Eseuri
Dumitru Radu Popa
LIBER SUB DICTATURĂ : GR. T. POPA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
istorie şi adevăr
“Dacă Isus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte probabil că, înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacționar şi ar încheia repede cariera sa profetică într-o celulă întunecoasă, în numele ideilor progresiste!”
Gr. T. Popa,
conferință ținută în Aula Academiei, 1947
În 1968 tata, Doctorul Grigore Gr. Popa, fiul lui Gr. T. Popa, a primit un telefon de la Securitate. Nu era un lucru neobişnuit. În 8 ani petrecuți în Baia Mare, unde tata s-a îmbolnăvit grav lucrînd ca medic de mină, la Cavnic, căci nu i s-a oferit altceva, şi 7 ani de Craiova, unde fuseserăm trimişi ca în țara nimănui, căci n-aveam nici cunoştințe, nici familie acolo, perchezițiile securității nu fuseseră lucruri ieşite din comun. Copilăria mea, a surorii şi fraților mei a fost marcată de aceste descinderi – mai ales noaptea! – care se terminau cu casa întoarsă pe dos... Unele dintre ele le-am evocat în prozele mele de mai tîrziu, făcînd oarecum... haz de necaz. De data asta, telefonul avea un scop cu totul nebănuit.
– Sînteți fiul savantului decedat Popa, Grigore Tudor, nu-i aşa, tovarăşe doctor?
– Da, a spus tata, e un lucru cunoscut!
– Nu despre asta este vorba, a precizat amabil interlocutorul. Există un interes major al unui savant de origine română stabilit în SUA de a vedea pe soția decedatului, mama dumneavoastră, Popa-Cernătescu Florica... Înțelegeți?
Pe scurt, George Emil Palade, care plecase în America pe bursa Rockefeller a bunicului meu, Gr. T. Popa, căruia îi fusese şi preparator, era acum curtat – într-o perioadă de relativ dezgheț – de către autoritățile comuniste de la Bucureşti. Se zvonea că ar putea să ia Premiul Nobel, obsesia cu bucluc a neamului nostru, nerezolvată pînă în ziua de azi. Bunica (Bica, cum îi spuneam noi, nepoții, după cum Gr. T. fusese Bicu) locuia într-un minuscul apartament de 2 camere-confort 2, la comun cu o familie complet străină, şase stații după cimitirul Bellu, într-un cuvînt, la mahala. Acolo fusese „repartizată”! Acum, pentru venirea lui Palade, se pregătea o potemkinadă în toată regula: tata trebuia să o ia pe Bica în apartamentul nostru din Floreasca, pretinzînd că locuieşte acolo, într-o atmosferă de familie, caldă... Doar nu era Savantul să fie dus la mahala şi, în plus, nu dădea o bună impresie despre tratamentul soției mentorului său, ea însăşi Conferențiar universitar de histologie. Tata a propus o rezolvare mai pragmatică şi de lungă durată: să i se dea bunicii o locuință în centru, cum ar fi meritat. Interlocutorul a agreat, afabil, promițînd că, după plecarea înaltului oaspete, problema o va rezolva... tovarăşul Bălănescu. Tata îl cunoştea bine pe Palade, fusese cu trei ani mai mic decît el la Facultatea de Medicină al cărei Decan era atunci bunicul. În fine, toată mascarada a avut loc – cu mîncare şi băuturi bune furnizate de organizatori. Palade a plecat, iar tovarăşul Bălănescu... a dispărut ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
Ceea ce devenea însă limpede era faptul că memoria lui Gr. T. Popa, cu toate eforturile din țara sa de baştină, nu mai putea fi ținută sub obroc. Marele savant endocrinolog, profesorul englez G. W. Harris, fost colaborator al bunicului la Cambridge, venind în țară ca să-l reîntîlnească şi aflînd despre prigoana şi moartea sa, a publicat în prestigioasa revistă elvețiană Triangle (7 octombrie 1964) studiul Le système nerveux et les glandes endocrines în care elogia rolul de pionerat al lui Gr. T. Popa în dezvoltarea neuroendocrinologiei, prin descoperirea sistemului port-hipotalamo-hipofizar, iar pe copertă era o poză mare a bunicului.
Vă veți întreba, şi pe bună dreptate, de ce un savant de aşa renume internațional trebuia să fie completamente şters din memoria țării lui? Cine a fost, de fapt, Gr. T. Popa şi ce crime a săvîrşit?
Într-un cuvînt, a fost un om adevărat aflat la răspîntia istoriei, între două teribile dictaturi, un gînditor profund, cu o genă etică şi morală care nu cunoştea compromisul, dimpotrivă, îl denunța unde îl identifica, netezindu-şi astfel senin drumul spre martiriu şi moarte. Împăcat cu el şi cu lumea, nepătat şi trăgînd un tragic semnal de alarmă asupra celor două isme distrugătoare ale secolului XX: fascismul şi comunismul.
Se născuse la 1 mai 1892, al 11-lea copil într-o familie de răzeşi din Şurăneştii Vasluiului (azi comuna Emil Racoviță) şi, la numai 15 ani, tradusese Morphologie Générale de l’ organisme a lui Ernst Haeckel şi obținuse, de la vestitul biolog din Jena, prin corespondență, permisiunea de a o publica în România. Avea să facă acelaşi lucru, mai tîrziu, cu Anatomia lui Gray. Înscris la Medicină, obține titlul de Doctor în medicină şi chirurgie, apoi se transferă la Bucureşti cu profesorul Francisc I. Rainer al cărui Şef de Lucrări devenise. Destinul i se schimbă fundamental în 1925 cînd, ca un element tînăr strălucit, primeşte o bursă Rockefeller.
Cercetările sale la Chicago şi mai tîrziu Londra, în domeniile Embriologiei experimentale şi Neuroanatomiei au culminat, în 1930, cu descoperirea (împreună cu australianca Una Fielding) a sistemului port-hipofizar (corpusculii Popa-Fielding, cum a fost citată istorica descoperire ulterior, în discursurile de recepție a patru premianți Nobel!) – principiul care face creierul să acționeze nu numai ca un organ, dar şi ca o glandă. Importante contribuții, mai ales sub oblăduirea celebrului profesor Elliot-Smith, la Londra, a adus Gr. T. Popa şi în Antropologie şi Anatomie Comparată.
Întors în țară într-o perioadă de mare agitație, fondează în capitala Moldovei revista Însemnări Ieşene, împreună cu Sadoveanu ce, pe atunci, îi era prieten apropiat şi rudă, G. Topârceanu şi sonetistul Mihail Codreanu. Ia poziție fățişă față de violențele legionarilor, față de lipsa de orice bază ştiințifică a rasismului şi, în 1939, revista e suprimată. Se trezeşte pe lista neagră la legionari dar scapă cu viață, iar din 1942 se stabileşte la Facultatea de Medicină din Bucureşti (Decan din 1944); devenise în răstimp şi Membru al Academiei Române (în 1936).
La numai 50 de ani, în plină vigoare ştiințifică, dar şi profund implicat în educația medicală, în pedagogie şi mai cu seamă în încercarea de asanare morală a societății – nu bănuia că mai avea exact 6 ani de trăit. Evenimentele înceapeau să se precipite. Gr. T. Popa nu putea să rămînă un marginal în toate acestea. Participă la redactarea faimoasei scrisori a celor 50 de intelectuali adresată Mareşalului Antonescu în care se cere ruperea alianței cu naziştii, ieşirea din război, restaurarea pluripartidismului, a presei libere şi a tuturor celorlalte instituții democratice.
În 1945, cînd deja sovieticii îşi arătau colții, se formase Asociația „Mihai Eminescu” (Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Pavel Chihaia) ca formă de rezistență împotriva persecuțiilor drastice ale sovieticilor. Grupul era sprijinit şi de o altă conştiință excepțională, Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi, pe atunci, secretar al Nunțiului Papal în România (el era greco-catolic). Pe lîngă ajutoarele materiale strecurate celor pe lista neagră a comuniştilor, asociația pleda pentru o presă liberă, redacta manifeste răspîndite în lumea occidentală prin străduințele preotului francez. Primele transporturi de pachete soseau cam prin 1946. Acțiunea era extrem de secretă, cerea spații sigure de depozitare şi încredere totală în cei ce le distribuiau. Gr. T. Popa a oferit fără ezitare Pavilionul Decanatului ca loc de depozitare a pachetelor. Cînd spațiul nu a mai fost disponibil, profesorul a oferit subsolul locuinței fiului său, fratele mai mic al tatei, viitorul actor Tudorel Popa, iar Marilena Popa, sora cea mai mică a tatii, făcea pe ascuns distribuția, toți expunîndu-se la mari riscuri.
Este perioada cînd Decanul începe să se exprime fățiş împotriva ruşilor şi a comunismului. Nu întîmplător, povestea tata, întorcîndu-se seara acasă de la o şedință de consiliu, Gr. T. Popa a fost violent atacat de trei soldați ruşi înarmați, la întretăierea Bulevardului Ardealului cu Strada Ştirbei Vodă. I-au smuls inelul de pe mînă, ceasul, i-au luat portofelul şi tocmai se pregăteau să-l dezbrace de palton, cînd o maşină a apărut în colțul bulevardului, iar soldații s-au făcut nevăzuți. Povestind în zilele următoare colegilor de Consiliu, cu indignare, ce i s-a întîmplat, s-a trezit apostrofat de colegul profesor C. I. Parhon: „Popa, dragă, nu mai povesti nimănui treaba asta cu atacul ruşilor. N-ai fost tu atent! Nu erau ruşi, erau români de-ai noştri, îmbrăcați în uniforme sovietice, ca să-i compromită. Ruşii ne sînt prieteni, tovarăşi!” Cam tot în acea perioadă, după ce a ținut o conferință în amfiteatrul mare al Facultății despre dezvoltarea ştiințelor medicale la noi şi în lume – în asistență erau, pe lîngă studenți şi cadre didactice, Prof. Dumitru Bagdasar, ministrul sănătății la acea vreme, academicienii Ştefan Nicolau, Ştefan Milcu, Artur Kreindler, toți proaspăt colaboraționişti cu noua putere instaurată – Gr. T. Popa a fost reprimat de Profesor Academician C. I. Parhon, Preşedintele Asociației de Prietenie Româno-Sovietică (ARLUS) sub motivul că ar fi insistat atît de mult pe progresele medicinii în țările Occidentale „cînd datoria dumitale este să promovezi medicina sovietică, de departe cea mai dezvoltată şi bine pusă la punct!”
Dealtfel, suferințele şi sfîrşitul tragic i s-au tras de pe urma unor conferințe ținute în Aula Academiei, în parte tipărite la vremea respectivă, dar aduse integral la lumină doar în anul 2002 când, împreună cu tata şi soția mea, Catrinel, am sponsorat apariția volumului Reforma Spiritului, gîndit de bunicul meu drept o analiză riguroasă a raportului dintre ştiință, cultură şi ideologie în mijlocul secolului cel mai turmentat din istoria modernă. Partea I, Principii de Educație şi Învățămînt fusese, la timpul ei, cenzurată şi amînată de la publicare de unul dintre acei cameleoni ai tuturor vremilor, Acad. Profesor Traian Săvulescu. Desigur, un studiu precum Educația: problemă de rasă? care desființa pur şi simplu teza arianismului şi proba lipsa de temei ştiințific a rasismului, a oprimării evreilor, era destul de incomod în anii 1943-44. Interpelat direct de bunicul, viitorul vajnic comunist şi pion pro-sovietic avea să-i răspundă: „Nu pot, măi Popa, să-l public... Gîndeşte-te: ce o să zică Mareşalul?”
Se pare, însă, că Gr. T. Popa se sinchisea prea puțin de părerile şi umorile Mareşalului, răspundea pesemne unor ierarhii mai înalte şi de altă natură: acelea ale spiritului liber, neîngrădit. Cu toate manevrele lui Săvulescu, Partea I şi a II a, Ştiința ca bază de primenire a omului au fost rostite în Aula Academiei Române, în versiune necenzurată. Tata, care a fost în sală, mi-a mărturisit că reacția la partea I a fost entuziastă, în Aulă aflîndu-se destul de puțini pro-germani. Nu la fel a fost cu partea a doua, la 14 ianuarie 1944. În Academie se simțea atmosfera favorabilă Mareşalului Antonescu. Vechii academicieni, chiar dacă împărtăşeau ideile expuse, s-au abținut din prudență să aplaude şi să comenteze. Şi ce ar fi avut de comentat, fără să-şi pună pielea la sare, despre frazele clare, neiertătoare ale savantului: „Astăzi, cînd anarhia clocoteşte peste tot, cînd oamenii construiesc şi voiesc să impună sisteme personale, construcții imaginare pline de pericol, cînd voința grupurilor şi indivizilor ține loc de tradiții şi cînd instabilitățile cele mai grave ne bîntuie, spiritul ştiințific singur poate salva omenirea. Relele actualității sînt mai ales rele pornite din acțiuni mînate de sentiment; s-au revărsat furtunos impulsiile şi dorințele nestăpînite. Ştiința însă, şi numai ea, poate pune ordine în mersul lucrurilor, deprinzînd pe oameni să se supună legilor şi să se dezrobească de tirania sentimentelor necontrolate. Ea singură ne poate crea azi un nou ideal, în care să intre frumusețea ordinei universale şi echilibrul de puteri puse în concurență firească.” Iar către final: „Strigătul de alarmă este că ştiința nu poate încă reprima destul iraționalul din om şi emotivitatea sa pasională, iar aceasta amenință cu distrugerea chiar bazele spirituale ale ştiinței. În fața insuccesului ştiinței de a procura direct fericirea şi progresul linear, s-au produs diferite căi de îndreptare începînd cu utopiile romancierilor (...). Unii au construit o imagine ireală a unui Supraom, cu calități excepționale, care ar începe astfel o epocă nouă în evoluția umanității.”
Anarhie, putere personală, exclusivism, tirania sentimentelor necontrolate, Superomul ca iluzie – lucruri numite pe şleau sub dictatura nazistă, nu dădeau prea bine! A trecut însă şi asta, iar în 1946 fostul sicofant al Mareşalului, acelaşi Traian Săvulescu, devenea, nici mai mult nici mai puțin decît promotorul unei Academii pe baze sănătoase, sovietice, o Academie de partid şi de stat ce nu mai avea nimic comun cu meritul profesional-ştiințific ci doar cu fervoarea îmbrățişării noii ideologii. Nu-i de mirare că el a devenit primul Preşedinte al Academiei Republicii Populare Române, formată din foşti academicieni „colaboraționişti” şi ... noii politruci, adevărate fraude ştiințifice. Reacția bunicului a fost imediată şi dură: “Una din formele cele mai teribile ale eticii noi este tirania dosarului... Oamenii se tem, se suspectează unii pe altii. Cînd într-o țara puterea a fost luată cu forța, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări, sau a unei revolte de răsturnare... Să ne amintim puțin isprăvile dictaturilor de-abia răsturnate şi a celor care aşteaptă să fie răsturnate: bastoanele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariția de oameni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viața în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne şi percheziții, înscenări şi eliminări din servicii...”
Cam în acelaşi timp, şi fără cunoştința sa, Gr. T. Popa fusese propus pentru acordarea Premiului Nobel (avea să-l ia elevul lui, Palade, în 1974), în baza descoperirii sistemului port-hipofizar, în 1930. Tata avea să afle, mult mai tîrziu, că Decanul facultății de la Iaşi de atunci, Profesorul Vasile Răşcanu, fost țărănist trecut cu arme şi bagaje la comunişti, a furnizat Academiei Nobel date false: Gr. T. Popa era mort, iar în țară nimeni nu auzise de numele lui ca om de ştiință! Mort, da, avea să fie în curînd! Şi dat uitării, într-o conspirație nemernică, hidoasă pentru mai bine de 40 de ani, ca astăzi Universitatea de medicină din Iaşi, şi străzi prin alte oraşe, să-i poarte numele!
O, țară tristă, plină de humor, cum zicea Bacovia!
Şi aici venim la cea de-a treia parte a Reformei Spiritului, anume Tensiunea nervoasă şi Boala secolului. Iată ce spunea acolo cel căruia nu-i păsa nici de Mareşalul Antonescu nici de recentul auto-instaurat guvern comunist Petru Groza: „Vremea noastră a fost bîntuită şi încă mai este de două simplificări periculoase. Una este rasismul, pe care am dezvoltat-o în partea întîi a lucrării. A doua este marxismul. Această teorie reduce toate problemele existențiale la problemele economice şi explică toată evoluția umană prin materialismul istoric. Nimeni nu se gîndeşte să nege importanța laturii economice a societății şi nici rolul ei în declanşarea multor conflicte războinice. Dar, a face din ea singurul motor al societății şi al evoluției umane este a exagera peste măsură şi a simplifica periculos problemele. E ca şi cum am spune că evoluția embrionară este exclusiv opera placentei prin care trece hrana noii ființe şi ca şi cum am socoti că un arbore frumos sau un pom cu fructe sunt numai opera solului pe care cresc(...). Asemenea simplificare utopică va produce omenirii tot atîta rău cît a produs cealaltă simplificare, a rasismului, care voia să unifice lumea prin tăierea capetelor celor de alt sînge. Unii curăță societatea cu iataganul pe temeiul averii şi ceilalți o curățau cu toporul, pe motiv că culoarea ochilor nu-i albastră.”
De acum nu mai exista cale de întoarcere, savantul îşi parafa condamnarea la prigoană şi moarte prin propozițiile următoare: „ Aceeaşi simplificare pasională domneşte şi în relațiile internaționale, ca şi în curentele generale de idei care se pun lumii actuale. Şi aici se crede în adevărul absolut, pe care l-ar poseda numai o tabără, şi care cu violență şi ură vrea să reducă totul la concepția sa. Naziştii declarau în afară de lege părerile democratice şi învățau tineretul lor să le urască şi să le extermineze; ei au căutat să epureze ideile şi să îndepărteze opoziția. La fel comuniştii vînează cu poliția ideile care nu le plac şi vor exterminarea opoziției, propagînd ura şi violența contra oricărei alte credințe, în afară de cea proprie. Toată propaganda din zilele noastre este o propagandă a urii şi de îndemn la violență.”
Era 14 aprile 1947, ultima apariție în public a bunicului. Toată Aula Academiei, mi-a povestit tata, era înmărmurită iar, la sfîrşit, academicienii, speriați, nu ştiau cum să plece mai repede, izolîndu-se de Gr. T. Popa, ca şi cum ar fi fost ciumat. Oportunistul Ştefan Nicolau, apropiat colaborator al său şi pînă atunci prieten, a găsit totuşi vreme să exclame destul de tare, în aşa măsură încît să fie sigur că i s-a înregistrat reacția: „Mais il est fou! Il a pérdu son esprit de conservation!” Nu, probabil că instinctul de conservare îl pierduse, dar cum spiritul veritabil nu cunoaşte compromisuri – el nu pierduse nimic! A urmat imediat demiterea ca decan, radierea din corpul profesoral, excluderea din Academie, înjurăturile în presă, prigoana...
Apartamentul Decanului era în Facultatea de medicină. Cînd securitatea a venit să-l aresteze, sute de studenți au făcut zid viu şi au reuşit să-i oprească pe intruşi. Bunicul a plecat cu tata, îmbrăcați în haine țărăneşti, ascunzîndu-se cum puteau, la prieteni de nădejde, spre Şurăneştii de baştină ai Vasluiului. De-acolo, cum li s-a luat urma, şi cu Gr. T. într-o stare de sănătate tot mai proastă (suferea de hipertensiune arterială esențială şi de scleroză renală), fără posibilitate de îngrijire medicală, au ajuns la Baia Mare, în strada Dealul Florilor numărul 12, la casa bunicilor mei materni, profesorii Iosif şi Livia Lewandovsky. După vreo cîteva săptămîni, telefonul a sunat şi acelaşi Fănică Nicolau l-a implorat să dea o dezmințire în privința comparației dintre fascism şi comunism, promițîndu-i marea cu sarea... Bunicul nu a vrut să audă. Hai, Grigorel, i-a spus tatii, trebuie să plecăm de aici! Ascuns de prieteni, cu situația sănătății total zdruncinată, s-a întors la Bucureşti, în apartamentul de la Facultate. Curtea interioară era plină de agenți, dar acum nu se mai sinchiseau: elementul nedorit era pe moarte, total părăsit de cei ce i-au fost discipoli şi colegi, dar care se pare că învățaseră mai bine despre instinctul de conservare decît despre exigențele spiritului liber.
Între perioade de somnolență, absență, căci trupul îi era intoxicat, şi crîmpeie de luciditate, era vegheat în dormitor de către mama, Dr. Maria-Magdalena Popa-Lewandovsky, studenta lui preferată. Mama îl ținea de mînă şi greu îşi stăpînea lacrimile. În camera cealaltă, fratele meu era botezat de către Père Barral.
- Du-te, Titi, i-a spus bunicul mamei, trebuie să fii acolo cînd copilul primeşte mirul!
Mama l-a lăsat şi s-a dus în sufrageria în care se oficia botezul.
La vreo zece minute cînd s-a întors, Gr. T. Popa nu mai era în viață.
Asta s-a întîmplat pe 18 iulie 1948. Aveam să mă nasc peste un an şi trei luni. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul.
Mă înclin cu umilință şi admirație la sfînta lui memorie!
Dumitru Radu Popa
NOTE
1 Cu excepția amintirilor comunicate mie expres de către tata (Dr. Grigore Gr. Popa, decedat în 2006), toate citatele din această lucrare sînt extrase din volumul: Grigore T. Popa. Reforma Spiritului, Editura Petre Popescu-Gogan şi Claudia Voiculescu. Bucureşti: Editura Viața Medicală Românească, 2002.
“Dacă Isus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte probabil că, înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacționar şi ar încheia repede cariera sa profetică într-o celulă întunecoasă, în numele ideilor progresiste!”
Gr. T. Popa,
conferință ținută în Aula Academiei, 1947
În 1968 tata, Doctorul Grigore Gr. Popa, fiul lui Gr. T. Popa, a primit un telefon de la Securitate. Nu era un lucru neobişnuit. În 8 ani petrecuți în Baia Mare, unde tata s-a îmbolnăvit grav lucrînd ca medic de mină, la Cavnic, căci nu i s-a oferit altceva, şi 7 ani de Craiova, unde fuseserăm trimişi ca în țara nimănui, căci n-aveam nici cunoştințe, nici familie acolo, perchezițiile securității nu fuseseră lucruri ieşite din comun. Copilăria mea, a surorii şi fraților mei a fost marcată de aceste descinderi – mai ales noaptea! – care se terminau cu casa întoarsă pe dos... Unele dintre ele le-am evocat în prozele mele de mai tîrziu, făcînd oarecum... haz de necaz. De data asta, telefonul avea un scop cu totul nebănuit.
– Sînteți fiul savantului decedat Popa, Grigore Tudor, nu-i aşa, tovarăşe doctor?
– Da, a spus tata, e un lucru cunoscut!
– Nu despre asta este vorba, a precizat amabil interlocutorul. Există un interes major al unui savant de origine română stabilit în SUA de a vedea pe soția decedatului, mama dumneavoastră, Popa-Cernătescu Florica... Înțelegeți?
Pe scurt, George Emil Palade, care plecase în America pe bursa Rockefeller a bunicului meu, Gr. T. Popa, căruia îi fusese şi preparator, era acum curtat – într-o perioadă de relativ dezgheț – de către autoritățile comuniste de la Bucureşti. Se zvonea că ar putea să ia Premiul Nobel, obsesia cu bucluc a neamului nostru, nerezolvată pînă în ziua de azi. Bunica (Bica, cum îi spuneam noi, nepoții, după cum Gr. T. fusese Bicu) locuia într-un minuscul apartament de 2 camere-confort 2, la comun cu o familie complet străină, şase stații după cimitirul Bellu, într-un cuvînt, la mahala. Acolo fusese „repartizată”! Acum, pentru venirea lui Palade, se pregătea o potemkinadă în toată regula: tata trebuia să o ia pe Bica în apartamentul nostru din Floreasca, pretinzînd că locuieşte acolo, într-o atmosferă de familie, caldă... Doar nu era Savantul să fie dus la mahala şi, în plus, nu dădea o bună impresie despre tratamentul soției mentorului său, ea însăşi Conferențiar universitar de histologie. Tata a propus o rezolvare mai pragmatică şi de lungă durată: să i se dea bunicii o locuință în centru, cum ar fi meritat. Interlocutorul a agreat, afabil, promițînd că, după plecarea înaltului oaspete, problema o va rezolva... tovarăşul Bălănescu. Tata îl cunoştea bine pe Palade, fusese cu trei ani mai mic decît el la Facultatea de Medicină al cărei Decan era atunci bunicul. În fine, toată mascarada a avut loc – cu mîncare şi băuturi bune furnizate de organizatori. Palade a plecat, iar tovarăşul Bălănescu... a dispărut ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
Ceea ce devenea însă limpede era faptul că memoria lui Gr. T. Popa, cu toate eforturile din țara sa de baştină, nu mai putea fi ținută sub obroc. Marele savant endocrinolog, profesorul englez G. W. Harris, fost colaborator al bunicului la Cambridge, venind în țară ca să-l reîntîlnească şi aflînd despre prigoana şi moartea sa, a publicat în prestigioasa revistă elvețiană Triangle (7 octombrie 1964) studiul Le système nerveux et les glandes endocrines în care elogia rolul de pionerat al lui Gr. T. Popa în dezvoltarea neuroendocrinologiei, prin descoperirea sistemului port-hipotalamo-hipofizar, iar pe copertă era o poză mare a bunicului.
Vă veți întreba, şi pe bună dreptate, de ce un savant de aşa renume internațional trebuia să fie completamente şters din memoria țării lui? Cine a fost, de fapt, Gr. T. Popa şi ce crime a săvîrşit?
Într-un cuvînt, a fost un om adevărat aflat la răspîntia istoriei, între două teribile dictaturi, un gînditor profund, cu o genă etică şi morală care nu cunoştea compromisul, dimpotrivă, îl denunța unde îl identifica, netezindu-şi astfel senin drumul spre martiriu şi moarte. Împăcat cu el şi cu lumea, nepătat şi trăgînd un tragic semnal de alarmă asupra celor două isme distrugătoare ale secolului XX: fascismul şi comunismul.
Se născuse la 1 mai 1892, al 11-lea copil într-o familie de răzeşi din Şurăneştii Vasluiului (azi comuna Emil Racoviță) şi, la numai 15 ani, tradusese Morphologie Générale de l’ organisme a lui Ernst Haeckel şi obținuse, de la vestitul biolog din Jena, prin corespondență, permisiunea de a o publica în România. Avea să facă acelaşi lucru, mai tîrziu, cu Anatomia lui Gray. Înscris la Medicină, obține titlul de Doctor în medicină şi chirurgie, apoi se transferă la Bucureşti cu profesorul Francisc I. Rainer al cărui Şef de Lucrări devenise. Destinul i se schimbă fundamental în 1925 cînd, ca un element tînăr strălucit, primeşte o bursă Rockefeller.
Cercetările sale la Chicago şi mai tîrziu Londra, în domeniile Embriologiei experimentale şi Neuroanatomiei au culminat, în 1930, cu descoperirea (împreună cu australianca Una Fielding) a sistemului port-hipofizar (corpusculii Popa-Fielding, cum a fost citată istorica descoperire ulterior, în discursurile de recepție a patru premianți Nobel!) – principiul care face creierul să acționeze nu numai ca un organ, dar şi ca o glandă. Importante contribuții, mai ales sub oblăduirea celebrului profesor Elliot-Smith, la Londra, a adus Gr. T. Popa şi în Antropologie şi Anatomie Comparată.
Întors în țară într-o perioadă de mare agitație, fondează în capitala Moldovei revista Însemnări Ieşene, împreună cu Sadoveanu ce, pe atunci, îi era prieten apropiat şi rudă, G. Topârceanu şi sonetistul Mihail Codreanu. Ia poziție fățişă față de violențele legionarilor, față de lipsa de orice bază ştiințifică a rasismului şi, în 1939, revista e suprimată. Se trezeşte pe lista neagră la legionari dar scapă cu viață, iar din 1942 se stabileşte la Facultatea de Medicină din Bucureşti (Decan din 1944); devenise în răstimp şi Membru al Academiei Române (în 1936).
La numai 50 de ani, în plină vigoare ştiințifică, dar şi profund implicat în educația medicală, în pedagogie şi mai cu seamă în încercarea de asanare morală a societății – nu bănuia că mai avea exact 6 ani de trăit. Evenimentele înceapeau să se precipite. Gr. T. Popa nu putea să rămînă un marginal în toate acestea. Participă la redactarea faimoasei scrisori a celor 50 de intelectuali adresată Mareşalului Antonescu în care se cere ruperea alianței cu naziştii, ieşirea din război, restaurarea pluripartidismului, a presei libere şi a tuturor celorlalte instituții democratice.
În 1945, cînd deja sovieticii îşi arătau colții, se formase Asociația „Mihai Eminescu” (Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Pavel Chihaia) ca formă de rezistență împotriva persecuțiilor drastice ale sovieticilor. Grupul era sprijinit şi de o altă conştiință excepțională, Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi, pe atunci, secretar al Nunțiului Papal în România (el era greco-catolic). Pe lîngă ajutoarele materiale strecurate celor pe lista neagră a comuniştilor, asociația pleda pentru o presă liberă, redacta manifeste răspîndite în lumea occidentală prin străduințele preotului francez. Primele transporturi de pachete soseau cam prin 1946. Acțiunea era extrem de secretă, cerea spații sigure de depozitare şi încredere totală în cei ce le distribuiau. Gr. T. Popa a oferit fără ezitare Pavilionul Decanatului ca loc de depozitare a pachetelor. Cînd spațiul nu a mai fost disponibil, profesorul a oferit subsolul locuinței fiului său, fratele mai mic al tatei, viitorul actor Tudorel Popa, iar Marilena Popa, sora cea mai mică a tatii, făcea pe ascuns distribuția, toți expunîndu-se la mari riscuri.
Este perioada cînd Decanul începe să se exprime fățiş împotriva ruşilor şi a comunismului. Nu întîmplător, povestea tata, întorcîndu-se seara acasă de la o şedință de consiliu, Gr. T. Popa a fost violent atacat de trei soldați ruşi înarmați, la întretăierea Bulevardului Ardealului cu Strada Ştirbei Vodă. I-au smuls inelul de pe mînă, ceasul, i-au luat portofelul şi tocmai se pregăteau să-l dezbrace de palton, cînd o maşină a apărut în colțul bulevardului, iar soldații s-au făcut nevăzuți. Povestind în zilele următoare colegilor de Consiliu, cu indignare, ce i s-a întîmplat, s-a trezit apostrofat de colegul profesor C. I. Parhon: „Popa, dragă, nu mai povesti nimănui treaba asta cu atacul ruşilor. N-ai fost tu atent! Nu erau ruşi, erau români de-ai noştri, îmbrăcați în uniforme sovietice, ca să-i compromită. Ruşii ne sînt prieteni, tovarăşi!” Cam tot în acea perioadă, după ce a ținut o conferință în amfiteatrul mare al Facultății despre dezvoltarea ştiințelor medicale la noi şi în lume – în asistență erau, pe lîngă studenți şi cadre didactice, Prof. Dumitru Bagdasar, ministrul sănătății la acea vreme, academicienii Ştefan Nicolau, Ştefan Milcu, Artur Kreindler, toți proaspăt colaboraționişti cu noua putere instaurată – Gr. T. Popa a fost reprimat de Profesor Academician C. I. Parhon, Preşedintele Asociației de Prietenie Româno-Sovietică (ARLUS) sub motivul că ar fi insistat atît de mult pe progresele medicinii în țările Occidentale „cînd datoria dumitale este să promovezi medicina sovietică, de departe cea mai dezvoltată şi bine pusă la punct!”
Dealtfel, suferințele şi sfîrşitul tragic i s-au tras de pe urma unor conferințe ținute în Aula Academiei, în parte tipărite la vremea respectivă, dar aduse integral la lumină doar în anul 2002 când, împreună cu tata şi soția mea, Catrinel, am sponsorat apariția volumului Reforma Spiritului, gîndit de bunicul meu drept o analiză riguroasă a raportului dintre ştiință, cultură şi ideologie în mijlocul secolului cel mai turmentat din istoria modernă. Partea I, Principii de Educație şi Învățămînt fusese, la timpul ei, cenzurată şi amînată de la publicare de unul dintre acei cameleoni ai tuturor vremilor, Acad. Profesor Traian Săvulescu. Desigur, un studiu precum Educația: problemă de rasă? care desființa pur şi simplu teza arianismului şi proba lipsa de temei ştiințific a rasismului, a oprimării evreilor, era destul de incomod în anii 1943-44. Interpelat direct de bunicul, viitorul vajnic comunist şi pion pro-sovietic avea să-i răspundă: „Nu pot, măi Popa, să-l public... Gîndeşte-te: ce o să zică Mareşalul?”
Se pare, însă, că Gr. T. Popa se sinchisea prea puțin de părerile şi umorile Mareşalului, răspundea pesemne unor ierarhii mai înalte şi de altă natură: acelea ale spiritului liber, neîngrădit. Cu toate manevrele lui Săvulescu, Partea I şi a II a, Ştiința ca bază de primenire a omului au fost rostite în Aula Academiei Române, în versiune necenzurată. Tata, care a fost în sală, mi-a mărturisit că reacția la partea I a fost entuziastă, în Aulă aflîndu-se destul de puțini pro-germani. Nu la fel a fost cu partea a doua, la 14 ianuarie 1944. În Academie se simțea atmosfera favorabilă Mareşalului Antonescu. Vechii academicieni, chiar dacă împărtăşeau ideile expuse, s-au abținut din prudență să aplaude şi să comenteze. Şi ce ar fi avut de comentat, fără să-şi pună pielea la sare, despre frazele clare, neiertătoare ale savantului: „Astăzi, cînd anarhia clocoteşte peste tot, cînd oamenii construiesc şi voiesc să impună sisteme personale, construcții imaginare pline de pericol, cînd voința grupurilor şi indivizilor ține loc de tradiții şi cînd instabilitățile cele mai grave ne bîntuie, spiritul ştiințific singur poate salva omenirea. Relele actualității sînt mai ales rele pornite din acțiuni mînate de sentiment; s-au revărsat furtunos impulsiile şi dorințele nestăpînite. Ştiința însă, şi numai ea, poate pune ordine în mersul lucrurilor, deprinzînd pe oameni să se supună legilor şi să se dezrobească de tirania sentimentelor necontrolate. Ea singură ne poate crea azi un nou ideal, în care să intre frumusețea ordinei universale şi echilibrul de puteri puse în concurență firească.” Iar către final: „Strigătul de alarmă este că ştiința nu poate încă reprima destul iraționalul din om şi emotivitatea sa pasională, iar aceasta amenință cu distrugerea chiar bazele spirituale ale ştiinței. În fața insuccesului ştiinței de a procura direct fericirea şi progresul linear, s-au produs diferite căi de îndreptare începînd cu utopiile romancierilor (...). Unii au construit o imagine ireală a unui Supraom, cu calități excepționale, care ar începe astfel o epocă nouă în evoluția umanității.”
Anarhie, putere personală, exclusivism, tirania sentimentelor necontrolate, Superomul ca iluzie – lucruri numite pe şleau sub dictatura nazistă, nu dădeau prea bine! A trecut însă şi asta, iar în 1946 fostul sicofant al Mareşalului, acelaşi Traian Săvulescu, devenea, nici mai mult nici mai puțin decît promotorul unei Academii pe baze sănătoase, sovietice, o Academie de partid şi de stat ce nu mai avea nimic comun cu meritul profesional-ştiințific ci doar cu fervoarea îmbrățişării noii ideologii. Nu-i de mirare că el a devenit primul Preşedinte al Academiei Republicii Populare Române, formată din foşti academicieni „colaboraționişti” şi ... noii politruci, adevărate fraude ştiințifice. Reacția bunicului a fost imediată şi dură: “Una din formele cele mai teribile ale eticii noi este tirania dosarului... Oamenii se tem, se suspectează unii pe altii. Cînd într-o țara puterea a fost luată cu forța, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări, sau a unei revolte de răsturnare... Să ne amintim puțin isprăvile dictaturilor de-abia răsturnate şi a celor care aşteaptă să fie răsturnate: bastoanele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariția de oameni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viața în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne şi percheziții, înscenări şi eliminări din servicii...”
Cam în acelaşi timp, şi fără cunoştința sa, Gr. T. Popa fusese propus pentru acordarea Premiului Nobel (avea să-l ia elevul lui, Palade, în 1974), în baza descoperirii sistemului port-hipofizar, în 1930. Tata avea să afle, mult mai tîrziu, că Decanul facultății de la Iaşi de atunci, Profesorul Vasile Răşcanu, fost țărănist trecut cu arme şi bagaje la comunişti, a furnizat Academiei Nobel date false: Gr. T. Popa era mort, iar în țară nimeni nu auzise de numele lui ca om de ştiință! Mort, da, avea să fie în curînd! Şi dat uitării, într-o conspirație nemernică, hidoasă pentru mai bine de 40 de ani, ca astăzi Universitatea de medicină din Iaşi, şi străzi prin alte oraşe, să-i poarte numele!
O, țară tristă, plină de humor, cum zicea Bacovia!
Şi aici venim la cea de-a treia parte a Reformei Spiritului, anume Tensiunea nervoasă şi Boala secolului. Iată ce spunea acolo cel căruia nu-i păsa nici de Mareşalul Antonescu nici de recentul auto-instaurat guvern comunist Petru Groza: „Vremea noastră a fost bîntuită şi încă mai este de două simplificări periculoase. Una este rasismul, pe care am dezvoltat-o în partea întîi a lucrării. A doua este marxismul. Această teorie reduce toate problemele existențiale la problemele economice şi explică toată evoluția umană prin materialismul istoric. Nimeni nu se gîndeşte să nege importanța laturii economice a societății şi nici rolul ei în declanşarea multor conflicte războinice. Dar, a face din ea singurul motor al societății şi al evoluției umane este a exagera peste măsură şi a simplifica periculos problemele. E ca şi cum am spune că evoluția embrionară este exclusiv opera placentei prin care trece hrana noii ființe şi ca şi cum am socoti că un arbore frumos sau un pom cu fructe sunt numai opera solului pe care cresc(...). Asemenea simplificare utopică va produce omenirii tot atîta rău cît a produs cealaltă simplificare, a rasismului, care voia să unifice lumea prin tăierea capetelor celor de alt sînge. Unii curăță societatea cu iataganul pe temeiul averii şi ceilalți o curățau cu toporul, pe motiv că culoarea ochilor nu-i albastră.”
De acum nu mai exista cale de întoarcere, savantul îşi parafa condamnarea la prigoană şi moarte prin propozițiile următoare: „ Aceeaşi simplificare pasională domneşte şi în relațiile internaționale, ca şi în curentele generale de idei care se pun lumii actuale. Şi aici se crede în adevărul absolut, pe care l-ar poseda numai o tabără, şi care cu violență şi ură vrea să reducă totul la concepția sa. Naziştii declarau în afară de lege părerile democratice şi învățau tineretul lor să le urască şi să le extermineze; ei au căutat să epureze ideile şi să îndepărteze opoziția. La fel comuniştii vînează cu poliția ideile care nu le plac şi vor exterminarea opoziției, propagînd ura şi violența contra oricărei alte credințe, în afară de cea proprie. Toată propaganda din zilele noastre este o propagandă a urii şi de îndemn la violență.”
Era 14 aprile 1947, ultima apariție în public a bunicului. Toată Aula Academiei, mi-a povestit tata, era înmărmurită iar, la sfîrşit, academicienii, speriați, nu ştiau cum să plece mai repede, izolîndu-se de Gr. T. Popa, ca şi cum ar fi fost ciumat. Oportunistul Ştefan Nicolau, apropiat colaborator al său şi pînă atunci prieten, a găsit totuşi vreme să exclame destul de tare, în aşa măsură încît să fie sigur că i s-a înregistrat reacția: „Mais il est fou! Il a pérdu son esprit de conservation!” Nu, probabil că instinctul de conservare îl pierduse, dar cum spiritul veritabil nu cunoaşte compromisuri – el nu pierduse nimic! A urmat imediat demiterea ca decan, radierea din corpul profesoral, excluderea din Academie, înjurăturile în presă, prigoana...
Apartamentul Decanului era în Facultatea de medicină. Cînd securitatea a venit să-l aresteze, sute de studenți au făcut zid viu şi au reuşit să-i oprească pe intruşi. Bunicul a plecat cu tata, îmbrăcați în haine țărăneşti, ascunzîndu-se cum puteau, la prieteni de nădejde, spre Şurăneştii de baştină ai Vasluiului. De-acolo, cum li s-a luat urma, şi cu Gr. T. într-o stare de sănătate tot mai proastă (suferea de hipertensiune arterială esențială şi de scleroză renală), fără posibilitate de îngrijire medicală, au ajuns la Baia Mare, în strada Dealul Florilor numărul 12, la casa bunicilor mei materni, profesorii Iosif şi Livia Lewandovsky. După vreo cîteva săptămîni, telefonul a sunat şi acelaşi Fănică Nicolau l-a implorat să dea o dezmințire în privința comparației dintre fascism şi comunism, promițîndu-i marea cu sarea... Bunicul nu a vrut să audă. Hai, Grigorel, i-a spus tatii, trebuie să plecăm de aici! Ascuns de prieteni, cu situația sănătății total zdruncinată, s-a întors la Bucureşti, în apartamentul de la Facultate. Curtea interioară era plină de agenți, dar acum nu se mai sinchiseau: elementul nedorit era pe moarte, total părăsit de cei ce i-au fost discipoli şi colegi, dar care se pare că învățaseră mai bine despre instinctul de conservare decît despre exigențele spiritului liber.
Între perioade de somnolență, absență, căci trupul îi era intoxicat, şi crîmpeie de luciditate, era vegheat în dormitor de către mama, Dr. Maria-Magdalena Popa-Lewandovsky, studenta lui preferată. Mama îl ținea de mînă şi greu îşi stăpînea lacrimile. În camera cealaltă, fratele meu era botezat de către Père Barral.
- Du-te, Titi, i-a spus bunicul mamei, trebuie să fii acolo cînd copilul primeşte mirul!
Mama l-a lăsat şi s-a dus în sufrageria în care se oficia botezul.
La vreo zece minute cînd s-a întors, Gr. T. Popa nu mai era în viață.
Asta s-a întîmplat pe 18 iulie 1948. Aveam să mă nasc peste un an şi trei luni. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul.
Mă înclin cu umilință şi admirație la sfînta lui memorie!
Dumitru Radu Popa
NOTE
1 Cu excepția amintirilor comunicate mie expres de către tata (Dr. Grigore Gr. Popa, decedat în 2006), toate citatele din această lucrare sînt extrase din volumul: Grigore T. Popa. Reforma Spiritului, Editura Petre Popescu-Gogan şi Claudia Voiculescu. Bucureşti: Editura Viața Medicală Românească, 2002.