabacheră. Era ăl mai drag obiect pe care-l avea. Păi mi-am spus că merită în societatea asta post-comunistă să te apuci de proiecte culturale. Te alegi cu câte o tabacheră dar şi cu multe suflete chinuite de nereuşitele vieții, care îți oferă prietenia lor. M-am ales cu câteva astfel de prietenii.
În urmă cu un an de zile. Am montat la puşcăria din Baia Mare o piesă de teatru. Am scris textul după opera lui Daniil Harms Caietul Albastru. Am botezat trupa de teatru “Medio Monte Circus”. Ne-am apucat de treabă. Citindu-l pe Harms, deținuții actori au făcut febră. Până la 40 de grade. çncet au prins să-l înțeleagă pe scriitor.
Premiera a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare. Mari emoții-mare succes.
Trupa de teatru s-a calificat în finală şi a jucat piesa în luna noiembrie, pe scena Tearului Nottara din Bucureşti.
Succesul a fost nesperat. Cronicile specialiştilor pline de elogii. Şi uite aşa proiectul cultural a reuşit.
Deținuții actorii au fost premiați de către preşedintele Consiliului Județean Maramureş.
Deacuma am aflat ce înseamnă reinserția socială a deținuților în formula culturală.
Tocmai în aceste săptămâni trupa “Medio Monte Circus” de la puşcărie lucrează la montarea piesei de teatru “Ceasul lui Bronnikov”. Ați priceput cine a scris piesa asta de teatru? Marian Ilea. Actorii-deținuți doresc să-mi facă o surpriză.
În orice soi de societate şi în asta post-comunistă merită după cum se vede să te apuci de orice. Numai să ai la tine de fiecare dată: Proiectul. E o simplă foaia de hârtie cu câteva rânduri scrise pe ea. Apoi începe greul...
Asta-i o instituție care te sancționează că aşa doreşte ea. Şi tu te supui. Eu nu m-am supus... da televiziunea am supus-o CNA-ului. Păi m-am apucat şi de realizat reportaje. Că să uitau episcopii locului la ele şi-mi spuneau: ”Domnule privim minunatele reportaje şi aşa trebuie făcută o televiziune. Ca în lumea civilizată”.
Da astea toate n-au nici o legatură cu primul proiect cultural de “la puşcărie”.
În luna mai a anului de grație 2007, pe la orele nouă a dimineții, mergând la televiziune chiar pe caldarâmul din fața sediului de pe bulevardul Bucureşti, nr. 25 din Baia Mare s-a născut brusc primul proiect. Păşeam printre bălțile din asfalt şi brusc a apărut ideea. Până am ajuns la secretariat (că am secretară) ideea s-a copt şi roadele se puteau culege.
Am scris cinci rânduri către Agenția Națională a Penitenciarelor din frumoasa noastră capitală, că acolo are sediul, şi am solicitat o aprobare să fac un film în Penitenciarul de Maximă Siguranță din Baia Mare.
Eu să dau camere de filmat, cameramani, scenariul şi să asigur regia filmului... ei să dea spațiul penitenciarului şi detinuți ca actori. La orele 12 ale acelei zile am primit răspuns. Se aprobaseră 30 de zile de filmare exact cum am cerut. Şi atunci a început munca. De fapt a doua zi. Am ajuns la puşcărie de dimineață cu duba televiziuni. Aveam sculele, şoferul şi cameramanul. În buzunar era aprobarea de la ANP. La puşcărie am intrat pentru prima dată în viață. ăla de la poartă m-a controlat de parcă era homosexual şi mi-a luat telefonul mobil. În custodie. Că aşa-i la puşcăria asta din Baia Mare. çn sectorul administrativ am stat la o cafea cu directorul aşezământului, un ofițer de loc de prin Gherla pe numele lui Bătinaş. Şi după două ceasuri de discuții în care am aflat că se practică la puşcărie procesul de reinserție social, prin cultură m-am apucat să-mi aleg actorii. I-am spus directorului să-i aducă în zona de plimbare (un soi de teren de handbal) înconjurată de sârmă ghimpată pe toți deținuți de la secția bărbați. Păi erau vreo 500 aşa că nu-i puteam scoate decât pe rând. “Nu am atâția gardieni ca să vă asigur paza”, mi-a spus Bătinaş. “Scoate-i domnule pe toți pe răspunderea mea. Adică n-am nevoie de pază”, i-am spus eu. “Bine, da să aveți grijă că sunt printre ei şi periculoşi”, mi-a spus Bătinaş. Păi, ajuns în mijlocul lor, m-am apucat să urlu despre importanța filmului pe care-l voi face cu ei. Am strigat: “Toți şmenarii mâna sus”. Şi vreo 40 de inşi fluturau degetele de la mâini în aer. “Bine, am bani prin buzunare. Dacă îmi dispar o să ştiu cine i-a luat”. Brusc le-am devenit simpatic şi am putut începe selecția. Am ales şase deținuți. Un criminal şi restul cu fapte mărunte: de la scandaluri până la furturi şi trafic de droguri.
Scenariu nu aveam. Film n-am mai regizat niciodată. Eu scriu proză. Sunt prozator. Am luat o povestire din cartea: “Medio Monte” şi am scris scenariu pe bucăți. Zi de zi câte un fragment. M-am mutat la puşcărie 30 de zile. Păi şi filmări de noapte am avut. Păi şi la secția de femei am filmat.
Noaptea mă rugau deținuți să stăm cât mai mult. Era unul Silo care mi-a spus : “Mai prindem şi noi cerul nopții că eu nu l-am văzut de şase ani”. La puşcărie la ora nouă seara se dă stingerea. Şi gata, nu mai vezi nimic.
Nu era voie să introduci în spațiul penitenciarului pizza din pricină că puteai ascunde tot soiul de obiecte nepermise la puşcărie, în blatul ăla. Am adus pizza din oraş ca material de butaforie. Se terminau filmările şi mâncam împreună “butaforia”. După treizeci de zile s-au terminat filmările. În următoarele două săptămâni am montat filmul la televiziune. Se auzise în puşcărie că e un film porno. Că le-am dezbracat pe deținute la baie şi am filmat cu ele sub duşuri.
Uşor jenat, Bătinaş a dorit să vadă filmul cu o zi înainte de premieră. I
l-am arătat. Totul a fost în regulă.
Presa locală a prezentat zi de zi felul în care se realizează la puşcărie filmul: “Libertatea începe în şapte aprilie ”.
Bătinaş a construit în toată această perioadă un cinematograf în toată regula. La premieră deținuții stăteau în stânga şi oficialitățile în dreapta. Succesul a fost pe măsura efortului. Adică s-a aplaudat în draci. S-au dat diplome şi s-a servit sampanie.
Filmul ăsta a apărut pe ecranele televizoarelor fiind preluat de câteva televiziuni din Transilvania. Cum era şi firesc m-am decis să nu mai merg la puşcărie. Chiar deloc. Îmi făcusem prea mulți prieteni acolo. Îmi amintesc de Silo cum îmi zicea : “Nu beți dimineața cafea cu directorul, vă facem noi aşa ca la puşcărie”.
Aşa şi făceam. Un traficant de droguri mi-a oferit în dar propria lui tabacheră. Era ăl mai drag obiect pe care-l avea. Păi mi-am spus că merită în societatea asta post-comunistă să te apuci de proiecte culturale. Te alegi cu câte o tabacheră dar şi cu multe suflete chinuite de nereuşitele vieții, care îți oferă prietenia lor. M-am ales cu câteva astfel de prietenii.
În urmă cu un an de zile. Am montat la puşcăria din Baia Mare o piesă de teatru. Am scris textul după opera lui Daniil Harms Caietul Albastru. Am botezat trupa de teatru “Medio Monte Circus”. Ne-am apucat de treabă. Citindu-l pe Harms, deținuții actori au făcut febră. Până la 40 de grade. çncet au prins să-l înțeleagă pe scriitor.
Premiera a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare. Mari emoții-mare succes.
Trupa de teatru s-a calificat în finală şi a jucat piesa în luna noiembrie, pe scena Tearului Nottara din Bucureşti.
Succesul a fost nesperat. Cronicile specialiştilor pline de elogii. Şi uite aşa proiectul cultural a reuşit.
Deținuții actorii au fost premiați de către preşedintele Consiliului Județean Maramureş.
Deacuma am aflat ce înseamnă reinserția socială a deținuților în formula culturală.
Tocmai în aceste săptămâni trupa “Medio Monte Circus” de la puşcărie lucrează la montarea piesei de teatru “Ceasul lui Bronnikov”. Ați priceput cine a scris piesa asta de teatru? Marian Ilea. Actorii-deținuți doresc să-mi facă o surpriză.
În orice soi de societate şi în asta post-comunistă merită după cum se vede să te apuci de orice. Numai să ai la tine de fiecare dată: Proiectul. E o simplă foaia de hârtie cu câteva rânduri scrise pe ea. Apoi începe greul...