Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
DE-ALE CĂRȚILOR, SUB COMUNISM...
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Lectura compensatorie
Şi cărțile, şi multe alte lucruri din care se compune existența noastră cotidiană au jucat în comunism roluri diferite de cele din vremuri normale. Sub dictatură, într-o societate închisă (în sensul din politologie), în care cultura de divertisment era livrată cu țîrîita şi în forme strict supravegheate, într-un spațiu public comprimat, cu posibilități limitate de socializare, cartea a putut fi un refugiu, o distracție compensatorie. Restaurante erau puține şi scumpe, cafenele – deloc, iar discoteci doar la munte şi la mare, „în stațiuni”, cîteva pentru români, cîteva doar pentru turiştii străini, nemaipunînd la socoteală mizerele „cluburi pentru tineret” sau „de uzină”, bune doar pentru fraieri; încît, nepreaavînd unde „să ieşi”, citeai. Ziariştii nu spuneau adevărul despre ce se întîmpla în societatea momentului, drept care au încercat să-i suplinească scriitorii, mult apreciați de public pentru asta. Istoricii, sociologii, psihologii şi ceilalți specialişti ai ştiințelor umane n-aveau voie să vorbească liber despre trecut, mai ales despre cel recent, aşa că le-au preluat o parte dintre sarcini romancierii, citiți cu pasiune de multă lume. La televizor nu prea aveai ce vedea („performanța” maximă a regimului fiind în ultimii săi ani reducerea programului la cele doar două ore pe zi, de la 8 la 10 seara, şi acelea strict ideologizate…), aşa că tot cu cititul îți scoteai pîrleala.
Altfel spus, cărțile au fost – vai! – „favorizate” de contextul politic nenorocit…
Tiraje pentru publicul intelectual
Pe de altă parte, să nu-şi imagineze cineva că dictatura a făcut din România o țară de cititori pasionați: vorbim despre minoritatea cultivată a publicului, aşa-numitul „public intelectual”. Tirajele anumitor categorii de cărți erau destul de mari, „astronomice” dacă le comparăm cu cele de azi, dar nu atît de colosale încît să ajungă la tot poporul. Doar la începuturile comunismului, cînd se tipărea pentru umplerea noilor biblioteci săteşti din toată țara, s-au înregistrat tiraje „de masă”, de sute de mii de exemplare, dar atunci literatura nu era literatură, ci – de cele mai multe ori – pură propagandă.
Lucrurile s-au stabilizat apoi, în anii 1960-1970, la cîteva zeci de mii de exemplare pentru proză şi la cîteva mii pentru poezie, cam în jurul plafonului de 1.000-1.500 de-a lungul anilor 1980, scăzînd către 500 la final de epocă. Excepții, spre suta de mii de exemplare per titlu, uneori peste: Marin Preda, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi alți autori – nu mulți – cu mai cert, mai incert ori fără talent, dar agreați de regim. Campionul absolut cred că a fost Radu Tudoran, cu al său Toate pînzele sus! şi cu altele, urmat de Constantin Chiriță, autor al Cireşarilor, vînduți în multe ediții succesive (ambii – buni meseriaşi ai consumismului „pentru tineret”, mai curat ideologic primul, „cu pionieri” al doilea…). Îmi amintesc că Cel mai iubit dintre pămînteni, trilogia lui Preda, s-a publicat în 1980 într-100.000 de exemplare, apoi s-a mai tras un tiraj, poate că egal. Media aparițiilor curente era – însă – mult mai jos.
Au coborît şi mai mult în România postcomunistă? Da, categoric, după o primă etapă de euforie a libertății recucerite, cu tiraje exuberante şi la ziare, şi la cărți: în ultimul deceniu s-au stabilizat în jurul a 500-1.000 de exemplare în cazul cărților româneşti noi, de autori contemporani, 1-2-3.000 la străinii „de succes” (doar cîteva nume care mai asigură vînzări bune: Paolo Coelho, J.K. Rowling sau Dan Brown); dar a crescut numărul de titluri pe o piață care, ca volum general de operațiuni, nu s-a comprimat, ci a înflorit. Se publică mult şi multe, într-o ofertă extrem de variată, ceea ce explică măcar în parte tirajele mici. Anvergura pieței o dă suma acestora: o adunare cu sumedenie de termeni pitici dă un total care depăşeşte alăturarea mai puținor numere mari.
Tot timpul fiind vorba – repet – doar de publicul intelectual, inclusiv atunci cînd invocăm zecile şi sutele de mii de exemplare din vechiul regim. Destui „nostalgici” vorbesc despre vremurile de-atunci ca despre raiul lecturii, ceea ce e foarte departe de realitățile din epocă.
Librăriile anilor ’80
Librăriile din perioada comunistă, după ieşirea din stalinismul anilor ’50-spre-mijlocul-anilor ’60, arătau binişor, cu – fireşte – oferta posibilă în context. Cărțile propriu-zis politice, de propagandă, erau puține, grupate în vitrine speciale, cu coperțile lor roşii sau albe, fără imagini sau desene pe coperți. Cele mai multe dintre ele – culegeri cu „documente de partid” sau cu discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu.
Minus raionul sau vitrina respectivă, librăriile etalau – deci – cărți normale. Cele mai atractive, traduceri de literatură străină sau autori români de succes, se vindeau repede. Rolul compensatoriu fiind din ce în ce mai important în anii ’80, cînd regimul a intrat în criza finală şi s-a „închis” tot mai mult, cererea a crescut pe măsură ce tirajele erau discret diminuate – nu atît în urma unei decizii politice: se făceau economii draconice în toate domeniile, inclusiv la… hîrtia pentru tipărit! (Detaliu semnificativ: pînă la un punct, în jurul lui 1980, caseta editorială de pe ultima pagină a fiecărei cărți menționa tirajul; după aceea, nu s-a mai specificat; de verificat cam de cînd!).
Disproporția dintre cerere şi ofertă a condus la soluția vînzării „la pachet”, aplicată în multe locuri din țară, însă nu peste tot şi nicăieri sistematic. În Bucureşti, unde se distribuiau cele mai mari tranşe din tiraje, se folosea cînd şi cînd. În orice caz, nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată eu însumi aşa, „la pachet”. Ce-i drept, exista şi soluția „pe sub tejghea”, adică a complicității cu vînzătoarele (întotdeauna femei!), care, cunoscîndu-te, îți dădeau toate cărțile pe care le cereai, căci păstrau exemplare special pentru asemenea situații. În ce mă priveşte, cumpăram noutățile lansate de Cartea Românească direct de la librăria editurii sau de la depozit, de pe Nuferilor colț cu Luigi Cazzavillan (actualmente General Berthelot), iar restul, scoase de alte edituri – de la Librăria Eminescu, lîngă Universitate, pe bulevard, colț cu Academiei. La Cartea Românească obțineam tot ce vroiam direct din magazin, din anexa editurii, sau de la depozitul din subsolul casei aristocratice în care funcționa redacția. În librărie se angajase vînzător colegul nostru de generație Mircea Nedelciu, prozator, iar gestionarul depozitului era alt coleg, Florin Iaru, poet, ajutat, pe post de „încărcător-distribuitor”, de Dan Stanciu, poet şi grafician, apoi de Călin Angelescu, şi el poet. Imobilul, cu tot cu curte, grădină şi anexă, a fost retrocedat la un moment dat, în partea a doua a anilor 1990, către moştenitorii foştilor proprietari, de la care comuniştii o confiscaseră, apoi a fost vîndut Asociației Notarilor Publici. La rîndul ei, Librăria Eminescu era în anii ’80 mult mai mare decît astăzi, întinsă pe suprafața dinspre Academiei, actualmente împărțită în două-trei magazine mai mici, librăriei rămînîndu-i doar latura dinspre bulevard şi subsolul. Treceam la intervale regulate şi stăteam de vorbă cu directoarea, o doamnă cu bune cunoştințe despre lumea cărților, pe numele ei Elena şi nu-mai-ştiu-cum, în micul ei birou de la subsol, iar de sus, de la stand, mă aproviziona cu cărți de pe tejghea sau „de dedesubt” una dintre librărese, Dana, devenită cu timpul una dintre responsabilele magazinului, pînă cînd şi-a găsit altă slujbă. Am regăsit-o peste ani, în 2009, la Universitatea Națională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, unde fusesem invitat să țin nişte cursuri: era – este! – administratoarea instituției, cu o gestiune mare şi complicată.
Cozi în fața librăriilor sau – mai ales – în interior au fost doar în anii ’80, atunci cînd erau puse în vînzare cărți atrăgătoare, din categoriile bine vîndute: traduceri noi de literatură occidentală, mult mai puțin numeroase decît azi, deci mai rîvnite, sau best-seller-uri autohtone, gen Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda. Nu se comparau – însă – cu cozile uriaşe care au apărut de-a lungul deceniului înăuntrul, în fața sau – mai ales – în spatele Alimentarelor, ori de cîte ori, în acei ani de penurie generalizată, „se băga” la vînzare ceva de mîncare…
Să mai adaug că în perioada respectivă, dinspre finalul regimului, sub urgența politică a economisirii de oriunde se putea, calitatea hîrtiei a scăzut dramatic, pînă la publicarea multor cărți pe hîrtie de ziar sau şi mai rău, „de hîrtie igienică” (produs şi el foarte căutat în epocă, adeseori greu de găsit!!!; ajunsese la o calitate execrabilă, făcută fiind din hîrtie reciclată sau din celuloză slab prelucrată, maronie, cu porozități şi iregularități vizibile peste tot…). La fel, coperțile arătau jalnic, din carton cenuşiu care absorbea aproape ca o sugativă culorile, lăsînd la vedere imagini „înecate”, inexpresive, plus că, moale fiind, nelăcuit, se „scămoşa” sub buricele degetelor noastre, în lungile ore de lectură.
Vasăzică, în comunism citeam…
Şi cărțile, şi multe alte lucruri din care se compune existența noastră cotidiană au jucat în comunism roluri diferite de cele din vremuri normale. Sub dictatură, într-o societate închisă (în sensul din politologie), în care cultura de divertisment era livrată cu țîrîita şi în forme strict supravegheate, într-un spațiu public comprimat, cu posibilități limitate de socializare, cartea a putut fi un refugiu, o distracție compensatorie. Restaurante erau puține şi scumpe, cafenele – deloc, iar discoteci doar la munte şi la mare, „în stațiuni”, cîteva pentru români, cîteva doar pentru turiştii străini, nemaipunînd la socoteală mizerele „cluburi pentru tineret” sau „de uzină”, bune doar pentru fraieri; încît, nepreaavînd unde „să ieşi”, citeai. Ziariştii nu spuneau adevărul despre ce se întîmpla în societatea momentului, drept care au încercat să-i suplinească scriitorii, mult apreciați de public pentru asta. Istoricii, sociologii, psihologii şi ceilalți specialişti ai ştiințelor umane n-aveau voie să vorbească liber despre trecut, mai ales despre cel recent, aşa că le-au preluat o parte dintre sarcini romancierii, citiți cu pasiune de multă lume. La televizor nu prea aveai ce vedea („performanța” maximă a regimului fiind în ultimii săi ani reducerea programului la cele doar două ore pe zi, de la 8 la 10 seara, şi acelea strict ideologizate…), aşa că tot cu cititul îți scoteai pîrleala.
Altfel spus, cărțile au fost – vai! – „favorizate” de contextul politic nenorocit…
Tiraje pentru publicul intelectual
Pe de altă parte, să nu-şi imagineze cineva că dictatura a făcut din România o țară de cititori pasionați: vorbim despre minoritatea cultivată a publicului, aşa-numitul „public intelectual”. Tirajele anumitor categorii de cărți erau destul de mari, „astronomice” dacă le comparăm cu cele de azi, dar nu atît de colosale încît să ajungă la tot poporul. Doar la începuturile comunismului, cînd se tipărea pentru umplerea noilor biblioteci săteşti din toată țara, s-au înregistrat tiraje „de masă”, de sute de mii de exemplare, dar atunci literatura nu era literatură, ci – de cele mai multe ori – pură propagandă.
Lucrurile s-au stabilizat apoi, în anii 1960-1970, la cîteva zeci de mii de exemplare pentru proză şi la cîteva mii pentru poezie, cam în jurul plafonului de 1.000-1.500 de-a lungul anilor 1980, scăzînd către 500 la final de epocă. Excepții, spre suta de mii de exemplare per titlu, uneori peste: Marin Preda, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi alți autori – nu mulți – cu mai cert, mai incert ori fără talent, dar agreați de regim. Campionul absolut cred că a fost Radu Tudoran, cu al său Toate pînzele sus! şi cu altele, urmat de Constantin Chiriță, autor al Cireşarilor, vînduți în multe ediții succesive (ambii – buni meseriaşi ai consumismului „pentru tineret”, mai curat ideologic primul, „cu pionieri” al doilea…). Îmi amintesc că Cel mai iubit dintre pămînteni, trilogia lui Preda, s-a publicat în 1980 într-100.000 de exemplare, apoi s-a mai tras un tiraj, poate că egal. Media aparițiilor curente era – însă – mult mai jos.
Au coborît şi mai mult în România postcomunistă? Da, categoric, după o primă etapă de euforie a libertății recucerite, cu tiraje exuberante şi la ziare, şi la cărți: în ultimul deceniu s-au stabilizat în jurul a 500-1.000 de exemplare în cazul cărților româneşti noi, de autori contemporani, 1-2-3.000 la străinii „de succes” (doar cîteva nume care mai asigură vînzări bune: Paolo Coelho, J.K. Rowling sau Dan Brown); dar a crescut numărul de titluri pe o piață care, ca volum general de operațiuni, nu s-a comprimat, ci a înflorit. Se publică mult şi multe, într-o ofertă extrem de variată, ceea ce explică măcar în parte tirajele mici. Anvergura pieței o dă suma acestora: o adunare cu sumedenie de termeni pitici dă un total care depăşeşte alăturarea mai puținor numere mari.
Tot timpul fiind vorba – repet – doar de publicul intelectual, inclusiv atunci cînd invocăm zecile şi sutele de mii de exemplare din vechiul regim. Destui „nostalgici” vorbesc despre vremurile de-atunci ca despre raiul lecturii, ceea ce e foarte departe de realitățile din epocă.
Librăriile anilor ’80
Librăriile din perioada comunistă, după ieşirea din stalinismul anilor ’50-spre-mijlocul-anilor ’60, arătau binişor, cu – fireşte – oferta posibilă în context. Cărțile propriu-zis politice, de propagandă, erau puține, grupate în vitrine speciale, cu coperțile lor roşii sau albe, fără imagini sau desene pe coperți. Cele mai multe dintre ele – culegeri cu „documente de partid” sau cu discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu.
Minus raionul sau vitrina respectivă, librăriile etalau – deci – cărți normale. Cele mai atractive, traduceri de literatură străină sau autori români de succes, se vindeau repede. Rolul compensatoriu fiind din ce în ce mai important în anii ’80, cînd regimul a intrat în criza finală şi s-a „închis” tot mai mult, cererea a crescut pe măsură ce tirajele erau discret diminuate – nu atît în urma unei decizii politice: se făceau economii draconice în toate domeniile, inclusiv la… hîrtia pentru tipărit! (Detaliu semnificativ: pînă la un punct, în jurul lui 1980, caseta editorială de pe ultima pagină a fiecărei cărți menționa tirajul; după aceea, nu s-a mai specificat; de verificat cam de cînd!).
Disproporția dintre cerere şi ofertă a condus la soluția vînzării „la pachet”, aplicată în multe locuri din țară, însă nu peste tot şi nicăieri sistematic. În Bucureşti, unde se distribuiau cele mai mari tranşe din tiraje, se folosea cînd şi cînd. În orice caz, nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată eu însumi aşa, „la pachet”. Ce-i drept, exista şi soluția „pe sub tejghea”, adică a complicității cu vînzătoarele (întotdeauna femei!), care, cunoscîndu-te, îți dădeau toate cărțile pe care le cereai, căci păstrau exemplare special pentru asemenea situații. În ce mă priveşte, cumpăram noutățile lansate de Cartea Românească direct de la librăria editurii sau de la depozit, de pe Nuferilor colț cu Luigi Cazzavillan (actualmente General Berthelot), iar restul, scoase de alte edituri – de la Librăria Eminescu, lîngă Universitate, pe bulevard, colț cu Academiei. La Cartea Românească obțineam tot ce vroiam direct din magazin, din anexa editurii, sau de la depozitul din subsolul casei aristocratice în care funcționa redacția. În librărie se angajase vînzător colegul nostru de generație Mircea Nedelciu, prozator, iar gestionarul depozitului era alt coleg, Florin Iaru, poet, ajutat, pe post de „încărcător-distribuitor”, de Dan Stanciu, poet şi grafician, apoi de Călin Angelescu, şi el poet. Imobilul, cu tot cu curte, grădină şi anexă, a fost retrocedat la un moment dat, în partea a doua a anilor 1990, către moştenitorii foştilor proprietari, de la care comuniştii o confiscaseră, apoi a fost vîndut Asociației Notarilor Publici. La rîndul ei, Librăria Eminescu era în anii ’80 mult mai mare decît astăzi, întinsă pe suprafața dinspre Academiei, actualmente împărțită în două-trei magazine mai mici, librăriei rămînîndu-i doar latura dinspre bulevard şi subsolul. Treceam la intervale regulate şi stăteam de vorbă cu directoarea, o doamnă cu bune cunoştințe despre lumea cărților, pe numele ei Elena şi nu-mai-ştiu-cum, în micul ei birou de la subsol, iar de sus, de la stand, mă aproviziona cu cărți de pe tejghea sau „de dedesubt” una dintre librărese, Dana, devenită cu timpul una dintre responsabilele magazinului, pînă cînd şi-a găsit altă slujbă. Am regăsit-o peste ani, în 2009, la Universitatea Națională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, unde fusesem invitat să țin nişte cursuri: era – este! – administratoarea instituției, cu o gestiune mare şi complicată.
Cozi în fața librăriilor sau – mai ales – în interior au fost doar în anii ’80, atunci cînd erau puse în vînzare cărți atrăgătoare, din categoriile bine vîndute: traduceri noi de literatură occidentală, mult mai puțin numeroase decît azi, deci mai rîvnite, sau best-seller-uri autohtone, gen Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda. Nu se comparau – însă – cu cozile uriaşe care au apărut de-a lungul deceniului înăuntrul, în fața sau – mai ales – în spatele Alimentarelor, ori de cîte ori, în acei ani de penurie generalizată, „se băga” la vînzare ceva de mîncare…
Să mai adaug că în perioada respectivă, dinspre finalul regimului, sub urgența politică a economisirii de oriunde se putea, calitatea hîrtiei a scăzut dramatic, pînă la publicarea multor cărți pe hîrtie de ziar sau şi mai rău, „de hîrtie igienică” (produs şi el foarte căutat în epocă, adeseori greu de găsit!!!; ajunsese la o calitate execrabilă, făcută fiind din hîrtie reciclată sau din celuloză slab prelucrată, maronie, cu porozități şi iregularități vizibile peste tot…). La fel, coperțile arătau jalnic, din carton cenuşiu care absorbea aproape ca o sugativă culorile, lăsînd la vedere imagini „înecate”, inexpresive, plus că, moale fiind, nelăcuit, se „scămoşa” sub buricele degetelor noastre, în lungile ore de lectură.
Vasăzică, în comunism citeam…