Inedit
Mircea Eliade
CUM A MURIT RI, COPILUL SFÂNT.
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
inedit
Poveste cu minciună şi adevăr
I
A fost odată ca niciodată… A fost odată o pădure mare şi întinsă.16 Şi pădurea aceasta se ridica dintr-un colț de stâncă udat de valurile mării mărilor până în culmea munților de zăpadă, pe unde nici picior de om nu se zărea cale de patruzeci şi patru de zile.
A fost odată ca niciodată… A fost odată o pădure de chiparoşi şi cedri pitici, care înfloreau primăvara, şi-n pădurea aceasta se fugăreau veverițele, se răcoreau elefanții albi ce trăiesc numai în scorburile munților de cenuşă şi fluturii cu solzi de aur roşu se alintau în frunzişul de mătase, sus în calea soarelui şi prin fața vântului.
A fost odată ca niciodată… A fost odată un templu indian în pădurea cu chiparoşi şi cedri pitici, sus deasupra valurilor şi-n josul zăpezilor. Aninat de-o cărăruie pe care oamenii o uitaseră şi fiarele codrului o prăfuiau în nopțile calde de vară (când setea scoate elefantul din peştera sa şi îngroapă râma până-n greul pământului, unde şaptezeci şi şapte de izvoare curg reci şi limpezi ca cristalul numai şi numai pentru setea râmelor), templul dormita vara şi tremura amarnic iarna, fărâmițându-şi bolovanii şi acoperindu-se din an în an cu brazde verzi de iarbă. Iar doi chiparoşi cojiți de vreme, sădiți de mâna sfântă a lui Lima-Yaki, profetul ținutului şi spaima duhurilor rele, străjuiau la poarta de piatră neagră, pe care se suiau panterele17 şi se veseleau maimuțele când primăvara striga prin glasul codrului: Am venit, am venit!
A fost odată ca niciodată…
Ce-a fost odată ca niciodată?18
A fost un copilandru frumos şi înțelept, pe care elefanții îl cinsteau, iar şerpii i se încolăceau pe pulpe susurându-i:
– Ri, copilule frumos şi înțelept, oare de ce trebuie să mori?
Ri răspundea ca un înțelept:
– Fiindcă Domnul nostru Manu, fiul preaslăvitului Brahma, mi–a scris numele în cartea copiilor morți şi cartea copiilor morți e adevărată.
Iar şerpii plângeau şi-şi luau drumul prin tufişuri. Iar veverițele îl întrebau:
– Ce-i Ri? Ce-i Ri?
Ri, copilul sfânt, alergă înainte prin şoptitul pădurii şi ajunse odată la templul bătrânilor brahmani, care ieşise de sub roțile înflăcăratului apus, ce-şi mâna carul spre oceanul pierdut sub stânci, departe, departe, la patruzeci şi patru de zile, mult departe de tainicul locaş de sihastru. Păsările cântau şi-şi strângeau aripile, odihnindu-se sub frunzele cedrului. Fluturii, zgribuliți pe coamele ferigilor, visau prin somn şi ciripeau cu colțul aripioarelor:
– Ri, li, li… Ri, la, la…
Şi aceasta, în limba fluturilor, însemna: fii gata Ri, fii gata Ri.
Şi florile de lothos plângeau înrourându-şi petalele de crin:
– Fi, fi, li… fi, fi, li…
Fii gata Ri… fii gata Ri…
Şi Ri era gata. Când noaptea spuse de pe cupele vântului ce alunecă prin prăpăstii:
– Tăcere!
Ri ajunse la poarta de piatră neagră a templului brahmanilor, care slăveau pe domnul Brahma în lungile lor bolți de stâncă, unde miresme ard şi imnuri din Rig Veda se ridică în fiece clipită spre eternul zeu. Acolo ajunse Ri şi se opri în fața uşii de stâncă neagră să bată:
– Cioc! cioc!
Iar paznicul templului ciuli urechea în chilia îmbrumată.
– Cine-i?
Şi liliecii răspunseră din curte:
– Ri! Ri e acolo, Ri, copilul sfânt.
Dar paznicul spuse cătând la lilieci:
– Nu ştiu cine e Ri, cine e Ri, copilul sfânt.
Şi atunci două căprioare vorbiră:
– Afară e Ri, Ri, copilul frumos şi sfânt.
Iar paznicul, doritor de a-l vedea pe cel minunat, strânse foile cărții sfinte în lădița de porfir şi, acoperindu-se cu pelerina albă a anahoreților, deschise uşa. Dar în fața lui stătea Ri zâmbitor, iar pe coamele zidului liliecii râdeau.
Hohote, hohote.
– Ri! Ri!
Iar porțile templului priveau speriate la copil, cu găvanele prăfuite şi rezemate de zidurile acoperite de ciuperci.
Şi paznicul îl privi mirat, iar Ri zâmbea, zâmbea mereu.
Astfel intră Ri în templul uitat de oameni, înverzit de muşchi de pădure şi cu lungi bolți de piatră unde anahoreții slăveau pe Ramayana.
*
* *
Odată, într-o seară, stătea Ri şi plângea pe treptele templului.
– Hi, hi, hi, căprioara cu trei pete galbene pe frunte, hi, hi, hi, elefantul cu urechiuşele argintii, hi, hi, hi, veverițele cu ochii negrii şi umerii albaştri, hi, hi, hi… Prietenul vostru plânge şi răscoală praful închisorii. Ri plânge şi cheamă pădurea, căci pe Ri l-au închis bătrânii care nu voiesc să-l sărute. Ri plânge căci l-au ucis pisicuțe cu picioruşele ca apa izvorului plin de spume. Ri plânge căci l-au călcat în picioare florile de lothos şi frunzele albastre de silisc…
– Hi, hi, hi, căprioara cu trei pete galbene pe frunte, hi, hi, hi, elefantul cu urechiuşele argintii, hi, hi, hi, veverițele cu ochii negrii şi umerii albaştri, hi, hi, hi… plângea Ri cu pletele de aur şi argint risipite pe piatră, cu ochii sângerând de necaz şi cu buzele murmurând numele prietenilor… oiță rătăcită pe deasupra prăpastiei. Sunc, sunc, sunc, căluțul şchiop de lângă izvorul celor nouă zâne, căprioara cu trei pete galbene pe frunte,… elefantul…, muntele…, licuricii…, toți, toți prietenii din zile bune, când călca fără bătrânii din templu iarba întinsului codru.
Şi cum îi chemă, capetele amicilor singuratici se iveau pe deasupra zidului. Întâi oița rătăcită, apoi căluțul şchiop, la urmă un cârd de fluturi mari care zbură lângă Ri.
– Li, li, ti lo la? Li, di li di?
Aceasta înseamnă pe limba fluturilor:
– De ce plângi Ri? Te-au bătut?
Şi Ri răspunse risipindu-şi părul pe umerii goi ca floarea rozelor sălbatice:
– M-au bătut bătrânii pentru că am râs când ei s-au lovit unii pe alții cu funii de liană ude. M-au bătut bătrânii pentru că am vrut să beau apă din izvor când mi-era sete. M-au bătut bătrânii fiindcă am adormit în templu în timp ce ei cântau:
Acel ce-a-ntemeiat pământul
Şi-a-ntins văzduhul şi-a pus vântul
Să poarte nori.
M-au bătut fluturaşilor, m-au bătut cu funii de liană ude şi mă doare carnea şi vreau s-alerg şi vreau să joc la soare.
Şi fluturii lăcrămau şi spuseră:
– Mu, mu, mu!
Adică:
– Doamne, doamne, doamne!
Şi fluturii duseră vestea la prietenii ce aşteptau în dosul zidului.
– Pe Ri l-au bătut, pe Ri l-au bătut.
Şi atunci plânseră prietenii cu toții şi spuseră:
– Bietul Ri, sărmanul Ri, bietul Ri!
Iar ursulețul spuse:
– Trebuie să-l scăpăm pe frățiorul nostru din casa asta blestemată.
Şi ceilalți răspunseră:
– Da, da, trebuie să-l scăpăm pe Ri.
Şi fluturaşii ciripiră:
– Ti, ti! La pa pa la, la, Ri.
Ceea ce însemna, pe limba fluturaşilor, tot acelaşi lucru.
Iar în timpul când ceata se sfătuia întru liberarea lui, Ri se gândea la fețele bătrânilor. Ce răi erau! Crăpau de ciudă când îl vedeau aşa frumos şi sprinten, cu pletele argintii în întuneric, aurii în vâlvătaia soarelui, cu trupul ca un portocal tânăr, alergând după treburile lui Lumi-Rava, stăpânul templului, un orb ce stătea de zece ani îngropat în sânul stâncii, silabisind în nopțile furtunatice Legile lui Manu şi predicând viitorul oamenilor în nopțile când luna pătrundea prin ocnița de-o palmă cioplită în chilia lui de piatră. Desigur că bătrânii erau geloşi pe tinerețea lui!
De ar fi ştiut Ri asta, he, he, nu mai venea el aici la sihaştri, sfărâmându-le porțile numai cu puterea gândului, când pădurea îl aştepta şi micii lui prieteni.
Şi încă să-l bată! Da, să-l bată cu funii de liane ude! O, cât l-a durut pe Ri bătaia asta.
Şi de când voia să fugă… numai că bătrânii îl păzeau bine. Şi ce voiau să facă cu el? După ce l-au bătut? Ri îşi ştergea lacrimile şi îşi potrivi cămaşa ruptă pe pieptul tânăr. Apoi veni lângă zid, căci micii lui prieteni sfătuiau de multă vreme:
– Să le spargem zidul şi să-l scoatem afară, spunea ursulețul.
– Ba nu, mai bine să stricăm uşile, sfătuieşte elefantul.
– Dar dacă aş sări înăuntru şi s-ar sui pe spinarea mea şi-ar ajunge pe zid, îngână sfioasă aplecându-şi ochii în jos de ruşine căprioara?
– Mu, mu, mu (adică: Doamne, doamne, doamne). E si, si fa, fi? (şi dacă o să cadă?)
– Aşi! ce dacă o să cadă?, întrebă porcuşorul sălbatic, clipind din genele unsuroase, pe vecinul său, un vițeluş morocănos, pierdut de o vară de către cioban şi pe care Ri l-a crescut cu frunze de karkoş şi miez de tinere frigeie.
– N-o să poată c-o să mă țin bine, răspunse căprioara îndreptându-şi de probă capul şi pieptul şi înțepenindu-şi picioarele.
Prietenii începură iarăşi sfatul, când Ri le spuse:
– Vedeți dacă căprioara nu e prea mică.
Ursulețul strigă încolăcindu-se ca o minge:
– Ce înțelept e Ri! Dacă căprioara ar fi fost prea mică şi el n-ar fi ajuns la zid? Iar l-ar fi bătut bătrânii.
– Da, da, da! Să vedem căprioara, să vedem căprioara.
Ri îi privea de jos zâmbind. Dar prietenii se adunau să vadă căprioara. Biata se ruşina ca para focului când îi văzu pe toți cum o măsurau.
– E prea mică, e prea mică, strigă elefantul potrivindu-şi trupul pe coama zidului.
– Auzi că e prea mică, îi spuseră lui Ri fluturii fâlfâindu-şi aripile şi răsuflând repede de goană.
– Atunci să mă ridicați cu o funie de liane. Ştiți cum? Voi mi-azvârliți funia, eu mă leg cu ea şi elefantul şi ursulețul mă trag sus. Ați înțeles?
Prietenii se uimiră de priceperea lui Ri.
– I-auzi că o să-l ridicăm cu o funie de liane, strigă ursulețul dându-se ca ghemul de-a rostogolul.
– Tare înțelept e, cugetă căprioara, încă tristă că e prea mică ca să-l scape.
– Tocmai asta era să vă spun şi eu, le spuse vițeluşul morocănos şi scărpinându-şi botişorul umed.
– Mu, mu, mu. Să ne fi spus tu asta? Hm! Vezi tu laba asta? Când oi repezi-o pe capul acela de prost…
– Ursuleț, fii cuminte, îi strigă Ri dindărătul zidului, amenințându-l cu degetul.
Ursulețul îşi puse mâna la gură.
– Mare noroc ai avut. Înțeleptul ăsta te-a scăpat de-o palmă…
Dar vițelul îi spuse curajos:
– Nu mi-e frică de ursuleții proşti!
Vai! Ce le fu dat să vadă ochilor micilor prieteni ai lui Ri, copilul sfânt. Un ursuleț înfuriat şi-un vițeluş căzând de-a rostogolul într-o adâncă prăpastie. Toți înlemniră. Ri se supără şi plânse. Ursulețul luă cu laba pământ şi-şi presără pe cap în semn de durere, apoi se repezi să scoată măgăruşul şsic!ț din groapă. Dar vițeluşul apăruse ştergându-se cu coada pe spinarea ca spuma pământului bătut de ploaie, şi-i spuse:
– Eşti meşter, prietene, în a azvârli vițeii. Dar numai în asta eşti meşter. Într-o zi o să-ți rupi un picior sau o să-ți scoți un ochi într-un ş…ț îmbufnat şi atunci rămâi o bucată vie de carne… Dar, altminteri, eşti mare meşter!
Ursulețul îl privea uluit. Căprioara întindea capul ca să-l miroase de căzuse în apă sau nu, iar Ri râdea dindărătul zidului.
– L-ați văzut ce înțelept e vițeluşul, l-ați văzut?
Ursulețul plecă capul şi surâse. Dar din clipa aceea nu-l mai putea suferi pe vițeluş, nu, nici pentru o întreagă căldare de miere.
În timpul acesta veni şarpele cu o liană lungă ce atârna prin frunzişuri. Elefantul o încolăci pe trompă, ursulețul şi-o-nstăpâni pe picioare şi Ri îşi legă capătul celălalt de nud.
Rugăciunile începeau în templu. Se făcuse noapte bine. Umbrele prietenilor se acopereau cu cenuşa răspândită în apele lunii. Florile de lothos cântau încovrigându-şi tulpinile:
– Kai, kai, kai… Lo, lo Ri, lo, lo Ri.
Adică:
– Bravo, bravo, bravo… vine Ri, vine Ri.
Şi chiar luna zâmbea spre nemărginitele cuiburi de stele.
Elefantul trase pe Ri până pe zid, ursulețul îl prinse în brațe. Şi multă vreme îşi mângâie copilul sfânt prietenii. Apoi, rupându-şi cămaşa, se sui pe spinarea elefantului cenuşiu şi porni în întunecimea codrilor. Prietenii îl urmau cântând, vițeluşul gândea mereu şi preoții îl strigau agitându-şi mantiile pe lespezi:
– Ri, Ri, băiețele. Ri, Ri, băiețele.
Şi elefantul păşea întins prin codru. Iar luna zâmbea.
*
* *
– Să dăm lui Ri o portocală coaptă şi aurie cum e luna vârcolacilor.
– Da, da, să dăm lui Ri o portocală.
– Să nu-i dați nici o portocală copilului sfânt, rosti înverşunat vițeluşul.
Toți ceilalți îl priviră necăjiți. Se făcuse de mult ziuă şi colindau pe marginea unei păduri întunecate de castani. Ri, încă dormea pe coama elefantului, cu capul lungit în brațele maimuței Ok Ok şi cu picioarele atârnându-i pe blana bunului elefant alb.
Prietenii îl întovărăşeau. Căprioara şi gazela alergau înainte pe cărare sfârtecând florile groase ale arborilor de arec; ursulețul păşea obosit înaintea elefantului, veverițele înotau prin marea de ferigi de deasupra drumului, căluțul tropăia prin ierburi fragede cu ochii la copil, iar fluturii, albinele şi restul vietăților înaripate sorbeau aurul dimineții şi se odihneau pe urechile elefantului. Numai vițelul rămăsese la urma convoiului, supărat pe foştii lui prieteni şi îngrijorat de sănătatea şi viața copilului sfânt. Proştii ăştia ar fi în stare să-i dea lui Ri portocale când copilul e înăduşit straşnic de drum. De aceea le răspunse aspru:
– Să nu-i dați nici o portocală.
Ursulețul se întoarse şi oprindu-se în loc îi vorbi:
– De ce să nu-i dăm nici o portocală?
Vițeluşul nici măcar nu întoarse capul la cuvintele prietenului. Acesta îşi înghiți necazul şi merse înainte. Dar la o cotitură nu se mai putu stăpâni şi întrebă a doua oară:
– De ce să nu-i dăm lui Ri, copilul sfânt, nici o portocală?
De data asta vițeluşul răspunse privind crunt pe ş…ț ursuleț.
– Pentru că o să vină furtună mare şi ploaia o să răcească pe Ri de ar mânca portocală de dimineață.
Atunci toți prietenii râseră. Fluturii băteau din aripi şi vorbeau albinelor:
– Hei, hei, hei, si, si, ki,
Adică:
– Hei, hei, hei, ce prost e vițeluşul.
Şi albinele răspunseră:
– Si, si, fit.
Adică:
– Da, da, prost de tot.
Şi se duceau să înțepe pe bietul vițeluş după ureche pentru că vorbise o asemenea prostie.
Dar vițeluşul răspunse:
– Când un prost spune o vorbă bună, proştii plâng. Când un deştept spune o vorbă proastă, proştii iarăşi plâng. Dar când un deştept spune o vorbă bună, atunci toți proştii râd de bucurie că n-au înțeles-o şi că deşteptul va rămâne tot deştept. Eu sunt deşteptul şi voi proştii. Puteți să râdeți!
Nici un prieten n-a înțeles cele ce cugetase vițeluşul, dar ca să nu-i creadă lumea proşti, n-au râs nici unul şi au mers înainte tăcuți. Deşteptăciunea vițeluşului îi pusese pe gânduri, iar ursulețul era foarte trist. Bietul ursuleț se vedea dintr-o dată foarte mic în fața vițeluşului care mânuia atât de frumos şi atât de adânc cuvintele. La ce-i folosea puterea lui dacă nu putea răspunde, măcar cu trei vorbe la locul lor, vițeluşului?
Fluturii începură să râdă văzând pe ursuleț atât de morocănos. Şi aduseră pe o frunză de crin un puişor de cinteze şi se pregăteau să râdă în voie, când un tunet se auzi în depărtare. Toți rămaseră încremeniți. Căprioara şi gazela se opriseră pe cărare şi priveau lung cerul. Alte tunete urmară unul după altul şi soarele se îngălbeni ş…ț şi intră cu totul în dosul unor nori albaştri-negri răsăriți ca prin minune. Prietenii se strânseră în jurul elefantului. Ri se sculase şi întrebă pe Ok de ce-i atât de întuneric.
– Fiindcă vine ploaia, copilul sfânt, răspunse maimuța.
Ri era supărat şi îi era frig. Frunzele foşneau, florile de ş…ț se închideau pe ape, albinele se ascundeau în urechea elefantului care le spune să nu facă zgomot ca s-audă ce spune Ri, iar fluturii se prinseră pe pântecul căprioarei şi tăcură chitic temându-şi aripile de puterea picăturilor de apă.
Peste puțin începu ploaia, o ploaie grozavă cum se abate în timpul verii prin munții Indiei. Şuvoaiele acoperă pădurea. Prietenii tremurând încearcă să se adăpostească sub un castan, dar vițeluşul îi opri poruncitor. Peste puțin timp castanul fu trăsnit. Se împrăştie ca cenuşa vetrelor din marginea drumurilor.
Prietenii mergeau ca zăpăciți prin furtună cu teama în suflet ca să nu se îmbolnăvească Ri. Dar lui Ri stropii reci nu-i atingeau veşmintele şi copilul surâdea gingaş de pe spinarea elefantului alb luminând ca o stea de aur bezna pădurilor înfurtunate. Prietenii rămaseră împietriți privind cum trece Ri neatins prin uraganul de apă şi atunci vițeluşul spuse:
– Ri e copilul sfânt şi apa nu loveşte ființa copiilor sfinți.
Iar ceilalți strigară cu bucurie:
– Da! Aşa e! Copilul Ri e sfânt şi apa nu loveşte ființa copiilor sfinți.
Ursulețul privea şi el mirat ca toți ceilalți şi, simțind cum îl pătrunde apa prin blana-i încrețită, se rugă:
– Ri copilule, întinde mâinile şi apără-ne de ploaie căci apa e rece şi prietenii-s mici.
Şi Ri întinse mâinile şi aşa au mers prietenii înainte fără să-i mai atingă ploaia şi mergând se mirau şi se bucurau de înțelepciunea lui Ri.
Când furtuna începu să se potolească, micul convoi ajunse la marginea pădurii, pe muchea unei stânci prăpăstioase de pe coama căreia se zărea toată19 valea fărâmițată de şuvoaie.
Aci Ri le spuse:
– Opriți-vă şi lăsați-mă să mă culc pe stânca aceasta. Elefantul alb mă va apăra de răceală şi de vânt, iar voi veți păzi trecătorile ca nu cumva fiare sălbatice să mă mănânce.
– Bine Ri, stăpâne! au răspuns toți laolaltă.
Apoi Ri a adormit lungit pe marginea prăpastiei, iar prietenii au rămas de pază. Gâzele tremurau bietele ca petalele răsurei, iar căluțul şi gazela priveau trişti cerul ca tăciunele. Numai vițeluşul rămase acelaşi. Îşi aruncă ochii prin vale şi spuse:
– Furtuna asta va sta când Ri va fi adus în închisoare.
– Atunci, niciodată, răspunse ursulețul supărat.
– Ba chiar acum, vorbi înainte vițeluşul, băgând în seamă că tunetele şi fulgerele au călătorit spre alți codri şi norii că s-au desfăcut în lungi fâşii întunecate.
– Te înşeli, răspunse ursulețul tremurând de frică căci văzuse şi el schimbarea ce se apropia în înaltul cerului.
– Ba nu mă înşel câtuşi de puțin, spuse vițeluşul şi să vă luați rămas bun de la Ri acum cât mai e între voi, căci nu peste mult veți fi departe de lângă el.
– De unde ştii tu asta, rosti ursulețul apropiindu-se?
– O ştiu cu ştiința mea, care e întotdeauna mai multă decât puterea ta, îi răspunse vițeluşul.
– Şi dacă eu nu vreau să cred?
– Atunci să mă asculți pe mine.
– Şi dacă eu n-o să te ascult?
– Atunci Ri o să fie prins, închis şi o să moară. Ştiu asta mai bine eu. Vrei alt lucru ş…ț?
Cuvintele vițeluşului uimiră pe amarnicul ursuleț. Cum, prințişorul lor, stăpânul lor, copilul sfânt Ri o să le scape din mână şi o să moară? Nu, asta nu-i trebuie iertat obraznicului vițeluş. Prin vorbele lui nu mai e prietenul înțeleptului Ri.
Şi ursulețul înfuriat se repezi asupra vițeluşului ce cugeta pe marginea prăpastiei şi-l repezi în fundul văii spumegânde. Apoi se rugă:
– Iartă-mă Ri, dar vițeluşul era un trădător.
Şi toți ceilalți prieteni se rugau către copilul ce dormea.
– Iartă-l Ri, dar aşa e precum spune. Vițeluşul e un trădător.
Peste puțin timp, când se pregăteau să deştepte pe Ri, iată că aud vorbe omeneşti pe cărarea ce ducea în codru. Prietenii împietriră. Erau desigur oamenii din templu, care voiau să prindă pe Ri. Toți se zăpăciseră şi numai se plângeau că nu ştiau cum să potrivească lucrurile.
– Bietul vițeluş. Acum el s-ar fi priceput foarte bine la o asemenea treabă.
Ursulețul o negă. Ce tot vițeluş şi vițeluş. Iată, soarele a răpus furtuna şi vor deştepta pe Ri, îl vor sui pe elefant şi-o vor porni la vale printre stânci. Oamenii nici n-or să bănuie calea fugarilor. Şi-apoi elefantul putea fugi foarte bine.
Vorbele oamenilor se auzeau tot mai bine. Ursulețul porunci ştergându-şi botişorul de miere.
– La drum.
Şi convoiul porni grăbit, printre stânci, spre fericita țară a Moabilului.
*
* *
A fost mare ciudă pe bătrânii singuratici păzitori ai templului când au aflat lipsa copilului. L-au căutat prin livadă făcând palmele pungă în jurul gurii şi strigând.
– Ri copilule, Ri copilule, vino la rugăciune căci Înaltul Stăpân se pregăteşte de ducă.
Apoi au alergat în grădina florilor roşii împrejmuită cu chiparoşi pitici şi l-au căutat îndulcindu-şi glasurile.
– Ri copilule, Ri copilule, vino la templu că te aşteaptă bătrânii tăi tovarăşi cu poame dulci şi apă parfumată.
Dar Ri nu s-a ivit şi atunci toți bătrânii au început să-l blesteme adunați în fața templului, fâlfâindu-şi lungile lor veşminte albe şi fluturându-şi bărbile încâlcite.
Unul spunea:
– Copilul acesta a fost întotdeauna un neascultător. N-a vrut niciodată să m-asculte cum trebuie să facă un copil bun.
– Da, Ri era un nebun. Fugea după fluturi şi se preaslăvea în fața stejarilor, necinstind pe mult înaltul Brahma.
Şi atunci toți, prinzând curaj, începură să-l vorbească de rău.
– Niciodată nu se arăta mulțumit de îngrijirile noastre.
– A fost un nerecunoscător.
– Ş-apoi ce obraznic.
– Nici nu învăța Legile lui Manu.
– Şi era şi prost.
– Şi nu era nici peste măsură de frumos, aşa cum îl credeam.
– Frumusețea îi chipul lui Namunt ş?ț.
– Curat chipul lui. Dar totuşi era foarte puțin ispititor.
– Mai mult drăgălaş.
– Dar nici atât.
Atunci tăcură toți deodată. Văzduhul se făcuse apăsător, căldura crescu o clipă apoi pieri cu totul din codrii ce împrejmuiau templul. Şi din sânul stâncii, din fundul gropniței se auzi glasul maharşului Lumi-Rava, primul preot şi stăpânul templului.
– Rău ați făcut… Rău ați făcut!
Sihaştrii se priviră înciudați şi uluiți. Se temeau mult de puterile nevăzute ale bătrânului anahoret. Se spunea că Manu îl vizita în vis, în celulă, şi-i dicta legi şi imnuri. Astfel Lumi-Rava scrisese încă o carte întreagă de imnuri cu numele sfinte ale profetului, iar bătrânii lui tovarăşi mai ştiau că avea ascuns undeva în peretele ocniței un manuscris sfânt din Rig Veda, care se credea pierdut de multă vreme şi pe care Lumi-Rava îl moştenise de la un ascet ales, fiul prințului Yaka Muni. Manuscrisul acesta sfânt avea comori de înțelepciune înscrise între foile pergamentului său şi Lumi-Rava le învățase pe toate. De aceea maharşul – tovarăşii îl credeau cu drept cuvânt un maharş, trimis al Stăpânului Luminatului Brahma – ascundea minunatele puteri interzise minții omeneşti şi de puterile acestea se folosea în nopțile când prevestea viitorul sau dicta poeme sfinte, toate pline de adevăr.
– Rău ați făcut,… rău ați făcut, cânta întruna bătrânul pe când sihaştrii se îngrămădeau unii într-alții cuprinşi de o neasemuită teamă de glasul orbului şi îngroziți de neguri.
În noaptea aceea n-au dormit deloc, ci s-au rugat întruna Stăpânitorului20, arzând miresme sfinte pe altarul din ş…ț şi pietre scumpe. Statuia zeului nici nu clipea. Minunea nu se înfăptuia şi Brahma respingea rugăciunile supuşilor săi. Iar bătrânii deznădăjduiți cereau sfatul orbului, dar Lumi-Rava le spunea mereu asta:
– Rău ați făcut,… rău ați făcut… şi iar se cufunda în visare.
Peste puțin veni o furtună. La o mare depărtare de templu, Ri şi tovarăşii săi înaintau cu greu prin şuvoaie ş…ț dese de apă, stropind şi zâmbind în cereasca lumină ce-i învăluia corpul.
Atunci înțeleseră bătrânii că Ri era un copil sfânt şi fuga lui din templul lui Brahma a fost rău pedepsită de Stăpân. Ri era doar copilul lui Brahma şi i se cuveneau toate slăvirile.
Şi bătrânii, care fuseseră odinioară arcaşi21 în oastea regelui Dujahana, îşi căutară arcele învechite şi săgețile putrede şi se pregătiră de ducă pe urmele fugarilor. Căci Lumi-Rava, înțelegându-le din depărtări dorința lor, deschise gura şi cuvintele înțelepte şi prevestirile au curs ploaie pe capetele pletoase ale sihaştrilor. El le-a spus:
– Ri, Ri e copilul sfânt al lui Brahma. Fiarele pădurii şi sălbăticiunile câmpului îl cunosc şi îl drăgostesc pentru adânca lui înțelepciune. Dar ochii voştri au fost întotdeauna orbi şi urechile voastre astupate, căci n-ați priceput cuvintele lui şi acum prietenii lui, fiarele şi sălbăticiunile, l-au luat şi-l duc prin pădurile de castani din dreapta templului, acolo unde a fost odată o cetate mare şi bogată, cu sute de mii de ostaşi, peste care împărățea regele Yona şi regina Damarati. Luați-vă arcele şi tolbele cu săgeți şi cine are picioarele zdravene şi ochii ageri să plece în căutare cât şdeț grea va fi goana. Şi numai când se va apropia de oraş, atunci se va potoli potopul, mânia lui Brahma. S-au dus douăzeci de arcaşi, şi-au scos veşmintele de anahoreți, şi-au îmbrăcat aspre tunici de munteni, şi-au luat hrană pentru trei zile şi au pornit la drum prin pădurea de castani din dreapta templului, pe acolo unde împărăți odinioară regele Yona şi regina Damarati.
*
* *
Au mers bătrânii cale lungă prin pădurea de castani căutând urmele fugarilor. Dar ploaia ştergea urmele şi vântul le acoperea cu frunze. Astfel că, convoiul ducea clipe grele pe marginile prăpăstiilor, pe colțurile stâncilor, uzi ş…ț ca cățeluşii scăldați şi trişti ca nişte pui de lebede trântiți pe nisip. La templu tovarăşii se rugau pentru buna isprăvire a urmăririi şi potopul se prăvălea întruna.
Nici o urmă. Desigur, Brahma a vrut să-i pedepsească îndeajuns pentru marea lor greşeală. Fugarii au luat fosta ş…ț şi au cotrobăit prin întunecimile codrului de castani. Dar iată că, de după un copac trăsnit, se iveşte o arătare albă şi străvezie, spiritul regelui Yona, stăpânitorul de odinioară. În întunericul furtunii, arătarea lui părea prăfuită cu aur şi pulbere de stele. Bătrânii fură mulțumiți. Deja întâlniseră primprejurul templului duhurile celor plecați în cerul lui Indra şi nu îi speriau prin tăcuta lor ivire, ci se bucurau ca prin chiliile lor să se abată din timp în timp câte un duh mai de seamă, câte un Suparna care să-i desfete prin cântecele lor divine, sau câte un Pitri, ş…ț îndumnezeiți, care să-i minuneze cu povestirile lor din lună, lăcaşul hărăzit de Brahma.
De aceea îl întrebară:
– O tu cinstitule duh al regelui Yona! Mare urgie se abătu asupră-ne din pricina lui Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma, care a fugit astă noapte din templu şi din care pricină Stăpânul a ş…ț pădurea cu fioroasă pedeapsă. Albă ca florile nufărului de primăvară e fața ta şi luminoase ca lumina lunii ş…ț sunt gândurile tale! O tu Yona, răspunde nouă: văzut-ai oare pe Ri?
Şi Yona răspunse cătând la ei cu blândețe:
– Nu, bătrânilor, nu l-am zărit şi n-am ştiut de ş…ț de dânsul. Dar mergeți încă o bucată de drum pe cărarea asta până ce veți da de o stâncă cu o peşteră săpată de un pustnic.
– Îl ştim, e cuviosul Ata-Vani, răspunseră laolaltă bătrânii.
– Pustnicul va chema duhul soției mele, care e pe o treaptă mai înaltă decât mine şi cunoaşte toate duhurile pădurii acesteia. El vă va spune calea fugarilor şi veți găsi pe Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma.
– Mulțumim ție Yona şi fie şterse păcatele tale pământeşti, spuseră bătrânii şi plecară spre locuința lui Ata-Vani. Cine nu cunoştea pe pustnic? Îi mersese vestea până în ținutul Panduizilor de nemărginita lui bunătate şi pricepere în cărțile sfinte. Stătea acolo de o sută şi nouă ani şi nimănui nu-i respinse sfatul. Ba odată, o femeie oloagă visă că Ata-Vani era în viață de o mie de ani şi nu va muri decât la sfârşitul lumii, atunci când se va coborî Brahma pe pământ.
Pustnicul copia tăcut un imn din Manu când bătrânii se iviră în uşă.
– Ce voiți voi, buni copii?, îi întrebă Vani.
– Să-l găsim pe Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma, răspunseră laolaltă bătrânii. Regina Damarati cunoaşte toate duhurile pădurii şi duhurile ne-ar spune unde să-l găsim pe Ri.
– Apoi să chem pe Damarati ş…ț, le spuse pustnicul şi, ducându-se în fundul chiliei, se ş…ț în dosul unei pielițe de ş…ț şi acolo ş…ț şi se sfătui cu Damarati. Când veni, îi râdea fața.
– De aceea se supără Brahma, fie el nemuritor!, de aceea ş…ț cu potopul, din pricina copilului. Îl veți găsi la o alergătură de aci, culcat pe marginea unei prăpăstii în mijlocul micilor lui tovarăşi.
– Anii să te lipească vieții şi viața să te țină pe pământ, Ata-Vani, îi răspunseră bătrânii şi porniră spre prăpastie.
De cum ieşiră afară băgară de seamă că furtuna se potolise şi cerul se pierdea în întunecime. Se rugară încă o dată Stăpânului şi se grăbiră la drum. Pădure deasă era peste tot locul. Şi dacă norii se istoveau în coamele munților, întunecimea tot mai stăruia pe sub castani. În sfârşit, când soarele se ridică de după vârful muntelui S…22 şi se pregătea să ia calea înapoi, bătrânii obosiți ajunseră la capătul pădurii, pe marginea prăpastiei unde dormise Ri. Dar nici urmă de fugari pe tot întinsul dealului. Şi sihaştrii, dezvățați de alergare, răsuflau repede şi priveau trişti stâncile. Nu ştiau pe ce drum să apuce. Şi la dreapta şi la stânga se coboară două cărări ce duceau, una spre fericita țară a şMoabiluluiț23 şi alta spre nenorocosul ținut al Palului.
– Eu zic să o luăm spre Moabil spuse unul din ei. Ri desigur că s-a lăcomit să coboare acolo unde ştia că n-o să moară de foame.
– Ba cred că nimerit ar fi să coborâm spre Pal, căci fugarii desigur au bănuit că n-o să-i căutăm în sărăcie.
– Să mergem în Moabil, spuneau unii.
– Să mergem în Pal, răspundeau alții.
Desigur că nu s-ar fi înțeles multă vreme bătrânii dacă din pădure nu apărea ființa sfântă a lui Yona, regele ținutului. El avea mare pică pe Ri, copilul sfânt şi căută să-l piardă, căci mare păcat apăsa asupra lui. De mult timp, trecuseră şapte sute de ani, nu intrase Yona în regatul cerului al patrulea, acolo unde se veselesc regii după moarte şi privesc zâmbitori pământul. Căci, la judecata de la muntele lui Dharma, nu fu primit în barcă, căci apăsa asupra lui un blestem moştenit de la părinți. Odată, un bătrân cerşetor a venit să ceară milostenie la curtea regelui Rajamani, strămoşul lui Yona. Rajamani era tocmai la ospăț, înconjurat de femei şi sclave frumoase în timp ce jakarolele înălțau imnuri zeițelor iubirii, şi a gonit pe cerşetor, ba încă a mai pus un slujitor să-i taie capul. Dar sărmanul a fugit şi, afară din cetate, a blestemat pe urmaşul celui de-al nouălea neam al lui Rajamani să nu treacă în rândul sufletelor fericite până ce un copil sfânt să nu-i rostească numele. Mult timp se rugase Yona de copilul Ri să-i rostească numele, dar ursulețul sfătuise pe Ri să nu răspundă nimic sufletelor izgonite din cer care rătăceau prin păduri şi Ri nu răspunse nimic, cu toate rugămințile.
Şi acum gândea Yona că, punând pe bătrâni să-l prindă, îi va putea scoate cu sila cuvântul dezrobitor, după care umbra se va înălța uşurată spre al patrulea cer, al regilor.
– Veniți după mine, le spuse el bătrânilor fugari. Au luat-o spre cărăruia asta colțuroasă ce duce spre fericita țară a Moabilului.
Iar bătrânii, fericiți că sunt pe calea cea bună, alergară pe urmele sufletului lui Yona. Sălciile se răsfirau pe amândouă coastele lăsând între trunchiurile lor o cărăruie cât umbra unei căprioare sălbatice. Ceata bătrânilor umbla cu greu pe acolo unde cu puțin timp înainte trecuse atât de uşor caravana fugarilor. Deja ei ajunseră departe acum.
În josul povârnişului se afla un râu spumos, rece ca şi coama şarpelui de peşteri şi curat ca lacrima turturelelor. Când treceau bătrânii pe acolo, iată că din vârtejul apei se iveşte făptura străvezie a Damaratei, regina fermecată, ce-şi petrecea viața cerească în paradisul femeilor miloase şi al doisprezecelea cer, aproape de Brahma.
– Unde mergeți buni bătrâni?, îi întrebă ea cu un glas ca cântecul trilosului ş?ț.
– Să prindem pe Ri, copilul sfânt, şi să-l aducem la templul preabunului creator şi puternic stăpânitor al lumii.
– Dar, ce-a făcut copilul Ri?, întrebă sufletul.
Demult, pe când era încă în viață, trecuse regina Damarati printr-o cumpănă. Odată năvălitorii pătrunseră în cetate şi, pe când regele se lupta încă la poarta cea mare, ei aprinseră palatul. Damarati era ascunsă la rugăciune, cu o carte sfântă pe genunchi şi cu un manuscris de-al înțeleptului Guru ş?ț în mână. Când auzi țipetele din palat şi înțelese că soțul ei e mort, ascunse cartea şi manuscrisul în colțurile tunicii sale şi se furişă pe porțile din grădinile cu rodii. Dar barbarii îi prinseră urma şi începură să alerge după Damarati. Căci frumusețea ei trecuse de mult hotarele împărăției. De-ar fi fost singură, de mult s-ar fi repezit regina în fundul unei ş…ț înghețate, dar ducea în brațele ei cartea sfântă şi manuscrisul înțeleptului Guru ş?ț, care arăta cum s-a făcut lumea după spusele lui Manu şi care e puterea maharşilor şi asceților. De aceea Damarati fugea cât o țineau picioarele prin stufişuri stâncoase cu urmăritorii după ea. Din când în când câte o săgeată rămânea înfiptă în copaci. De ea nu se atingea, slăvit fie Brahma, nici una şi Damarati fugea mereu. Dar obosi şi începură să-i slăbească picioarele şi să-i tremure genunchii. Atunci simți că e aproape de moarte şi întinse mâna să caute un loc unde să îngroape cartea sfântă şi manuscrisul înțeleptului Guru ş?ț. Când un elefant alb trecu agale pe lângă regină.
– Elefant de-al domnului Brahma, cetatea este aprinsă, soțul meu e străpuns de sulițele duşmane şi năvălitorii îmi sunt pe urme. Duc aici o carte şi un manuscris sfinte şi barbarii au să mi le ardă, iar pe mine au să mă vândă ca sclavă în târgul din Gaoli ş?ț. Elefant alb de-al domnului Brahma aibi îndurare şi lasă-mă să mă urc pe spinarea ta şi să scap de urmăritori.
Iar elefantul răspunse:
– Urcă pe mine, regină Damarati.
Iar duşmanii n-au mai putut să o ajungă şi astfel regina a scăpat cartea şi manuscrisul.
Între timp Yona se întoarse cu oaste nouă şi potolise armia duşmană, apoi stinse marele foc, iar apoi trimise să se caute cadavrul soției. Dar o găsiră pe regină călare pe un elefant alb şi sugând portocale.
De atunci slăvea Damarati pe elefantul alb şi, când trecură fugarii conduşi de ursuleț, sufletul reginei trecea tocmai pe deasupra râului şi zări un elefant alb ce semăna întocmai cu cel din timpul năvălirii barbarilor şi apropiindu-se îi spuse Ri din fir în păr întreaga poveste. Damarati le făgădui că îi va ajuta şi, îndemnându-i să se piardă prin pădurea de portocali ce se-ntinde la hotarul ş…ț a Moabilului, rămase să pândească trecerea urmăritorilor.
– Nu ştiu, n-avem vreme de pierdut acum, răspunse sufletul lui Yona încercând să treacă înainte.
Însă soția îl opri de departe
– Ce ai tu cu micul Ri?
Yona o privi înciudat.
– Nu ştii păcatul strămoşilor mei pentru care nu pot să mă veselesc eu acum în ceruri? Vreau să prind pe copilul Ri şi să-l silesc să-mi rostească numele, dacă n-a vrut s-o facă de milă sau de bună voie.
– Copilul Ri e neştiutor. Dacă îi voi spune eu de ce trebuie să-ți rostească numele o va face, fii liniştit. Dar Ri ş…ț, e încă un copil.
– Da, dar e un copil sfânt, răspunseră bătrânii.
– Nu vreau să ştiu de astea, vorbi Yona. Eu trebuie să-l ajung, fie chiar de îi voi omorî toți prietenii.
– Şi pe elefantul alb, care m-a scăpat cu cartea şi manuscrisul sfinte?
– Şi pe el, dacă se va încumeta să fugă când îi voi porunci să se oprească, răspunse aspru Yona.
– Atunci eu o să-i opresc, vorbi repede Damarati şi pieri din fața sihaştrilor cum piere o spumă de gheață aruncată într-un cazan cu apă fierbinte.
Şi bătrânii porniră înainte cu Yona în capul convoiului.
După un mănunchi de chiparoşi zăriră de departe pe fugari. Elefantul alerga uşor pe marginea potecii, căprioara sălta lângă gazelă înainte, Ri privea ramurile înflorite, iar ceilalți prieteni înaintau prin jurul elefantului. Bătrânii îi strigară.
– Ri, copilule, Ri, copilule. Opreşte-te puțin să-ți spunem o vorbă bună.
Dar Ri se ridică în picioare pe spatele elefantului şi strigă fâlfâindu-şi pletele:
– Nu bătrânilor, nu asceților. Ri vrea să fie liber, Ri vrea să trăiască în aer, Ri e tânăr şi voi sunteți bătrâni.
Şi iar fugeau pierzându-se printre portocali, apropiindu-se din ce în ce şmai multț de mare: căprioara şi gazela înainte, elefantul la mijloc, căluțul la stânga, ursulețul la dreapta şi celelalte vietăți la urmă. Fluturii înaintau prin ploaia călduță a soarelui, iar albinele zumzăiau printre flori.
Yona, văzând că bătrânii obosesc şi fugarii se depărtau clipă cu clipă, le strigă:
– Elefantule, căluțule, ursulețule şi voi celelalte sălbăticiuni ale pădurii, opriți-vă din fugă şi lăsați-mă să privesc fața lui Ri, copilul sfânt şi prietenul vostru. Vă jur că n-o să ating nici măcar degetul cel mic de la piciorul înțeleptului vostru, dar lăsați-mă să-i privesc în lumină ochii şi să mă minunez de frumusețea pletelor sale!
La auzul vorbelor acestea ursulețul nu ştiu ce să facă. Stătu şi privi prostit spiritul lui Yona, care nu părăsea deloc ceata urmăritorilor. Dar Damayanti şsic!ț le spuse:
– Mergeți înainte, prieteni. Aleargă elefantule alb, bătrânii vor să fure pe micuțul Ri, copilul sfânt. Să nu-l dați, să nu-l dați.
Şi prietenii răspunseră:
– Nu-l dăm, nu-l dăm!
Atunci Yona le spuse bătrânilor:
– Scoateți arcurile. Săgetați-i prietenii şi atunci el o să se oprească.
Bătrânii se opriră, încărcară arcele şi douăzeci de săgeți porniră voiniceşte prin ramurile copacilor înfricoşând fluturii şi gonind albinele din jurul florilor.
Damayanti avea putere mare. Numai cu gândul opri acele săgeți ale sihaştrilor. Dar Yona îi puse să tragă din nou şi, când un spirit se amestecă în luptă, Damayanti nu mai poate opri decât o singură săgeată. Şi ea opri pe cea de deasupra elefantului. Câinele fu lovit în spinare şi urmări cum îl străpunse săgeata fără să spună măcar un cuvințel. Calul începu să şchioapete, dar spuse lui Ri:
– N-ai nici o teamă Ri, copilule. Săgețile lor sunt moi ca frunzele de rodii.
Papagalul se prăvăli de pe coama calului cu o săgeată în aripă şi strigă pe când sângele îi deşerta inima:
– Nu mă lăsați… nu mă lăsați…
Dar Damayanti, mereu oprind săgețile de deasupra elefantului, strigă:
– Înainte, înainte… Peste puțin de la locul acesta este un lac binefăcător şi numai cu o singură barcă… înainte… înainte.
Dar săgețile curgeau. Rând pe rând căzură căprioara, căluțul şi, la urmă, gazela.
Căprioara spunea:
– Adio Ri, adio Ri… şi nu uita micuța ta căprioară cu trei pete galbene în frunte.
Căluțul plângea:
– Nu mă uita Ri… nu mă uita! Când vei stăpâni ținuturi cu trandafiri şi lacuri albastre, aminteşte-ți de micul tău prieten, căluțul, cu care alergai pe plaiuri şi varsă o lacrimă pentru sufletul meu.
Iar gazela ridică capul şi privi la ceata ce se înjumătățea şi alerga înainte.
– Ri… du-te Ri… gazela te va iubi întotdeauna.
Şi peste puțin trupurile lor încă calde se pierdură printre picioarele urmăritorilor, care, sub farmecul duhului Yona, uitară toate oboselile şi nimereau întotdeauna.
Pe ursuleț l-a atins o săgeată tocmai când îşi încuraja prietenul la goană:
– Iute, iute, elefantule alb. Uite colo-n vale lacul albastru şi cu mica luntre care ne va fi scăparea.
Apoi a căzut jos şi a vorbit spre prieten:
– Fugi cu Ri… fugi cu Ri… şi suie-l în barcă. Damayanti îi va păzi calea.
Şi îngână trăgându-şi sufletul şi muşcând cu dinții otrăvitul lemn al săgeții:
– Adio Ri… adio Ri… Brahma să-ți îndrepte paşii… du-te Ri, du-te!
Veverițele căzură una după alta la rădăcinile portocalilor tremurându-şi cozile stufoase şi şoptind: Ri… fugi Ri… fugi Ri.
Chiar şi fluturii se prăvăleau sfârtecați de săgeți în iarba cu vârfurile albastre ce acoperă pădurea. Damayanti nu mai putea apăra elefantul de douăzeci de săgeți trimise deodată.24 Şi atunci, de teamă să nu ucidă bătrânii elefantul şi Ri să se prăvale pe stânci, răspândi pe sub ramurile înflorite un parfum atât de puternic încât Ri adormi numaidecât, iar bunul său tovarăş simți că îşi pierde treptat puterile. Peste puțin nu mai putu să înainteze şi atunci, îngenunchind, întinse copilul adormit pe un maldăr de flori de câmp. Şi el se lungi alături gata să îl apere cu trompa împotriva năvălitorilor. Dar douăzeci de săgeți se înfipseră în ceafa elefantului alb, iar când prietenul simți că-l părăsesc puterile, acoperi copilul cu o ureche şi-şi dădu în linişte duhul.
Damaranti şsic!ț, văzând că şi-a pierdut şi ultimul tovarăş, se înălță la cer în timp ce bătrânii îl înconjurau mulțumind lui Brahma de învrednicire. Yona se plecă asupră-i şi-i suflă în față duhul sfânt al morților. Iar copilul deschise ochii şi se trase îndărăt speriat strigându-i numele:
– Yona!
Şi sufletul mulțumi şi porni fără grijă spre cerul al patrulea, unde regii se veselesc acoperiți cu lungi mantii de purpură zeiască şi culcați în paturi de nuiele parfumate.
Bătrânii se odihniră mult timp în locul unde se sfârşise elefantul. Şi, în timp ce Ri plângea pe trupul credinciosului, ei îşi făceau rugăciunile de seară. Nimeni nu i-a vorbit tot timpul. Doar îl priveau pe furiş cu necaz şi teamă, căci Ri era doar nepotul lui Brahma.
După ce îngropă cu greu elefantul, îşi şterse ochii cu mâinile şi hainele rupte, îşi lunecă pletele pe umăr şi vorbi mândru bătrânilor:
– Haidem anahoreților, ne-aşteaptă Lumi-Rava.
II25
N-a răsărit încă soarele. În jurul templului dorm codrii ca nişte fâşii de zgură risipite de mâna unui zeu. Iar trei steluțe se sting înspre miazănoapte şoptind:
– Vine el.
– Curând mai vine de la o vreme încoace. Se teme să nu-i cuprindă relele pe oameni în timpul nopții.
– Se teme, se teme…
– Dar ziua aceasta are să fie bună.
– De ce?
– Într-un schit culcat pe munte se înalță un om.
– La Domnul sau către cer?
– El vrea să…
– Taci!
– Tac.
– Vine el.
– Vine…
Un văl roşiatic se repezi asupra pădurilor stropindu-le cu lumină şi udă coama templului. Toți dorm în chilii. La miezul nopții s-au pregătit pentru înalta slujbă de a doua zi şi s-au culcat obosiți.
Pe treptele ce duc la turnul de unde se fac prevestirile tresare Ri cuprins de gânduri rele. Îşi scutură capul, apoi priveşte gândindu-se la cele petrecute.
Au trecut mulți ani de la noaptea când copilul sfânt s-a întors la templu păzit de bătrânii sihaştri. Acum Ri e înalt ca trestia de zahăr şi vânjos ca tulpina de vanilie.26 Dar priveşte trist şi ochii plâng cu lacrimi nevăzute. Căci, cu sfârşitul acesta de noapte27, Ri îşi aminteşte de întreaga lui viață înăbuşită de sihaştri. Ri a văzut de douăzeci de ori înflorind lotusul şi parfumându-se florile de piper şi nu a încercat niciodată să fugă din mâna anahoreților. Băiețaşul gândeşte cu degetele răsfirate în păr: De ce?...
text îngrijit de Liviu BordaŞ
Poveste cu minciună şi adevăr
I
A fost odată ca niciodată… A fost odată o pădure mare şi întinsă.16 Şi pădurea aceasta se ridica dintr-un colț de stâncă udat de valurile mării mărilor până în culmea munților de zăpadă, pe unde nici picior de om nu se zărea cale de patruzeci şi patru de zile.
A fost odată ca niciodată… A fost odată o pădure de chiparoşi şi cedri pitici, care înfloreau primăvara, şi-n pădurea aceasta se fugăreau veverițele, se răcoreau elefanții albi ce trăiesc numai în scorburile munților de cenuşă şi fluturii cu solzi de aur roşu se alintau în frunzişul de mătase, sus în calea soarelui şi prin fața vântului.
A fost odată ca niciodată… A fost odată un templu indian în pădurea cu chiparoşi şi cedri pitici, sus deasupra valurilor şi-n josul zăpezilor. Aninat de-o cărăruie pe care oamenii o uitaseră şi fiarele codrului o prăfuiau în nopțile calde de vară (când setea scoate elefantul din peştera sa şi îngroapă râma până-n greul pământului, unde şaptezeci şi şapte de izvoare curg reci şi limpezi ca cristalul numai şi numai pentru setea râmelor), templul dormita vara şi tremura amarnic iarna, fărâmițându-şi bolovanii şi acoperindu-se din an în an cu brazde verzi de iarbă. Iar doi chiparoşi cojiți de vreme, sădiți de mâna sfântă a lui Lima-Yaki, profetul ținutului şi spaima duhurilor rele, străjuiau la poarta de piatră neagră, pe care se suiau panterele17 şi se veseleau maimuțele când primăvara striga prin glasul codrului: Am venit, am venit!
A fost odată ca niciodată…
Ce-a fost odată ca niciodată?18
A fost un copilandru frumos şi înțelept, pe care elefanții îl cinsteau, iar şerpii i se încolăceau pe pulpe susurându-i:
– Ri, copilule frumos şi înțelept, oare de ce trebuie să mori?
Ri răspundea ca un înțelept:
– Fiindcă Domnul nostru Manu, fiul preaslăvitului Brahma, mi–a scris numele în cartea copiilor morți şi cartea copiilor morți e adevărată.
Iar şerpii plângeau şi-şi luau drumul prin tufişuri. Iar veverițele îl întrebau:
– Ce-i Ri? Ce-i Ri?
Ri, copilul sfânt, alergă înainte prin şoptitul pădurii şi ajunse odată la templul bătrânilor brahmani, care ieşise de sub roțile înflăcăratului apus, ce-şi mâna carul spre oceanul pierdut sub stânci, departe, departe, la patruzeci şi patru de zile, mult departe de tainicul locaş de sihastru. Păsările cântau şi-şi strângeau aripile, odihnindu-se sub frunzele cedrului. Fluturii, zgribuliți pe coamele ferigilor, visau prin somn şi ciripeau cu colțul aripioarelor:
– Ri, li, li… Ri, la, la…
Şi aceasta, în limba fluturilor, însemna: fii gata Ri, fii gata Ri.
Şi florile de lothos plângeau înrourându-şi petalele de crin:
– Fi, fi, li… fi, fi, li…
Fii gata Ri… fii gata Ri…
Şi Ri era gata. Când noaptea spuse de pe cupele vântului ce alunecă prin prăpăstii:
– Tăcere!
Ri ajunse la poarta de piatră neagră a templului brahmanilor, care slăveau pe domnul Brahma în lungile lor bolți de stâncă, unde miresme ard şi imnuri din Rig Veda se ridică în fiece clipită spre eternul zeu. Acolo ajunse Ri şi se opri în fața uşii de stâncă neagră să bată:
– Cioc! cioc!
Iar paznicul templului ciuli urechea în chilia îmbrumată.
– Cine-i?
Şi liliecii răspunseră din curte:
– Ri! Ri e acolo, Ri, copilul sfânt.
Dar paznicul spuse cătând la lilieci:
– Nu ştiu cine e Ri, cine e Ri, copilul sfânt.
Şi atunci două căprioare vorbiră:
– Afară e Ri, Ri, copilul frumos şi sfânt.
Iar paznicul, doritor de a-l vedea pe cel minunat, strânse foile cărții sfinte în lădița de porfir şi, acoperindu-se cu pelerina albă a anahoreților, deschise uşa. Dar în fața lui stătea Ri zâmbitor, iar pe coamele zidului liliecii râdeau.
Hohote, hohote.
– Ri! Ri!
Iar porțile templului priveau speriate la copil, cu găvanele prăfuite şi rezemate de zidurile acoperite de ciuperci.
Şi paznicul îl privi mirat, iar Ri zâmbea, zâmbea mereu.
Astfel intră Ri în templul uitat de oameni, înverzit de muşchi de pădure şi cu lungi bolți de piatră unde anahoreții slăveau pe Ramayana.
*
* *
Odată, într-o seară, stătea Ri şi plângea pe treptele templului.
– Hi, hi, hi, căprioara cu trei pete galbene pe frunte, hi, hi, hi, elefantul cu urechiuşele argintii, hi, hi, hi, veverițele cu ochii negrii şi umerii albaştri, hi, hi, hi… Prietenul vostru plânge şi răscoală praful închisorii. Ri plânge şi cheamă pădurea, căci pe Ri l-au închis bătrânii care nu voiesc să-l sărute. Ri plânge căci l-au ucis pisicuțe cu picioruşele ca apa izvorului plin de spume. Ri plânge căci l-au călcat în picioare florile de lothos şi frunzele albastre de silisc…
– Hi, hi, hi, căprioara cu trei pete galbene pe frunte, hi, hi, hi, elefantul cu urechiuşele argintii, hi, hi, hi, veverițele cu ochii negrii şi umerii albaştri, hi, hi, hi… plângea Ri cu pletele de aur şi argint risipite pe piatră, cu ochii sângerând de necaz şi cu buzele murmurând numele prietenilor… oiță rătăcită pe deasupra prăpastiei. Sunc, sunc, sunc, căluțul şchiop de lângă izvorul celor nouă zâne, căprioara cu trei pete galbene pe frunte,… elefantul…, muntele…, licuricii…, toți, toți prietenii din zile bune, când călca fără bătrânii din templu iarba întinsului codru.
Şi cum îi chemă, capetele amicilor singuratici se iveau pe deasupra zidului. Întâi oița rătăcită, apoi căluțul şchiop, la urmă un cârd de fluturi mari care zbură lângă Ri.
– Li, li, ti lo la? Li, di li di?
Aceasta înseamnă pe limba fluturilor:
– De ce plângi Ri? Te-au bătut?
Şi Ri răspunse risipindu-şi părul pe umerii goi ca floarea rozelor sălbatice:
– M-au bătut bătrânii pentru că am râs când ei s-au lovit unii pe alții cu funii de liană ude. M-au bătut bătrânii pentru că am vrut să beau apă din izvor când mi-era sete. M-au bătut bătrânii fiindcă am adormit în templu în timp ce ei cântau:
Acel ce-a-ntemeiat pământul
Şi-a-ntins văzduhul şi-a pus vântul
Să poarte nori.
M-au bătut fluturaşilor, m-au bătut cu funii de liană ude şi mă doare carnea şi vreau s-alerg şi vreau să joc la soare.
Şi fluturii lăcrămau şi spuseră:
– Mu, mu, mu!
Adică:
– Doamne, doamne, doamne!
Şi fluturii duseră vestea la prietenii ce aşteptau în dosul zidului.
– Pe Ri l-au bătut, pe Ri l-au bătut.
Şi atunci plânseră prietenii cu toții şi spuseră:
– Bietul Ri, sărmanul Ri, bietul Ri!
Iar ursulețul spuse:
– Trebuie să-l scăpăm pe frățiorul nostru din casa asta blestemată.
Şi ceilalți răspunseră:
– Da, da, trebuie să-l scăpăm pe Ri.
Şi fluturaşii ciripiră:
– Ti, ti! La pa pa la, la, Ri.
Ceea ce însemna, pe limba fluturaşilor, tot acelaşi lucru.
Iar în timpul când ceata se sfătuia întru liberarea lui, Ri se gândea la fețele bătrânilor. Ce răi erau! Crăpau de ciudă când îl vedeau aşa frumos şi sprinten, cu pletele argintii în întuneric, aurii în vâlvătaia soarelui, cu trupul ca un portocal tânăr, alergând după treburile lui Lumi-Rava, stăpânul templului, un orb ce stătea de zece ani îngropat în sânul stâncii, silabisind în nopțile furtunatice Legile lui Manu şi predicând viitorul oamenilor în nopțile când luna pătrundea prin ocnița de-o palmă cioplită în chilia lui de piatră. Desigur că bătrânii erau geloşi pe tinerețea lui!
De ar fi ştiut Ri asta, he, he, nu mai venea el aici la sihaştri, sfărâmându-le porțile numai cu puterea gândului, când pădurea îl aştepta şi micii lui prieteni.
Şi încă să-l bată! Da, să-l bată cu funii de liane ude! O, cât l-a durut pe Ri bătaia asta.
Şi de când voia să fugă… numai că bătrânii îl păzeau bine. Şi ce voiau să facă cu el? După ce l-au bătut? Ri îşi ştergea lacrimile şi îşi potrivi cămaşa ruptă pe pieptul tânăr. Apoi veni lângă zid, căci micii lui prieteni sfătuiau de multă vreme:
– Să le spargem zidul şi să-l scoatem afară, spunea ursulețul.
– Ba nu, mai bine să stricăm uşile, sfătuieşte elefantul.
– Dar dacă aş sări înăuntru şi s-ar sui pe spinarea mea şi-ar ajunge pe zid, îngână sfioasă aplecându-şi ochii în jos de ruşine căprioara?
– Mu, mu, mu (adică: Doamne, doamne, doamne). E si, si fa, fi? (şi dacă o să cadă?)
– Aşi! ce dacă o să cadă?, întrebă porcuşorul sălbatic, clipind din genele unsuroase, pe vecinul său, un vițeluş morocănos, pierdut de o vară de către cioban şi pe care Ri l-a crescut cu frunze de karkoş şi miez de tinere frigeie.
– N-o să poată c-o să mă țin bine, răspunse căprioara îndreptându-şi de probă capul şi pieptul şi înțepenindu-şi picioarele.
Prietenii începură iarăşi sfatul, când Ri le spuse:
– Vedeți dacă căprioara nu e prea mică.
Ursulețul strigă încolăcindu-se ca o minge:
– Ce înțelept e Ri! Dacă căprioara ar fi fost prea mică şi el n-ar fi ajuns la zid? Iar l-ar fi bătut bătrânii.
– Da, da, da! Să vedem căprioara, să vedem căprioara.
Ri îi privea de jos zâmbind. Dar prietenii se adunau să vadă căprioara. Biata se ruşina ca para focului când îi văzu pe toți cum o măsurau.
– E prea mică, e prea mică, strigă elefantul potrivindu-şi trupul pe coama zidului.
– Auzi că e prea mică, îi spuseră lui Ri fluturii fâlfâindu-şi aripile şi răsuflând repede de goană.
– Atunci să mă ridicați cu o funie de liane. Ştiți cum? Voi mi-azvârliți funia, eu mă leg cu ea şi elefantul şi ursulețul mă trag sus. Ați înțeles?
Prietenii se uimiră de priceperea lui Ri.
– I-auzi că o să-l ridicăm cu o funie de liane, strigă ursulețul dându-se ca ghemul de-a rostogolul.
– Tare înțelept e, cugetă căprioara, încă tristă că e prea mică ca să-l scape.
– Tocmai asta era să vă spun şi eu, le spuse vițeluşul morocănos şi scărpinându-şi botişorul umed.
– Mu, mu, mu. Să ne fi spus tu asta? Hm! Vezi tu laba asta? Când oi repezi-o pe capul acela de prost…
– Ursuleț, fii cuminte, îi strigă Ri dindărătul zidului, amenințându-l cu degetul.
Ursulețul îşi puse mâna la gură.
– Mare noroc ai avut. Înțeleptul ăsta te-a scăpat de-o palmă…
Dar vițelul îi spuse curajos:
– Nu mi-e frică de ursuleții proşti!
Vai! Ce le fu dat să vadă ochilor micilor prieteni ai lui Ri, copilul sfânt. Un ursuleț înfuriat şi-un vițeluş căzând de-a rostogolul într-o adâncă prăpastie. Toți înlemniră. Ri se supără şi plânse. Ursulețul luă cu laba pământ şi-şi presără pe cap în semn de durere, apoi se repezi să scoată măgăruşul şsic!ț din groapă. Dar vițeluşul apăruse ştergându-se cu coada pe spinarea ca spuma pământului bătut de ploaie, şi-i spuse:
– Eşti meşter, prietene, în a azvârli vițeii. Dar numai în asta eşti meşter. Într-o zi o să-ți rupi un picior sau o să-ți scoți un ochi într-un ş…ț îmbufnat şi atunci rămâi o bucată vie de carne… Dar, altminteri, eşti mare meşter!
Ursulețul îl privea uluit. Căprioara întindea capul ca să-l miroase de căzuse în apă sau nu, iar Ri râdea dindărătul zidului.
– L-ați văzut ce înțelept e vițeluşul, l-ați văzut?
Ursulețul plecă capul şi surâse. Dar din clipa aceea nu-l mai putea suferi pe vițeluş, nu, nici pentru o întreagă căldare de miere.
În timpul acesta veni şarpele cu o liană lungă ce atârna prin frunzişuri. Elefantul o încolăci pe trompă, ursulețul şi-o-nstăpâni pe picioare şi Ri îşi legă capătul celălalt de nud.
Rugăciunile începeau în templu. Se făcuse noapte bine. Umbrele prietenilor se acopereau cu cenuşa răspândită în apele lunii. Florile de lothos cântau încovrigându-şi tulpinile:
– Kai, kai, kai… Lo, lo Ri, lo, lo Ri.
Adică:
– Bravo, bravo, bravo… vine Ri, vine Ri.
Şi chiar luna zâmbea spre nemărginitele cuiburi de stele.
Elefantul trase pe Ri până pe zid, ursulețul îl prinse în brațe. Şi multă vreme îşi mângâie copilul sfânt prietenii. Apoi, rupându-şi cămaşa, se sui pe spinarea elefantului cenuşiu şi porni în întunecimea codrilor. Prietenii îl urmau cântând, vițeluşul gândea mereu şi preoții îl strigau agitându-şi mantiile pe lespezi:
– Ri, Ri, băiețele. Ri, Ri, băiețele.
Şi elefantul păşea întins prin codru. Iar luna zâmbea.
*
* *
– Să dăm lui Ri o portocală coaptă şi aurie cum e luna vârcolacilor.
– Da, da, să dăm lui Ri o portocală.
– Să nu-i dați nici o portocală copilului sfânt, rosti înverşunat vițeluşul.
Toți ceilalți îl priviră necăjiți. Se făcuse de mult ziuă şi colindau pe marginea unei păduri întunecate de castani. Ri, încă dormea pe coama elefantului, cu capul lungit în brațele maimuței Ok Ok şi cu picioarele atârnându-i pe blana bunului elefant alb.
Prietenii îl întovărăşeau. Căprioara şi gazela alergau înainte pe cărare sfârtecând florile groase ale arborilor de arec; ursulețul păşea obosit înaintea elefantului, veverițele înotau prin marea de ferigi de deasupra drumului, căluțul tropăia prin ierburi fragede cu ochii la copil, iar fluturii, albinele şi restul vietăților înaripate sorbeau aurul dimineții şi se odihneau pe urechile elefantului. Numai vițelul rămăsese la urma convoiului, supărat pe foştii lui prieteni şi îngrijorat de sănătatea şi viața copilului sfânt. Proştii ăştia ar fi în stare să-i dea lui Ri portocale când copilul e înăduşit straşnic de drum. De aceea le răspunse aspru:
– Să nu-i dați nici o portocală.
Ursulețul se întoarse şi oprindu-se în loc îi vorbi:
– De ce să nu-i dăm nici o portocală?
Vițeluşul nici măcar nu întoarse capul la cuvintele prietenului. Acesta îşi înghiți necazul şi merse înainte. Dar la o cotitură nu se mai putu stăpâni şi întrebă a doua oară:
– De ce să nu-i dăm lui Ri, copilul sfânt, nici o portocală?
De data asta vițeluşul răspunse privind crunt pe ş…ț ursuleț.
– Pentru că o să vină furtună mare şi ploaia o să răcească pe Ri de ar mânca portocală de dimineață.
Atunci toți prietenii râseră. Fluturii băteau din aripi şi vorbeau albinelor:
– Hei, hei, hei, si, si, ki,
Adică:
– Hei, hei, hei, ce prost e vițeluşul.
Şi albinele răspunseră:
– Si, si, fit.
Adică:
– Da, da, prost de tot.
Şi se duceau să înțepe pe bietul vițeluş după ureche pentru că vorbise o asemenea prostie.
Dar vițeluşul răspunse:
– Când un prost spune o vorbă bună, proştii plâng. Când un deştept spune o vorbă proastă, proştii iarăşi plâng. Dar când un deştept spune o vorbă bună, atunci toți proştii râd de bucurie că n-au înțeles-o şi că deşteptul va rămâne tot deştept. Eu sunt deşteptul şi voi proştii. Puteți să râdeți!
Nici un prieten n-a înțeles cele ce cugetase vițeluşul, dar ca să nu-i creadă lumea proşti, n-au râs nici unul şi au mers înainte tăcuți. Deşteptăciunea vițeluşului îi pusese pe gânduri, iar ursulețul era foarte trist. Bietul ursuleț se vedea dintr-o dată foarte mic în fața vițeluşului care mânuia atât de frumos şi atât de adânc cuvintele. La ce-i folosea puterea lui dacă nu putea răspunde, măcar cu trei vorbe la locul lor, vițeluşului?
Fluturii începură să râdă văzând pe ursuleț atât de morocănos. Şi aduseră pe o frunză de crin un puişor de cinteze şi se pregăteau să râdă în voie, când un tunet se auzi în depărtare. Toți rămaseră încremeniți. Căprioara şi gazela se opriseră pe cărare şi priveau lung cerul. Alte tunete urmară unul după altul şi soarele se îngălbeni ş…ț şi intră cu totul în dosul unor nori albaştri-negri răsăriți ca prin minune. Prietenii se strânseră în jurul elefantului. Ri se sculase şi întrebă pe Ok de ce-i atât de întuneric.
– Fiindcă vine ploaia, copilul sfânt, răspunse maimuța.
Ri era supărat şi îi era frig. Frunzele foşneau, florile de ş…ț se închideau pe ape, albinele se ascundeau în urechea elefantului care le spune să nu facă zgomot ca s-audă ce spune Ri, iar fluturii se prinseră pe pântecul căprioarei şi tăcură chitic temându-şi aripile de puterea picăturilor de apă.
Peste puțin începu ploaia, o ploaie grozavă cum se abate în timpul verii prin munții Indiei. Şuvoaiele acoperă pădurea. Prietenii tremurând încearcă să se adăpostească sub un castan, dar vițeluşul îi opri poruncitor. Peste puțin timp castanul fu trăsnit. Se împrăştie ca cenuşa vetrelor din marginea drumurilor.
Prietenii mergeau ca zăpăciți prin furtună cu teama în suflet ca să nu se îmbolnăvească Ri. Dar lui Ri stropii reci nu-i atingeau veşmintele şi copilul surâdea gingaş de pe spinarea elefantului alb luminând ca o stea de aur bezna pădurilor înfurtunate. Prietenii rămaseră împietriți privind cum trece Ri neatins prin uraganul de apă şi atunci vițeluşul spuse:
– Ri e copilul sfânt şi apa nu loveşte ființa copiilor sfinți.
Iar ceilalți strigară cu bucurie:
– Da! Aşa e! Copilul Ri e sfânt şi apa nu loveşte ființa copiilor sfinți.
Ursulețul privea şi el mirat ca toți ceilalți şi, simțind cum îl pătrunde apa prin blana-i încrețită, se rugă:
– Ri copilule, întinde mâinile şi apără-ne de ploaie căci apa e rece şi prietenii-s mici.
Şi Ri întinse mâinile şi aşa au mers prietenii înainte fără să-i mai atingă ploaia şi mergând se mirau şi se bucurau de înțelepciunea lui Ri.
Când furtuna începu să se potolească, micul convoi ajunse la marginea pădurii, pe muchea unei stânci prăpăstioase de pe coama căreia se zărea toată19 valea fărâmițată de şuvoaie.
Aci Ri le spuse:
– Opriți-vă şi lăsați-mă să mă culc pe stânca aceasta. Elefantul alb mă va apăra de răceală şi de vânt, iar voi veți păzi trecătorile ca nu cumva fiare sălbatice să mă mănânce.
– Bine Ri, stăpâne! au răspuns toți laolaltă.
Apoi Ri a adormit lungit pe marginea prăpastiei, iar prietenii au rămas de pază. Gâzele tremurau bietele ca petalele răsurei, iar căluțul şi gazela priveau trişti cerul ca tăciunele. Numai vițeluşul rămase acelaşi. Îşi aruncă ochii prin vale şi spuse:
– Furtuna asta va sta când Ri va fi adus în închisoare.
– Atunci, niciodată, răspunse ursulețul supărat.
– Ba chiar acum, vorbi înainte vițeluşul, băgând în seamă că tunetele şi fulgerele au călătorit spre alți codri şi norii că s-au desfăcut în lungi fâşii întunecate.
– Te înşeli, răspunse ursulețul tremurând de frică căci văzuse şi el schimbarea ce se apropia în înaltul cerului.
– Ba nu mă înşel câtuşi de puțin, spuse vițeluşul şi să vă luați rămas bun de la Ri acum cât mai e între voi, căci nu peste mult veți fi departe de lângă el.
– De unde ştii tu asta, rosti ursulețul apropiindu-se?
– O ştiu cu ştiința mea, care e întotdeauna mai multă decât puterea ta, îi răspunse vițeluşul.
– Şi dacă eu nu vreau să cred?
– Atunci să mă asculți pe mine.
– Şi dacă eu n-o să te ascult?
– Atunci Ri o să fie prins, închis şi o să moară. Ştiu asta mai bine eu. Vrei alt lucru ş…ț?
Cuvintele vițeluşului uimiră pe amarnicul ursuleț. Cum, prințişorul lor, stăpânul lor, copilul sfânt Ri o să le scape din mână şi o să moară? Nu, asta nu-i trebuie iertat obraznicului vițeluş. Prin vorbele lui nu mai e prietenul înțeleptului Ri.
Şi ursulețul înfuriat se repezi asupra vițeluşului ce cugeta pe marginea prăpastiei şi-l repezi în fundul văii spumegânde. Apoi se rugă:
– Iartă-mă Ri, dar vițeluşul era un trădător.
Şi toți ceilalți prieteni se rugau către copilul ce dormea.
– Iartă-l Ri, dar aşa e precum spune. Vițeluşul e un trădător.
Peste puțin timp, când se pregăteau să deştepte pe Ri, iată că aud vorbe omeneşti pe cărarea ce ducea în codru. Prietenii împietriră. Erau desigur oamenii din templu, care voiau să prindă pe Ri. Toți se zăpăciseră şi numai se plângeau că nu ştiau cum să potrivească lucrurile.
– Bietul vițeluş. Acum el s-ar fi priceput foarte bine la o asemenea treabă.
Ursulețul o negă. Ce tot vițeluş şi vițeluş. Iată, soarele a răpus furtuna şi vor deştepta pe Ri, îl vor sui pe elefant şi-o vor porni la vale printre stânci. Oamenii nici n-or să bănuie calea fugarilor. Şi-apoi elefantul putea fugi foarte bine.
Vorbele oamenilor se auzeau tot mai bine. Ursulețul porunci ştergându-şi botişorul de miere.
– La drum.
Şi convoiul porni grăbit, printre stânci, spre fericita țară a Moabilului.
*
* *
A fost mare ciudă pe bătrânii singuratici păzitori ai templului când au aflat lipsa copilului. L-au căutat prin livadă făcând palmele pungă în jurul gurii şi strigând.
– Ri copilule, Ri copilule, vino la rugăciune căci Înaltul Stăpân se pregăteşte de ducă.
Apoi au alergat în grădina florilor roşii împrejmuită cu chiparoşi pitici şi l-au căutat îndulcindu-şi glasurile.
– Ri copilule, Ri copilule, vino la templu că te aşteaptă bătrânii tăi tovarăşi cu poame dulci şi apă parfumată.
Dar Ri nu s-a ivit şi atunci toți bătrânii au început să-l blesteme adunați în fața templului, fâlfâindu-şi lungile lor veşminte albe şi fluturându-şi bărbile încâlcite.
Unul spunea:
– Copilul acesta a fost întotdeauna un neascultător. N-a vrut niciodată să m-asculte cum trebuie să facă un copil bun.
– Da, Ri era un nebun. Fugea după fluturi şi se preaslăvea în fața stejarilor, necinstind pe mult înaltul Brahma.
Şi atunci toți, prinzând curaj, începură să-l vorbească de rău.
– Niciodată nu se arăta mulțumit de îngrijirile noastre.
– A fost un nerecunoscător.
– Ş-apoi ce obraznic.
– Nici nu învăța Legile lui Manu.
– Şi era şi prost.
– Şi nu era nici peste măsură de frumos, aşa cum îl credeam.
– Frumusețea îi chipul lui Namunt ş?ț.
– Curat chipul lui. Dar totuşi era foarte puțin ispititor.
– Mai mult drăgălaş.
– Dar nici atât.
Atunci tăcură toți deodată. Văzduhul se făcuse apăsător, căldura crescu o clipă apoi pieri cu totul din codrii ce împrejmuiau templul. Şi din sânul stâncii, din fundul gropniței se auzi glasul maharşului Lumi-Rava, primul preot şi stăpânul templului.
– Rău ați făcut… Rău ați făcut!
Sihaştrii se priviră înciudați şi uluiți. Se temeau mult de puterile nevăzute ale bătrânului anahoret. Se spunea că Manu îl vizita în vis, în celulă, şi-i dicta legi şi imnuri. Astfel Lumi-Rava scrisese încă o carte întreagă de imnuri cu numele sfinte ale profetului, iar bătrânii lui tovarăşi mai ştiau că avea ascuns undeva în peretele ocniței un manuscris sfânt din Rig Veda, care se credea pierdut de multă vreme şi pe care Lumi-Rava îl moştenise de la un ascet ales, fiul prințului Yaka Muni. Manuscrisul acesta sfânt avea comori de înțelepciune înscrise între foile pergamentului său şi Lumi-Rava le învățase pe toate. De aceea maharşul – tovarăşii îl credeau cu drept cuvânt un maharş, trimis al Stăpânului Luminatului Brahma – ascundea minunatele puteri interzise minții omeneşti şi de puterile acestea se folosea în nopțile când prevestea viitorul sau dicta poeme sfinte, toate pline de adevăr.
– Rău ați făcut,… rău ați făcut, cânta întruna bătrânul pe când sihaştrii se îngrămădeau unii într-alții cuprinşi de o neasemuită teamă de glasul orbului şi îngroziți de neguri.
În noaptea aceea n-au dormit deloc, ci s-au rugat întruna Stăpânitorului20, arzând miresme sfinte pe altarul din ş…ț şi pietre scumpe. Statuia zeului nici nu clipea. Minunea nu se înfăptuia şi Brahma respingea rugăciunile supuşilor săi. Iar bătrânii deznădăjduiți cereau sfatul orbului, dar Lumi-Rava le spunea mereu asta:
– Rău ați făcut,… rău ați făcut… şi iar se cufunda în visare.
Peste puțin veni o furtună. La o mare depărtare de templu, Ri şi tovarăşii săi înaintau cu greu prin şuvoaie ş…ț dese de apă, stropind şi zâmbind în cereasca lumină ce-i învăluia corpul.
Atunci înțeleseră bătrânii că Ri era un copil sfânt şi fuga lui din templul lui Brahma a fost rău pedepsită de Stăpân. Ri era doar copilul lui Brahma şi i se cuveneau toate slăvirile.
Şi bătrânii, care fuseseră odinioară arcaşi21 în oastea regelui Dujahana, îşi căutară arcele învechite şi săgețile putrede şi se pregătiră de ducă pe urmele fugarilor. Căci Lumi-Rava, înțelegându-le din depărtări dorința lor, deschise gura şi cuvintele înțelepte şi prevestirile au curs ploaie pe capetele pletoase ale sihaştrilor. El le-a spus:
– Ri, Ri e copilul sfânt al lui Brahma. Fiarele pădurii şi sălbăticiunile câmpului îl cunosc şi îl drăgostesc pentru adânca lui înțelepciune. Dar ochii voştri au fost întotdeauna orbi şi urechile voastre astupate, căci n-ați priceput cuvintele lui şi acum prietenii lui, fiarele şi sălbăticiunile, l-au luat şi-l duc prin pădurile de castani din dreapta templului, acolo unde a fost odată o cetate mare şi bogată, cu sute de mii de ostaşi, peste care împărățea regele Yona şi regina Damarati. Luați-vă arcele şi tolbele cu săgeți şi cine are picioarele zdravene şi ochii ageri să plece în căutare cât şdeț grea va fi goana. Şi numai când se va apropia de oraş, atunci se va potoli potopul, mânia lui Brahma. S-au dus douăzeci de arcaşi, şi-au scos veşmintele de anahoreți, şi-au îmbrăcat aspre tunici de munteni, şi-au luat hrană pentru trei zile şi au pornit la drum prin pădurea de castani din dreapta templului, pe acolo unde împărăți odinioară regele Yona şi regina Damarati.
*
* *
Au mers bătrânii cale lungă prin pădurea de castani căutând urmele fugarilor. Dar ploaia ştergea urmele şi vântul le acoperea cu frunze. Astfel că, convoiul ducea clipe grele pe marginile prăpăstiilor, pe colțurile stâncilor, uzi ş…ț ca cățeluşii scăldați şi trişti ca nişte pui de lebede trântiți pe nisip. La templu tovarăşii se rugau pentru buna isprăvire a urmăririi şi potopul se prăvălea întruna.
Nici o urmă. Desigur, Brahma a vrut să-i pedepsească îndeajuns pentru marea lor greşeală. Fugarii au luat fosta ş…ț şi au cotrobăit prin întunecimile codrului de castani. Dar iată că, de după un copac trăsnit, se iveşte o arătare albă şi străvezie, spiritul regelui Yona, stăpânitorul de odinioară. În întunericul furtunii, arătarea lui părea prăfuită cu aur şi pulbere de stele. Bătrânii fură mulțumiți. Deja întâlniseră primprejurul templului duhurile celor plecați în cerul lui Indra şi nu îi speriau prin tăcuta lor ivire, ci se bucurau ca prin chiliile lor să se abată din timp în timp câte un duh mai de seamă, câte un Suparna care să-i desfete prin cântecele lor divine, sau câte un Pitri, ş…ț îndumnezeiți, care să-i minuneze cu povestirile lor din lună, lăcaşul hărăzit de Brahma.
De aceea îl întrebară:
– O tu cinstitule duh al regelui Yona! Mare urgie se abătu asupră-ne din pricina lui Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma, care a fugit astă noapte din templu şi din care pricină Stăpânul a ş…ț pădurea cu fioroasă pedeapsă. Albă ca florile nufărului de primăvară e fața ta şi luminoase ca lumina lunii ş…ț sunt gândurile tale! O tu Yona, răspunde nouă: văzut-ai oare pe Ri?
Şi Yona răspunse cătând la ei cu blândețe:
– Nu, bătrânilor, nu l-am zărit şi n-am ştiut de ş…ț de dânsul. Dar mergeți încă o bucată de drum pe cărarea asta până ce veți da de o stâncă cu o peşteră săpată de un pustnic.
– Îl ştim, e cuviosul Ata-Vani, răspunseră laolaltă bătrânii.
– Pustnicul va chema duhul soției mele, care e pe o treaptă mai înaltă decât mine şi cunoaşte toate duhurile pădurii acesteia. El vă va spune calea fugarilor şi veți găsi pe Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma.
– Mulțumim ție Yona şi fie şterse păcatele tale pământeşti, spuseră bătrânii şi plecară spre locuința lui Ata-Vani. Cine nu cunoştea pe pustnic? Îi mersese vestea până în ținutul Panduizilor de nemărginita lui bunătate şi pricepere în cărțile sfinte. Stătea acolo de o sută şi nouă ani şi nimănui nu-i respinse sfatul. Ba odată, o femeie oloagă visă că Ata-Vani era în viață de o mie de ani şi nu va muri decât la sfârşitul lumii, atunci când se va coborî Brahma pe pământ.
Pustnicul copia tăcut un imn din Manu când bătrânii se iviră în uşă.
– Ce voiți voi, buni copii?, îi întrebă Vani.
– Să-l găsim pe Ri, copilul sfânt şi nepotul lui Brahma, răspunseră laolaltă bătrânii. Regina Damarati cunoaşte toate duhurile pădurii şi duhurile ne-ar spune unde să-l găsim pe Ri.
– Apoi să chem pe Damarati ş…ț, le spuse pustnicul şi, ducându-se în fundul chiliei, se ş…ț în dosul unei pielițe de ş…ț şi acolo ş…ț şi se sfătui cu Damarati. Când veni, îi râdea fața.
– De aceea se supără Brahma, fie el nemuritor!, de aceea ş…ț cu potopul, din pricina copilului. Îl veți găsi la o alergătură de aci, culcat pe marginea unei prăpăstii în mijlocul micilor lui tovarăşi.
– Anii să te lipească vieții şi viața să te țină pe pământ, Ata-Vani, îi răspunseră bătrânii şi porniră spre prăpastie.
De cum ieşiră afară băgară de seamă că furtuna se potolise şi cerul se pierdea în întunecime. Se rugară încă o dată Stăpânului şi se grăbiră la drum. Pădure deasă era peste tot locul. Şi dacă norii se istoveau în coamele munților, întunecimea tot mai stăruia pe sub castani. În sfârşit, când soarele se ridică de după vârful muntelui S…22 şi se pregătea să ia calea înapoi, bătrânii obosiți ajunseră la capătul pădurii, pe marginea prăpastiei unde dormise Ri. Dar nici urmă de fugari pe tot întinsul dealului. Şi sihaştrii, dezvățați de alergare, răsuflau repede şi priveau trişti stâncile. Nu ştiau pe ce drum să apuce. Şi la dreapta şi la stânga se coboară două cărări ce duceau, una spre fericita țară a şMoabiluluiț23 şi alta spre nenorocosul ținut al Palului.
– Eu zic să o luăm spre Moabil spuse unul din ei. Ri desigur că s-a lăcomit să coboare acolo unde ştia că n-o să moară de foame.
– Ba cred că nimerit ar fi să coborâm spre Pal, căci fugarii desigur au bănuit că n-o să-i căutăm în sărăcie.
– Să mergem în Moabil, spuneau unii.
– Să mergem în Pal, răspundeau alții.
Desigur că nu s-ar fi înțeles multă vreme bătrânii dacă din pădure nu apărea ființa sfântă a lui Yona, regele ținutului. El avea mare pică pe Ri, copilul sfânt şi căută să-l piardă, căci mare păcat apăsa asupra lui. De mult timp, trecuseră şapte sute de ani, nu intrase Yona în regatul cerului al patrulea, acolo unde se veselesc regii după moarte şi privesc zâmbitori pământul. Căci, la judecata de la muntele lui Dharma, nu fu primit în barcă, căci apăsa asupra lui un blestem moştenit de la părinți. Odată, un bătrân cerşetor a venit să ceară milostenie la curtea regelui Rajamani, strămoşul lui Yona. Rajamani era tocmai la ospăț, înconjurat de femei şi sclave frumoase în timp ce jakarolele înălțau imnuri zeițelor iubirii, şi a gonit pe cerşetor, ba încă a mai pus un slujitor să-i taie capul. Dar sărmanul a fugit şi, afară din cetate, a blestemat pe urmaşul celui de-al nouălea neam al lui Rajamani să nu treacă în rândul sufletelor fericite până ce un copil sfânt să nu-i rostească numele. Mult timp se rugase Yona de copilul Ri să-i rostească numele, dar ursulețul sfătuise pe Ri să nu răspundă nimic sufletelor izgonite din cer care rătăceau prin păduri şi Ri nu răspunse nimic, cu toate rugămințile.
Şi acum gândea Yona că, punând pe bătrâni să-l prindă, îi va putea scoate cu sila cuvântul dezrobitor, după care umbra se va înălța uşurată spre al patrulea cer, al regilor.
– Veniți după mine, le spuse el bătrânilor fugari. Au luat-o spre cărăruia asta colțuroasă ce duce spre fericita țară a Moabilului.
Iar bătrânii, fericiți că sunt pe calea cea bună, alergară pe urmele sufletului lui Yona. Sălciile se răsfirau pe amândouă coastele lăsând între trunchiurile lor o cărăruie cât umbra unei căprioare sălbatice. Ceata bătrânilor umbla cu greu pe acolo unde cu puțin timp înainte trecuse atât de uşor caravana fugarilor. Deja ei ajunseră departe acum.
În josul povârnişului se afla un râu spumos, rece ca şi coama şarpelui de peşteri şi curat ca lacrima turturelelor. Când treceau bătrânii pe acolo, iată că din vârtejul apei se iveşte făptura străvezie a Damaratei, regina fermecată, ce-şi petrecea viața cerească în paradisul femeilor miloase şi al doisprezecelea cer, aproape de Brahma.
– Unde mergeți buni bătrâni?, îi întrebă ea cu un glas ca cântecul trilosului ş?ț.
– Să prindem pe Ri, copilul sfânt, şi să-l aducem la templul preabunului creator şi puternic stăpânitor al lumii.
– Dar, ce-a făcut copilul Ri?, întrebă sufletul.
Demult, pe când era încă în viață, trecuse regina Damarati printr-o cumpănă. Odată năvălitorii pătrunseră în cetate şi, pe când regele se lupta încă la poarta cea mare, ei aprinseră palatul. Damarati era ascunsă la rugăciune, cu o carte sfântă pe genunchi şi cu un manuscris de-al înțeleptului Guru ş?ț în mână. Când auzi țipetele din palat şi înțelese că soțul ei e mort, ascunse cartea şi manuscrisul în colțurile tunicii sale şi se furişă pe porțile din grădinile cu rodii. Dar barbarii îi prinseră urma şi începură să alerge după Damarati. Căci frumusețea ei trecuse de mult hotarele împărăției. De-ar fi fost singură, de mult s-ar fi repezit regina în fundul unei ş…ț înghețate, dar ducea în brațele ei cartea sfântă şi manuscrisul înțeleptului Guru ş?ț, care arăta cum s-a făcut lumea după spusele lui Manu şi care e puterea maharşilor şi asceților. De aceea Damarati fugea cât o țineau picioarele prin stufişuri stâncoase cu urmăritorii după ea. Din când în când câte o săgeată rămânea înfiptă în copaci. De ea nu se atingea, slăvit fie Brahma, nici una şi Damarati fugea mereu. Dar obosi şi începură să-i slăbească picioarele şi să-i tremure genunchii. Atunci simți că e aproape de moarte şi întinse mâna să caute un loc unde să îngroape cartea sfântă şi manuscrisul înțeleptului Guru ş?ț. Când un elefant alb trecu agale pe lângă regină.
– Elefant de-al domnului Brahma, cetatea este aprinsă, soțul meu e străpuns de sulițele duşmane şi năvălitorii îmi sunt pe urme. Duc aici o carte şi un manuscris sfinte şi barbarii au să mi le ardă, iar pe mine au să mă vândă ca sclavă în târgul din Gaoli ş?ț. Elefant alb de-al domnului Brahma aibi îndurare şi lasă-mă să mă urc pe spinarea ta şi să scap de urmăritori.
Iar elefantul răspunse:
– Urcă pe mine, regină Damarati.
Iar duşmanii n-au mai putut să o ajungă şi astfel regina a scăpat cartea şi manuscrisul.
Între timp Yona se întoarse cu oaste nouă şi potolise armia duşmană, apoi stinse marele foc, iar apoi trimise să se caute cadavrul soției. Dar o găsiră pe regină călare pe un elefant alb şi sugând portocale.
De atunci slăvea Damarati pe elefantul alb şi, când trecură fugarii conduşi de ursuleț, sufletul reginei trecea tocmai pe deasupra râului şi zări un elefant alb ce semăna întocmai cu cel din timpul năvălirii barbarilor şi apropiindu-se îi spuse Ri din fir în păr întreaga poveste. Damarati le făgădui că îi va ajuta şi, îndemnându-i să se piardă prin pădurea de portocali ce se-ntinde la hotarul ş…ț a Moabilului, rămase să pândească trecerea urmăritorilor.
– Nu ştiu, n-avem vreme de pierdut acum, răspunse sufletul lui Yona încercând să treacă înainte.
Însă soția îl opri de departe
– Ce ai tu cu micul Ri?
Yona o privi înciudat.
– Nu ştii păcatul strămoşilor mei pentru care nu pot să mă veselesc eu acum în ceruri? Vreau să prind pe copilul Ri şi să-l silesc să-mi rostească numele, dacă n-a vrut s-o facă de milă sau de bună voie.
– Copilul Ri e neştiutor. Dacă îi voi spune eu de ce trebuie să-ți rostească numele o va face, fii liniştit. Dar Ri ş…ț, e încă un copil.
– Da, dar e un copil sfânt, răspunseră bătrânii.
– Nu vreau să ştiu de astea, vorbi Yona. Eu trebuie să-l ajung, fie chiar de îi voi omorî toți prietenii.
– Şi pe elefantul alb, care m-a scăpat cu cartea şi manuscrisul sfinte?
– Şi pe el, dacă se va încumeta să fugă când îi voi porunci să se oprească, răspunse aspru Yona.
– Atunci eu o să-i opresc, vorbi repede Damarati şi pieri din fața sihaştrilor cum piere o spumă de gheață aruncată într-un cazan cu apă fierbinte.
Şi bătrânii porniră înainte cu Yona în capul convoiului.
După un mănunchi de chiparoşi zăriră de departe pe fugari. Elefantul alerga uşor pe marginea potecii, căprioara sălta lângă gazelă înainte, Ri privea ramurile înflorite, iar ceilalți prieteni înaintau prin jurul elefantului. Bătrânii îi strigară.
– Ri, copilule, Ri, copilule. Opreşte-te puțin să-ți spunem o vorbă bună.
Dar Ri se ridică în picioare pe spatele elefantului şi strigă fâlfâindu-şi pletele:
– Nu bătrânilor, nu asceților. Ri vrea să fie liber, Ri vrea să trăiască în aer, Ri e tânăr şi voi sunteți bătrâni.
Şi iar fugeau pierzându-se printre portocali, apropiindu-se din ce în ce şmai multț de mare: căprioara şi gazela înainte, elefantul la mijloc, căluțul la stânga, ursulețul la dreapta şi celelalte vietăți la urmă. Fluturii înaintau prin ploaia călduță a soarelui, iar albinele zumzăiau printre flori.
Yona, văzând că bătrânii obosesc şi fugarii se depărtau clipă cu clipă, le strigă:
– Elefantule, căluțule, ursulețule şi voi celelalte sălbăticiuni ale pădurii, opriți-vă din fugă şi lăsați-mă să privesc fața lui Ri, copilul sfânt şi prietenul vostru. Vă jur că n-o să ating nici măcar degetul cel mic de la piciorul înțeleptului vostru, dar lăsați-mă să-i privesc în lumină ochii şi să mă minunez de frumusețea pletelor sale!
La auzul vorbelor acestea ursulețul nu ştiu ce să facă. Stătu şi privi prostit spiritul lui Yona, care nu părăsea deloc ceata urmăritorilor. Dar Damayanti şsic!ț le spuse:
– Mergeți înainte, prieteni. Aleargă elefantule alb, bătrânii vor să fure pe micuțul Ri, copilul sfânt. Să nu-l dați, să nu-l dați.
Şi prietenii răspunseră:
– Nu-l dăm, nu-l dăm!
Atunci Yona le spuse bătrânilor:
– Scoateți arcurile. Săgetați-i prietenii şi atunci el o să se oprească.
Bătrânii se opriră, încărcară arcele şi douăzeci de săgeți porniră voiniceşte prin ramurile copacilor înfricoşând fluturii şi gonind albinele din jurul florilor.
Damayanti avea putere mare. Numai cu gândul opri acele săgeți ale sihaştrilor. Dar Yona îi puse să tragă din nou şi, când un spirit se amestecă în luptă, Damayanti nu mai poate opri decât o singură săgeată. Şi ea opri pe cea de deasupra elefantului. Câinele fu lovit în spinare şi urmări cum îl străpunse săgeata fără să spună măcar un cuvințel. Calul începu să şchioapete, dar spuse lui Ri:
– N-ai nici o teamă Ri, copilule. Săgețile lor sunt moi ca frunzele de rodii.
Papagalul se prăvăli de pe coama calului cu o săgeată în aripă şi strigă pe când sângele îi deşerta inima:
– Nu mă lăsați… nu mă lăsați…
Dar Damayanti, mereu oprind săgețile de deasupra elefantului, strigă:
– Înainte, înainte… Peste puțin de la locul acesta este un lac binefăcător şi numai cu o singură barcă… înainte… înainte.
Dar săgețile curgeau. Rând pe rând căzură căprioara, căluțul şi, la urmă, gazela.
Căprioara spunea:
– Adio Ri, adio Ri… şi nu uita micuța ta căprioară cu trei pete galbene în frunte.
Căluțul plângea:
– Nu mă uita Ri… nu mă uita! Când vei stăpâni ținuturi cu trandafiri şi lacuri albastre, aminteşte-ți de micul tău prieten, căluțul, cu care alergai pe plaiuri şi varsă o lacrimă pentru sufletul meu.
Iar gazela ridică capul şi privi la ceata ce se înjumătățea şi alerga înainte.
– Ri… du-te Ri… gazela te va iubi întotdeauna.
Şi peste puțin trupurile lor încă calde se pierdură printre picioarele urmăritorilor, care, sub farmecul duhului Yona, uitară toate oboselile şi nimereau întotdeauna.
Pe ursuleț l-a atins o săgeată tocmai când îşi încuraja prietenul la goană:
– Iute, iute, elefantule alb. Uite colo-n vale lacul albastru şi cu mica luntre care ne va fi scăparea.
Apoi a căzut jos şi a vorbit spre prieten:
– Fugi cu Ri… fugi cu Ri… şi suie-l în barcă. Damayanti îi va păzi calea.
Şi îngână trăgându-şi sufletul şi muşcând cu dinții otrăvitul lemn al săgeții:
– Adio Ri… adio Ri… Brahma să-ți îndrepte paşii… du-te Ri, du-te!
Veverițele căzură una după alta la rădăcinile portocalilor tremurându-şi cozile stufoase şi şoptind: Ri… fugi Ri… fugi Ri.
Chiar şi fluturii se prăvăleau sfârtecați de săgeți în iarba cu vârfurile albastre ce acoperă pădurea. Damayanti nu mai putea apăra elefantul de douăzeci de săgeți trimise deodată.24 Şi atunci, de teamă să nu ucidă bătrânii elefantul şi Ri să se prăvale pe stânci, răspândi pe sub ramurile înflorite un parfum atât de puternic încât Ri adormi numaidecât, iar bunul său tovarăş simți că îşi pierde treptat puterile. Peste puțin nu mai putu să înainteze şi atunci, îngenunchind, întinse copilul adormit pe un maldăr de flori de câmp. Şi el se lungi alături gata să îl apere cu trompa împotriva năvălitorilor. Dar douăzeci de săgeți se înfipseră în ceafa elefantului alb, iar când prietenul simți că-l părăsesc puterile, acoperi copilul cu o ureche şi-şi dădu în linişte duhul.
Damaranti şsic!ț, văzând că şi-a pierdut şi ultimul tovarăş, se înălță la cer în timp ce bătrânii îl înconjurau mulțumind lui Brahma de învrednicire. Yona se plecă asupră-i şi-i suflă în față duhul sfânt al morților. Iar copilul deschise ochii şi se trase îndărăt speriat strigându-i numele:
– Yona!
Şi sufletul mulțumi şi porni fără grijă spre cerul al patrulea, unde regii se veselesc acoperiți cu lungi mantii de purpură zeiască şi culcați în paturi de nuiele parfumate.
Bătrânii se odihniră mult timp în locul unde se sfârşise elefantul. Şi, în timp ce Ri plângea pe trupul credinciosului, ei îşi făceau rugăciunile de seară. Nimeni nu i-a vorbit tot timpul. Doar îl priveau pe furiş cu necaz şi teamă, căci Ri era doar nepotul lui Brahma.
După ce îngropă cu greu elefantul, îşi şterse ochii cu mâinile şi hainele rupte, îşi lunecă pletele pe umăr şi vorbi mândru bătrânilor:
– Haidem anahoreților, ne-aşteaptă Lumi-Rava.
II25
N-a răsărit încă soarele. În jurul templului dorm codrii ca nişte fâşii de zgură risipite de mâna unui zeu. Iar trei steluțe se sting înspre miazănoapte şoptind:
– Vine el.
– Curând mai vine de la o vreme încoace. Se teme să nu-i cuprindă relele pe oameni în timpul nopții.
– Se teme, se teme…
– Dar ziua aceasta are să fie bună.
– De ce?
– Într-un schit culcat pe munte se înalță un om.
– La Domnul sau către cer?
– El vrea să…
– Taci!
– Tac.
– Vine el.
– Vine…
Un văl roşiatic se repezi asupra pădurilor stropindu-le cu lumină şi udă coama templului. Toți dorm în chilii. La miezul nopții s-au pregătit pentru înalta slujbă de a doua zi şi s-au culcat obosiți.
Pe treptele ce duc la turnul de unde se fac prevestirile tresare Ri cuprins de gânduri rele. Îşi scutură capul, apoi priveşte gândindu-se la cele petrecute.
Au trecut mulți ani de la noaptea când copilul sfânt s-a întors la templu păzit de bătrânii sihaştri. Acum Ri e înalt ca trestia de zahăr şi vânjos ca tulpina de vanilie.26 Dar priveşte trist şi ochii plâng cu lacrimi nevăzute. Căci, cu sfârşitul acesta de noapte27, Ri îşi aminteşte de întreaga lui viață înăbuşită de sihaştri. Ri a văzut de douăzeci de ori înflorind lotusul şi parfumându-se florile de piper şi nu a încercat niciodată să fugă din mâna anahoreților. Băiețaşul gândeşte cu degetele răsfirate în păr: De ce?...
text îngrijit de Liviu BordaŞ