Eseuri
Mihai Gheorghiu
EXCURS DESPRE LIBERTATE, UTILITATE ŞI POSTMODERNITATE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Subterana nu este numai lumea sau propria țară ca o carceră, ci poate fi chiar propriul eu. În această situație libertatea este luptă cu tine însuți, re-facere a eului propriu. Când tu însuți devii un eu subteran, o ființă-carceră trebuie să lupți, să lupți neîncetat pentru sens şi transparență. Ceea ce vreau este sensul pur şi simplu, vreau o existență asigurată de sens şi nu o existență desfigurată de teroarea lipsei de sens. Iar sensul, în mod paradoxal, este şi nu este sensul pre-dat. Eu exist pentru că lumea şi ființa preexistă, sunt pre-date existenței şi prin ele eu însumi mie însumi dat. Viața mea nu poate fi decât căutarea mea, figura mea desenându-se permanent pe nisipul ud şters de valuri. Eu nu pot fi decât ca certitudine, mai mult decât atât nu pot fi decât adevăr sau tensiune spre adevăr. Eroarea continuă, ignoranța şi ridicolul unei afirmări simplificate de sine nu fac decât să macine, să oculteze propria mea existență. Nu pot renunța la a fi adevărul şi certitudinea, tensiunea spre adevăr şi certitudine, sfâşierea continuă pentru creația ființei mele fără a renunța la mine însumi, fără a mă arunca pe mine însumi în carcera unei treceri fără sens.
Cum pot fi eu adevărul ? Interogând sensul predat, temporalizându-l, făcându-l să existe în mine şi prin mine. Dacă eu nu sunt propria mea origine atunci prin mine transpare sensul şi direcția ființei create şi instaurate. Eu sunt unic şi indivizibil, dar nu sunt propria mea origine. Ființa creată de Dumnezeu pe care eu o găsesc ca dată şi pre-dată mă asigură că exist şi îmi transferă ființa. Libertatea mea este chiar viața mea, capacitatea mea de a mă prelua pe mine însumi ca sarcină şi proiect, capacitatea mea spirituală de a interoga, de alege şi de a decide. Eu pot decide metafizic, istoric şi personal, pot decide împotriva lui Dumnezeu şi totodată împotriva omului sau împotriva mea însumi, pot decide împotriva creației şi a lumii întregi. Puterea mea de a mă anihila sau de a anihila lumea este chiar sursa libertății mele, puterea ei de a fi, prezența ei desăvârşită. Eu nu sunt decât această libertate care transmite ființa şi istoria spre împlinirea într-o experiență. Libertatea mea este condiția existenței mele şi a acțiunii mele, numai această libertate mă face să fiu, această libertate care la rândul ei este pre-dată eului meu. Ce fac eu, cum experimentez această libertate, cum o reconstruiesc – toate acestea sunt întrebări la care trebuie să răspund, şi voi răspunde dacă voi ieşi din subterană.
Nu ignoranța defineşte subterana, ci puterea negării infinite a omului şi a creației, puterea anihilării cu orice preț a oricărui sens, anihilarea oricări valori pentru că nu există nici o valoare, pentru că totul nu e decât minciună condensată în Dumnezeul care anihilează, nu-i aşa, lumea şi libertatea acestei lumi. Pentru omul încarcerat totul nu este decât o farsă sinistră unde nu există nimic altceva decât cinismul infinit circular al puterii, morții şi deriziunii, unde nimic nu are preț sau totul nu are decât un preț vizibil, cuantificabil. Pentru omul subteranei Dumnezeu este un Baiazid închis în cuşcă de Genghis-han, o teroare derizorie, o deriziune demonstrată, un măscărici devoalat. În locul acestui clovn care s-a pierdut pe sine trebuie aşezat puternicul constructor iluminat al paradisului terestru, al utopiei realizate ca magie împlinită. Omul îşi înfrânge originea, omul anihilează ființa ca mister şi dăruire permanentă şi insondabilă, omul instrumentalizează ființa, pentru că totul a fost redus la ceva care se instrumentalizează neîntrerupt. Lumea de astăzi nu este decât exercițiul acestei totale şi universale instrumentalizări. Care este scopul ? Confortul, utilitatea, progresul – toate miturile goale de sens ale unei umanități care nu mai vede decât exercițiul propriei gonflări iremediabile.
Dacă omul aselenizează, întrebarea este cine aselenizează ? Care om, omul cărei condiții umane ? S-a dovedit că omul care aselenizează este stăpânul, prezumat cel puțin, al tehnologiei, supraomul, viitorul călător intergalactic în căutarea naturii şi nemuririi. Dar tehnologia anihilează de fapt însăşi natura, adică ceea ce face posibilă existența fizică a omului, tehnologia denaturalizează realul, natura devine o abstracție, iar realul o simplă funcție a omului. Ceea ce sperie şi cutremură în această schimbare este puterea dezlănțuită a subiectului uman de a deține natura şi realul. Omul care ocupă luna este deja omul care a distrus pământul, l-a pârjolit şi-l va oferi mâine universului ca eroare.
Această putere a devenit cutremurătoare şi este din ce în ce mai nechestionată, mai interzisă chestionării. Astăzi comunismul, de exemplu, trebuie privit ca un caz particular şi patologic al acestei puteri care se dezvăluie pe sine ca fundament al omului contemporan. Puterea nechestionată nu este altceva decât nihilismul care poartă şi este purtat de om în istorie. Lumea postmodernă este nihilism împlinit, realizat. Spiritul lumii, ideea care revine la sine este nihilism. Adevărul devine destin şi prezență nemediată în şi prin nihilism. Acum omul ştie că chipul din spatele cortinei este chiar chipul său şi, mai mult decât atât, că de fapt nu există nici o cortină şi nici un mister, lumea este doar reprezentarea subiectului, punere infinită a subiectului. Odată clovnul numit Dumnezeu izgonit din scenă, omului nu-i rămâne decât să se contemple infinit în oglinda apei. Narcis, şi nu Zarathustra ne guvernează post-istoria. În puterea de a se împotrivi s-a dat omului puterea de a nimicnici. Omul este singura ființă care se sinucide, are libertatea de a distruge şi de a se distruge. Această libertate este prețul existenței sale, altfel nu ar fi existat probabil. Nu existăm decât ca eternă posibilitate a anihilării, ca eternă alegere. În acest sens omul trebuie să se aleagă pe sine, trebuie să-şi exercite libertatea. Libertatea nu poate fi niciodată ocolită, anihilată, ea se află întotdeauna în fața sau în spatele deciziei, chiar renunțarea la libertate nu este decât o dicizie a libertății mele. Sclavia nu este decât amânarea sau tensiunea spre libertate.
Nu este nimic de regretat, nu este nimic de schimbat. Omul se alege pe sine, se dăruie pe sine sau se mutilează şi se distruge, se nimicniceşte. Omul contemporan, care neagă transcendența, nu face altceva decât să-şi exercite libertatea, adică puterea cutremurătoare cu care a fost dăruit şi pe care o pune în scenă cu o uluitoare consecvență a confuziei.
Alegerea de a-l crucifica pe Hristos, de a-l omorî pe Dumnezeu deschide şi totodată închide istoria în sensul în care arată, dezvăluie limita umanității noastre, adică esența noastră intimă a fost dezvăluită – a-l ucide pe Dumnezeu, a ucide omul şi a nimicnici creația, iată păcatul esențial de care suntem capabili. Metafizic aceasta este limita. În acest fel omul se cunoaşte pe sine în mod esențial. Desigur există pentru fiecare din noi calea de a reveni la sine afirmând creația şi transcendența, pe Dumnezeul cel viu. Din punct de vedere al acțiunii omul este dezvăluit, între mântuire şi anihilare nu există decât timpul care dezvăluie pe fiecare dintre noi. Timpul există, apare, numai pentru că există omul care îşi exercită ființa. Eu sunt subiectul care îşi comunică ființa, îşi experimentează libertatea, subiectul care creează istoria. Iar istoria este înlănțuire, determinare şi totodată libertate, deci predare-preluare a unui sens şi a unei limite. Probabil că experiența umană este ilimitată şi infinită ca posibilitate a întâmplării, a contingentului, dar nu şi ilimitată sau infinită ca fundament al întemeierii sale. Astfel libertatea mea nu poate fi decât libertatea de a fi sau a nu fi, nu pot avea libertatea unei terțe posibilități. Sunt liber ca om, dar determinat să fiu om şi deci nu înger. Omul se cunoaşte pe sine ca libertate dăruită, înființată. Ateismul nu poate fi decât decizia de a nu recunoşte învestirea şi înființarea ființei mele, o decizie radicală, metafizică. Nu este nimic abscons în ateism, nimic puternic, ci doar un iremediabil refuz.
Omul contemporan, postmodern, este omul acestui refuz, omul competent tehnologic şi complet incompetent spiritual, omul care alege cinismul eficienței şi se dezbară fericit de barbarismul conştiinței religioase. Lumea modernă este lumea păgânismului total, lumea care nu mai are nici decența iluziei creştine, o lume care acceptă în totalitate simulacrul materiei instrumentalizate, o lume în acelaşi timp a dematerializării lumii, o lume a simulacrului imaginii şi a semnelor, o lume a opacității imaginii care guvernează totul, o lume care se propagă pe sine ca imagine a rațiunii şi a puterii eficiente care eliberează şi dispune de tot. Pretenția acestei lumi este de a-şi găsi sensul prin propagarea imaginii şi a propriei puteri care transformă universul în ceva care este determinat prin calcul şi folosit prin rațiunea tehnologică. Lumea devine aici obiect al rațiunii calculatoare şi tehnologice, spațiu de dezvoltare şi perpetuare a acestei rațiuni. Libertatea omului devine libertatea de a produce, omul se eliberează pe sine ca producător de tirania presupusă a naturii şi învinge transformând natura în materie primă. Astfel omul va produce în final natura şi se va autoproduce pe sine ca libertate totală. În sfârşit omul se eliberează ca specie prin saltul în neant, iar neantul devine prezență covârşitoare, eternă reîntoarcere la absurd. Iar neantul este pura dispariție a sensului şi a oricărei posibilități de a accede la sens.
Homo faber constrânge universul să se desfăşoare, să existe ca univers al manevrabilității, al exercitării puterii de a face, al dominării în sensul umanizării. O umanizare care transformă, modifică, face util. Universul făcut util este universul instrumentalizat în care rămâne eficientă numai tirania dominării. Omul va fi din ce în ce mai stăpân, dar cine va şti ce va stăpâni şi cine va şti cine este de fapt stăpânul. În acest sens mitul vital al Europei este Faust, şi al Americii totodată, care nu este decât o Europă care a explodat. Faust, maestrul magician care reduce universul şi pe sine însuşi la dorință, dorința de a domina cu desăvârşire prin cunoaştere şi experiență tehnologică. Faust nu se opune lui Dumnezeu, nu îl neagă, îl uită, îl ucide, îl nimicniceşte prin uitare. Dumnezeu este uitat, un obiect mic în lada de gunoaie a universului. Faust este un adevărat nihilist, Faust înainte de Zarathustra, Goethe înainte de Nietzsche. Astfel secolul XIX nu este un secol consumat, ci un secol care trebuie să vină, un secol care abia vine.
Faptul că Dumnezeu devine valoare mai întâi şi apoi dispare sau este anihilat ca valoare nu trebuie să surprindă cu nimic. Dumnezeu-valoare este într-adevăr un Dumnezeu-poveste, un Dumnezeu al unei conştiințe trucate sau slabe. Dumnezeu pedagogul este şi devine un Dumnezeu inutil. El a încetat de mult să mai fie Dumnezeu cel viu. Conştiința atee europeană modernă este un neîncetat proces la adresa lui Dumnezeu, o neîncetată spoliere a lui Dumnezeu de atributele sacralității, până la a-l face pe Dumnezeu poveste şi valoare, adică o inutilitate împovărătoare şi domestică.
Creştinismul dispare mai întâi în aspectul său ideologic, ca putere, ca dominare a unui discurs, ca neputință în final. Şi abia apoi ca religie, ca legătură vie cu Dumnezeul cel viu. În secolul XVIII creştinismul este lovit în imperium-ul său, apoi prin Goethe, Hegel, Marx şi Nietzsche este întemeiat atacul metafizic ultim, iar în secolul XX creştinismul este deja o religie înfrântă. Secolul XX desăvârşeşte construcția unei civilizații umane, pentru prima oară în istoria cunoscută a umanității, fără nici un fundament religios. Religia devine acum organizarea tribală şi retardată a unei morale din ce în ce mai asediate. Libertatea umană se desăvârşeşte ca totalitate a exproprierii întregului univers şi a impunerii omului ca centru al cosmosului. Ființa umană îşi arogă universul ca pe ceva destinat irevocabil. Cum este omul posibil – rămâne bineînțeles o întrebare inutilă. Într-o lume din ce în ce mai saturată de ideologie, sub aparența dispariției oricărei ideologii, conştiința religioasă este asaltată ca retardare şi ca pericol al violenței şi al ostilității împotriva paradisului tehnologic şi „umanist” al civilizației tehnologice. În fața tehnologicului care desfide umanul şi spiritualul devenind matrice a oricărei supraviețuiri, inclusiv a celei naturale, asumând însăşi reproducerea ființei umane ca naturalitate biologică, Dumnezeu şi conştiința religioasă devin inutile şi orice inutilitate trebuie să dispară. Când Papa însuşi va fi acuzat şi condamnat pentru tradiționalism, ignoranță şi speranță teologică de un tribunal internațional, atunci creştinismul va redeveni cu desăvârşire un atribut al catacombelor. O religie care conferă realitate creației, naturii şi omului, care jură că spiritul există şi că el este revelație şi tradiție, predare a sensului şi a adevărului, această religie nu poate fi decât o religie a pericolului şi a ostilității față de paradisul incolor şi inocent al tehnocrației guvernării mondiale. Dostoievski a spus-o de mult: Hristos nu are ce căuta în palatul de cristal al omenirii, deci va fi expulzat, el, Dumnezeul mort şi înviat. Dar cred că aici este misterul insondabil: un om puternic, un stăpân al universului în fața Dumnezeului fragil şi întrebător, un om care are toate răspunsurile şi nici o întrebare. Un om căruia i s-a dăruit puterea de a-l ucide pe Dumnezeu. Desigur, omul va fi fericit!
Libertatea mea caută certitudinea realității, libertatea mea vrea experiența ființei, a realității care să nu treacă permanent în iluzie sau ficțiune, caut terenul stabil al lumii ca experiență a luminii şi a transcendenței. Libertatea mea caută adevărul situării şi al angajării către şi pentru ființa ca epifanie a lui Dumnezeu. Caut adevărul care îmi arată lumea ca existând cu adevărat, care îmi arată că lumea nu este, nu poate fi numai suma neputinței mele sau a iluziilor mele. Libertatea mea vrea ca lumea mea să existe cu adevărat şi eu odată cu ea. Libertatea mea se vrea pe sine ca negare totală a carcerii, vrea ca lumea să fie deschiderea esențială, deschiderea care nu poate fi ratată. Uzurii continue a ființei mele şi a libertății mele îi caut neîncetat un sens sau o împlinire, vreau să fiu pentru ceva, şi anume pentru adevăr. Nu pot fi dacă sunt numai ficțiune, iluzie, contingență, limită a unei materialități sau biologii precare. Exist numai dacă sunt adevărat şi nu pot fi adevărat decât dacă sunt adevărul, adică sunt în comuniune cu adevărul. Adevărul nu este un în-sine sau pentru-sine, acest adevăr pe care încep să-l ştiu este adevărul cu mine şi pentru mine. Aici adevărul nu este adequatio, ci pur şi simplu prezența unui infinit pentru. Pentru fiecare din noi.
De aici nu decurge că pot condamna în numele libertății mele. Omul nu poate fi dus nicăieri împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate salva lumea împotriva ei înseşi, lumea va fi sau nu va fi. Libertatea mea fundată religios nu poate fi îndreptată împotriva nimănui şi nu poate salva pe nimeni şi nimic fără participare. Eu nu pot fi decât martorul adevărului pre-dat şi uneori trădat. Nu pot fi decât cuvânt şi faptă pentru cuvânt, pentru Logos. Paradisului artificial al bursei utilului nu-i putem opune decât Evanghelia. În rest totul trebuie să fie tăcere şi legitimă apărare. Ce poți face dacă întreaga lume decide că trebuie să fie esențial urâtă, seacă şi spoliată de splendoare? Orice formă de critică făcută modernității noastre paralizante este rejectată cu o putere extraordinară de toți venerabilii gnosticismului actual. În această lume nu putem fi decât perfect incongruenți. Ceea ce eu cer este putința de a vorbi semenilor mei despre o lume care nu-şi mai acceptă originile. Cei care dețin această lume trebuie să-mi accepte existența (cu tot disprețul pe care îl implică raportarea la o ființă ambiguă şi retardată) ca pe un dat care poate fi sau nu anihilat. Pentru că eu sunt carnea de tun, cobaiul oricărei experiențe, a oricărei autonomii riscate la marginea ființei şi a creației, eu sunt omul care trebuie eliberat şi totodată dominat într-o experiență paradoxală şi grotescă, pentru că libertate şi supunere devin aici unul şi acelaşi lucru. Libertatea de a fi perfect autonom devine libertatea de a fi o non-identitate, adică un manipulator manipulat perfect. Comunismul nu este singura utopie periculoasă, utopia unei lumi eliberate prin magia tehnologicului este de asemenea o utopie pernicioasă. Existența „soluționată” tehnologic rămâne un mare semn de întrebare, un spectru al unui paradis, cel mai probabil derizoriu. Iar semnele de întrebare nu sunt produsele unei conştiințe pur şi simplu retardate, fără acces la miracolul modern al ştiinței, ci, dimpotrivă, îndoielile perfect legitime ale oricărei conştiințe raționale. Întrebarea este în fond foarte simplă: ce producem? Subzistență, dezvoltare, eliberare, dominație pură, catastrofă sau doar eterna şi friabila umanitate. În ultimă instanță cine poate da răspunsul? Imensa dualitate a tehnicii este un loc comun, ceea ce rămâne cutremurător aici este abisul infinit şi fără chip al acestei dominări care nu arată spre nimic, decât spre ea însăşi, spre o dominare şi mai devoratoare.
Ceea ce aduce cu pregnanță secolul XX ființei umane este devorarea corpului subtil al spirituallității neexprimate în termenii carcerali ai eficienței şi mitului utilului. Modernitatea a distrus omul ca ființă spirituală nu numai ca ființă religioasă. De fapt numai moartea conştiinței religioase putea aduce eviscerarea corpului subtil al ființei umane. A fi spiritual înseamnă a te raporta la transcendență şi apoi la celălalt ca la un Tu care nu este decât echivalența deplină a lui Eu, un Eu în oglinda infinită a ființei şi a creației. Dar Tu înseamnă perpetuu El care a creat ființa fragilă a amândurora. Restul nu este decât legalitate sau calcul util. Suntem noi cu adevărat mai puțin decât predecesorii noştri? Greu de spus, dar un lucru e sigur, noi am deprins cinismul de a afirma că totul nu este decât constrângere care anihilează, singurul lucru care eliberează fiind nihilismul, adică eliminarea oricărei raportări la transcendență şi la adevăr. Desigur, utopiei tehnologice a utilului nu trebuie să i se opună în oglindă contrautopia manieristă a unei spiritualități naturale care doar trebuie să se exhibe de sub faldurile impermeabile ale falsității şi socialului constrângător. Realitatea lumii este paradoxală şi deci permanent duală, prezența masivă şi irațională a răului însoțeşte cercul infinit al binelui care guvernează existența ca prezență a ființei. Misterul ființei este tocmai această paradoxală reunire a contrariilor. Faptul că raportul moral, adică recunoaşterea spirituală a existenței alterității, rămâne posibil este o permanentă şansă de a ieşi din cercul nihilismului. Raportul moral este adevărul relației mele cu celălalt, adevăr pe care nu-l recunosc decât arareori. Raportul social cu celălalt nu este decât adevărul corespondenței dintre măştile noastre, ceea ce nu înseamnă că măştile nu sunt şi ele transparente. Prin mască transpare totuşi ceva din eul meu regăsit sau rătăcit. Societatea contemporană masifică şi solidifică raporturile noastre alocându-ne tuturor măşti mai mult sau mai puțin utile. A şti să te regăseşti ca om în spatele tuturor măştilor înseamnă a regăsi libertatea, adică raportul esențial cu tine însuți. Utilitatea dictată social şi economic trebuie îndurată pentru a căuta tocmai puterea adevăratei libertăți. Resorturile fiecăruia dintre noi trebuie să capete puterea de a ne împinge până la marginea la care putem privi abisul golului şi al sclaviei deriziunii, marginea de la care putem regăsi îndreptățirea unui temei suveran şi transcendent. Tocmai într-o lume în care totul funcționează totul e dubios. Simplitatea ființării mele este de altă natură decât aceea a simplității funcțiunilor lor. Simplitatea mea este una a transparenței irevocabile a misterului, a plenitudinii unei prezențe sau a sfâşierii într-o absență care este totuşi o căutare, simplitatea sistemului lumii postmoderne este de o altă natură, este simplitatea unei absențe desăvârşite care este chemată să se instaureze ca sens şi totalitate. Umanitatea mea rămâne deci să fie definită ca rigoare a lipsei de sens, ca variație indefinită şi infinită a unei identități precare pradă unui subiectivism el însuşi falsificat pentru că tocmai subiectivitatea dispare în această absență, rămânând numai mecanismul unei diversificări a golului, a vidului desăvârşit. În acest joc sordid eu sunt adevărat numai ca absență, ca prezență a golului, ca putere de muncă sau de distrugere. Singura mea finalitate aici este epuizarea, disoluția, dispariția într-o juisare continuă a nonfinalității, a libertății totale menite să arunce lumea
într-o explozie de imagini şi de evenimente. Lumea devine numai o fantasmă care trebuie repede consumată, devorată ca imagine, lux şi joc de putere. În această libertate fiecare dintre noi află că este singur, definitiv singur şi că singura libertate este aceasta a singurătății şi disoluției într-o lume a singurătății totale şi iremediabile, a rostogolirii către nicăieri din niciunde. Singura cultură care îți este permisă este aceea a sfidării şi a rupturii identitare. Lumea se dizolvă şi trebuie dizolvată în fantasme de consum ordinar. Tot ce îți poți permite este să nu iubeşti nimic, ci doar fastuoasa lentoare a baronilor care rostogolesc lumea în uitare şi grotesc. Hristos redevine un sclav mizer şi eretic, un obstacol şi o oroare metafizică. În noua paradigmă – personajul acesta ridicol care a cangrenat universul două mii de ani ce mai poate promite, ce poate face în fața plictisului care ne naşte ca o matrice infinită şi proteică, cine este El? Fiul lui Dumnezeu!? Eroare. Dumnezeu nu poate rezista în fața probei absolute care nu este sinuciderea ca la Kirilov, ci supraviețuirea acestei forme umane moderne, acestui nou subiect uman care devine o nouă specie de hominide, purtătoare ale unei noi civilizații. În fața acestei specii Dumnezeu se retrage. Ei sunt cei care vor definitiva procesul, ei vor elibera lumea de ea însăşi. Ei cel puțin o cred.
Postmodernitatea nu este o maladie, este chiar istoria noastră în curs. Noi suntem aceştia – iremediabil pierduți, dizolvanți, fantasme biologice cangrenate de ingineria genetică şi de utopia tehnologică a denaturalizării lumii şi a ființei umane. Noi distrugem splendoarea lumii, noi refuzăm sacrul pentru mizeria unei aventuri dubioase, aventura unei puteri pe care gândirea nu o mai poate urma. În fața acestei puteri gândirea sucombă ca o meduză flască adusă pe uscat, gândirea se refuză aici pe sine şi refuză şi umanitatea, gândirea devine gândire a nimicului în care la propriu nimicul gândeşte, ceea ce este chiar formula demoniei complete. Mefisto, magistrul lui Faust, este figura tutelară a postmodernismului, adică a refuzului gândirii şi a proiectării magiei ca supremă artă a fantasmei care eliberează şi conferă aparență nimicului care se roteşte în jurul baghetei magice de scamator. În urma sa nu rămâne nimic, lumea dispare ca un decor de comedie bufă, rămân numai consecințele actelor noastre care ne însoțesc până la judecata de apoi cu o necruțătoare realitate irevocabilă. Dar puterea lui Mefisto nu este în ultimă instanță decât semn al puterii divine, puterea sa nu se în-ființează decât ca provocare, obstacol şi trecere spre eschaton. Faust caută şi trebuie să caute propria mântuire.
Modernitatea şi postmodernitatea se definesc metafizic, iar aici Nietzsche are cuvântul definitiv: „N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divinizăm, din cruzime față de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului – acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generației prezentului: noi, cu toții, ştim deja câte ceva despre aceasta – .” (Dincolo de bine şi de rău – frg. 55)
Nu există motto sau epitaf mai definitoriu pentru ceea ce trăim decât aceste cuvinte profetice care stau gravate asupra modernității noastre ca o lespede de mormânt. Vestirea nihilismului a încetat, Dumnezeu ne conferă, poate, şansa sfârşitului istoriei noastre. Acum, ca şi atunci, şansa libertății noastre este contraistoria manifestă; semenului meu, fiului meu trebuie să pot să-i ofer eternitatea sufletului meu, prezența mea alături de el în splendoare. Dar pentru gnoza modernității târzii splendoarea nu mai există decât ca experiență magică a amfetaminelor, iar subiectul nu poate fi decât proiecția propriei fantasme. Libertatea subiectului postmodern este libertatea fracturii oricărei identități, a rupturii interioare definitive. Pentru că nimic nu îl mai subjugă, nici un tiran, nici o biserică, subiectul postmodern rămâne singur privindu-se cu stupoare. Cine sunt eu? Veşnica şi infricoşătoarea întrebare risipită în univers rămâne să-şi exercite teroarea. În fața acestei provocări subiectul nihilismului postmodern nu poate răspunde decât prin actul eficace al negării oricărei interogații. Singura interogație rămâne aici cea legată de principiul activ al tehnicii şi ştiinței, nu putem pune decât întrebări la care putem răspunde, în afara acestora nu există decât lipsă de sens şi minciună teologică. Lichidarea tradiției creştine tocmai în aceasta constă, în paralizia oricărei interogații asupra abisului, asupra ininteligibilului ca urmă concretă a transcendenței. Condiția subiectului postmodern şi postcreştin este o condiție oneroasă pentru că desăvârşeşte un fals instituind ființa umană ca ființă a derizoriului refuzată sacrului, livrându-se numai voinței de putere asupra naturii înțeleasă ca eternă provocare pentru rațiunea calculatoare. Oricâtă fascinație am avea pentru această aventură occidentală a cunoaşterii experimentale nu putem să nu recunoaştem teama care ne guvernează în fața unui subiect care îşi instrumentalizează singularitatea pentru reducția ființei la absurd şi care se reduce pe sine la abilitatea sau geniul de a traduce universul în formule. Nimic nu garantează aici că maxima utilitate tehnologică sau politică poate asigura ființei umane supraviețuirea şi accesul la sens.
MIHAI GHEORGHIU
Cum pot fi eu adevărul ? Interogând sensul predat, temporalizându-l, făcându-l să existe în mine şi prin mine. Dacă eu nu sunt propria mea origine atunci prin mine transpare sensul şi direcția ființei create şi instaurate. Eu sunt unic şi indivizibil, dar nu sunt propria mea origine. Ființa creată de Dumnezeu pe care eu o găsesc ca dată şi pre-dată mă asigură că exist şi îmi transferă ființa. Libertatea mea este chiar viața mea, capacitatea mea de a mă prelua pe mine însumi ca sarcină şi proiect, capacitatea mea spirituală de a interoga, de alege şi de a decide. Eu pot decide metafizic, istoric şi personal, pot decide împotriva lui Dumnezeu şi totodată împotriva omului sau împotriva mea însumi, pot decide împotriva creației şi a lumii întregi. Puterea mea de a mă anihila sau de a anihila lumea este chiar sursa libertății mele, puterea ei de a fi, prezența ei desăvârşită. Eu nu sunt decât această libertate care transmite ființa şi istoria spre împlinirea într-o experiență. Libertatea mea este condiția existenței mele şi a acțiunii mele, numai această libertate mă face să fiu, această libertate care la rândul ei este pre-dată eului meu. Ce fac eu, cum experimentez această libertate, cum o reconstruiesc – toate acestea sunt întrebări la care trebuie să răspund, şi voi răspunde dacă voi ieşi din subterană.
Nu ignoranța defineşte subterana, ci puterea negării infinite a omului şi a creației, puterea anihilării cu orice preț a oricărui sens, anihilarea oricări valori pentru că nu există nici o valoare, pentru că totul nu e decât minciună condensată în Dumnezeul care anihilează, nu-i aşa, lumea şi libertatea acestei lumi. Pentru omul încarcerat totul nu este decât o farsă sinistră unde nu există nimic altceva decât cinismul infinit circular al puterii, morții şi deriziunii, unde nimic nu are preț sau totul nu are decât un preț vizibil, cuantificabil. Pentru omul subteranei Dumnezeu este un Baiazid închis în cuşcă de Genghis-han, o teroare derizorie, o deriziune demonstrată, un măscărici devoalat. În locul acestui clovn care s-a pierdut pe sine trebuie aşezat puternicul constructor iluminat al paradisului terestru, al utopiei realizate ca magie împlinită. Omul îşi înfrânge originea, omul anihilează ființa ca mister şi dăruire permanentă şi insondabilă, omul instrumentalizează ființa, pentru că totul a fost redus la ceva care se instrumentalizează neîntrerupt. Lumea de astăzi nu este decât exercițiul acestei totale şi universale instrumentalizări. Care este scopul ? Confortul, utilitatea, progresul – toate miturile goale de sens ale unei umanități care nu mai vede decât exercițiul propriei gonflări iremediabile.
Dacă omul aselenizează, întrebarea este cine aselenizează ? Care om, omul cărei condiții umane ? S-a dovedit că omul care aselenizează este stăpânul, prezumat cel puțin, al tehnologiei, supraomul, viitorul călător intergalactic în căutarea naturii şi nemuririi. Dar tehnologia anihilează de fapt însăşi natura, adică ceea ce face posibilă existența fizică a omului, tehnologia denaturalizează realul, natura devine o abstracție, iar realul o simplă funcție a omului. Ceea ce sperie şi cutremură în această schimbare este puterea dezlănțuită a subiectului uman de a deține natura şi realul. Omul care ocupă luna este deja omul care a distrus pământul, l-a pârjolit şi-l va oferi mâine universului ca eroare.
Această putere a devenit cutremurătoare şi este din ce în ce mai nechestionată, mai interzisă chestionării. Astăzi comunismul, de exemplu, trebuie privit ca un caz particular şi patologic al acestei puteri care se dezvăluie pe sine ca fundament al omului contemporan. Puterea nechestionată nu este altceva decât nihilismul care poartă şi este purtat de om în istorie. Lumea postmodernă este nihilism împlinit, realizat. Spiritul lumii, ideea care revine la sine este nihilism. Adevărul devine destin şi prezență nemediată în şi prin nihilism. Acum omul ştie că chipul din spatele cortinei este chiar chipul său şi, mai mult decât atât, că de fapt nu există nici o cortină şi nici un mister, lumea este doar reprezentarea subiectului, punere infinită a subiectului. Odată clovnul numit Dumnezeu izgonit din scenă, omului nu-i rămâne decât să se contemple infinit în oglinda apei. Narcis, şi nu Zarathustra ne guvernează post-istoria. În puterea de a se împotrivi s-a dat omului puterea de a nimicnici. Omul este singura ființă care se sinucide, are libertatea de a distruge şi de a se distruge. Această libertate este prețul existenței sale, altfel nu ar fi existat probabil. Nu existăm decât ca eternă posibilitate a anihilării, ca eternă alegere. În acest sens omul trebuie să se aleagă pe sine, trebuie să-şi exercite libertatea. Libertatea nu poate fi niciodată ocolită, anihilată, ea se află întotdeauna în fața sau în spatele deciziei, chiar renunțarea la libertate nu este decât o dicizie a libertății mele. Sclavia nu este decât amânarea sau tensiunea spre libertate.
Nu este nimic de regretat, nu este nimic de schimbat. Omul se alege pe sine, se dăruie pe sine sau se mutilează şi se distruge, se nimicniceşte. Omul contemporan, care neagă transcendența, nu face altceva decât să-şi exercite libertatea, adică puterea cutremurătoare cu care a fost dăruit şi pe care o pune în scenă cu o uluitoare consecvență a confuziei.
Alegerea de a-l crucifica pe Hristos, de a-l omorî pe Dumnezeu deschide şi totodată închide istoria în sensul în care arată, dezvăluie limita umanității noastre, adică esența noastră intimă a fost dezvăluită – a-l ucide pe Dumnezeu, a ucide omul şi a nimicnici creația, iată păcatul esențial de care suntem capabili. Metafizic aceasta este limita. În acest fel omul se cunoaşte pe sine în mod esențial. Desigur există pentru fiecare din noi calea de a reveni la sine afirmând creația şi transcendența, pe Dumnezeul cel viu. Din punct de vedere al acțiunii omul este dezvăluit, între mântuire şi anihilare nu există decât timpul care dezvăluie pe fiecare dintre noi. Timpul există, apare, numai pentru că există omul care îşi exercită ființa. Eu sunt subiectul care îşi comunică ființa, îşi experimentează libertatea, subiectul care creează istoria. Iar istoria este înlănțuire, determinare şi totodată libertate, deci predare-preluare a unui sens şi a unei limite. Probabil că experiența umană este ilimitată şi infinită ca posibilitate a întâmplării, a contingentului, dar nu şi ilimitată sau infinită ca fundament al întemeierii sale. Astfel libertatea mea nu poate fi decât libertatea de a fi sau a nu fi, nu pot avea libertatea unei terțe posibilități. Sunt liber ca om, dar determinat să fiu om şi deci nu înger. Omul se cunoaşte pe sine ca libertate dăruită, înființată. Ateismul nu poate fi decât decizia de a nu recunoşte învestirea şi înființarea ființei mele, o decizie radicală, metafizică. Nu este nimic abscons în ateism, nimic puternic, ci doar un iremediabil refuz.
Omul contemporan, postmodern, este omul acestui refuz, omul competent tehnologic şi complet incompetent spiritual, omul care alege cinismul eficienței şi se dezbară fericit de barbarismul conştiinței religioase. Lumea modernă este lumea păgânismului total, lumea care nu mai are nici decența iluziei creştine, o lume care acceptă în totalitate simulacrul materiei instrumentalizate, o lume în acelaşi timp a dematerializării lumii, o lume a simulacrului imaginii şi a semnelor, o lume a opacității imaginii care guvernează totul, o lume care se propagă pe sine ca imagine a rațiunii şi a puterii eficiente care eliberează şi dispune de tot. Pretenția acestei lumi este de a-şi găsi sensul prin propagarea imaginii şi a propriei puteri care transformă universul în ceva care este determinat prin calcul şi folosit prin rațiunea tehnologică. Lumea devine aici obiect al rațiunii calculatoare şi tehnologice, spațiu de dezvoltare şi perpetuare a acestei rațiuni. Libertatea omului devine libertatea de a produce, omul se eliberează pe sine ca producător de tirania presupusă a naturii şi învinge transformând natura în materie primă. Astfel omul va produce în final natura şi se va autoproduce pe sine ca libertate totală. În sfârşit omul se eliberează ca specie prin saltul în neant, iar neantul devine prezență covârşitoare, eternă reîntoarcere la absurd. Iar neantul este pura dispariție a sensului şi a oricărei posibilități de a accede la sens.
Homo faber constrânge universul să se desfăşoare, să existe ca univers al manevrabilității, al exercitării puterii de a face, al dominării în sensul umanizării. O umanizare care transformă, modifică, face util. Universul făcut util este universul instrumentalizat în care rămâne eficientă numai tirania dominării. Omul va fi din ce în ce mai stăpân, dar cine va şti ce va stăpâni şi cine va şti cine este de fapt stăpânul. În acest sens mitul vital al Europei este Faust, şi al Americii totodată, care nu este decât o Europă care a explodat. Faust, maestrul magician care reduce universul şi pe sine însuşi la dorință, dorința de a domina cu desăvârşire prin cunoaştere şi experiență tehnologică. Faust nu se opune lui Dumnezeu, nu îl neagă, îl uită, îl ucide, îl nimicniceşte prin uitare. Dumnezeu este uitat, un obiect mic în lada de gunoaie a universului. Faust este un adevărat nihilist, Faust înainte de Zarathustra, Goethe înainte de Nietzsche. Astfel secolul XIX nu este un secol consumat, ci un secol care trebuie să vină, un secol care abia vine.
Faptul că Dumnezeu devine valoare mai întâi şi apoi dispare sau este anihilat ca valoare nu trebuie să surprindă cu nimic. Dumnezeu-valoare este într-adevăr un Dumnezeu-poveste, un Dumnezeu al unei conştiințe trucate sau slabe. Dumnezeu pedagogul este şi devine un Dumnezeu inutil. El a încetat de mult să mai fie Dumnezeu cel viu. Conştiința atee europeană modernă este un neîncetat proces la adresa lui Dumnezeu, o neîncetată spoliere a lui Dumnezeu de atributele sacralității, până la a-l face pe Dumnezeu poveste şi valoare, adică o inutilitate împovărătoare şi domestică.
Creştinismul dispare mai întâi în aspectul său ideologic, ca putere, ca dominare a unui discurs, ca neputință în final. Şi abia apoi ca religie, ca legătură vie cu Dumnezeul cel viu. În secolul XVIII creştinismul este lovit în imperium-ul său, apoi prin Goethe, Hegel, Marx şi Nietzsche este întemeiat atacul metafizic ultim, iar în secolul XX creştinismul este deja o religie înfrântă. Secolul XX desăvârşeşte construcția unei civilizații umane, pentru prima oară în istoria cunoscută a umanității, fără nici un fundament religios. Religia devine acum organizarea tribală şi retardată a unei morale din ce în ce mai asediate. Libertatea umană se desăvârşeşte ca totalitate a exproprierii întregului univers şi a impunerii omului ca centru al cosmosului. Ființa umană îşi arogă universul ca pe ceva destinat irevocabil. Cum este omul posibil – rămâne bineînțeles o întrebare inutilă. Într-o lume din ce în ce mai saturată de ideologie, sub aparența dispariției oricărei ideologii, conştiința religioasă este asaltată ca retardare şi ca pericol al violenței şi al ostilității împotriva paradisului tehnologic şi „umanist” al civilizației tehnologice. În fața tehnologicului care desfide umanul şi spiritualul devenind matrice a oricărei supraviețuiri, inclusiv a celei naturale, asumând însăşi reproducerea ființei umane ca naturalitate biologică, Dumnezeu şi conştiința religioasă devin inutile şi orice inutilitate trebuie să dispară. Când Papa însuşi va fi acuzat şi condamnat pentru tradiționalism, ignoranță şi speranță teologică de un tribunal internațional, atunci creştinismul va redeveni cu desăvârşire un atribut al catacombelor. O religie care conferă realitate creației, naturii şi omului, care jură că spiritul există şi că el este revelație şi tradiție, predare a sensului şi a adevărului, această religie nu poate fi decât o religie a pericolului şi a ostilității față de paradisul incolor şi inocent al tehnocrației guvernării mondiale. Dostoievski a spus-o de mult: Hristos nu are ce căuta în palatul de cristal al omenirii, deci va fi expulzat, el, Dumnezeul mort şi înviat. Dar cred că aici este misterul insondabil: un om puternic, un stăpân al universului în fața Dumnezeului fragil şi întrebător, un om care are toate răspunsurile şi nici o întrebare. Un om căruia i s-a dăruit puterea de a-l ucide pe Dumnezeu. Desigur, omul va fi fericit!
Libertatea mea caută certitudinea realității, libertatea mea vrea experiența ființei, a realității care să nu treacă permanent în iluzie sau ficțiune, caut terenul stabil al lumii ca experiență a luminii şi a transcendenței. Libertatea mea caută adevărul situării şi al angajării către şi pentru ființa ca epifanie a lui Dumnezeu. Caut adevărul care îmi arată lumea ca existând cu adevărat, care îmi arată că lumea nu este, nu poate fi numai suma neputinței mele sau a iluziilor mele. Libertatea mea vrea ca lumea mea să existe cu adevărat şi eu odată cu ea. Libertatea mea se vrea pe sine ca negare totală a carcerii, vrea ca lumea să fie deschiderea esențială, deschiderea care nu poate fi ratată. Uzurii continue a ființei mele şi a libertății mele îi caut neîncetat un sens sau o împlinire, vreau să fiu pentru ceva, şi anume pentru adevăr. Nu pot fi dacă sunt numai ficțiune, iluzie, contingență, limită a unei materialități sau biologii precare. Exist numai dacă sunt adevărat şi nu pot fi adevărat decât dacă sunt adevărul, adică sunt în comuniune cu adevărul. Adevărul nu este un în-sine sau pentru-sine, acest adevăr pe care încep să-l ştiu este adevărul cu mine şi pentru mine. Aici adevărul nu este adequatio, ci pur şi simplu prezența unui infinit pentru. Pentru fiecare din noi.
De aici nu decurge că pot condamna în numele libertății mele. Omul nu poate fi dus nicăieri împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate salva lumea împotriva ei înseşi, lumea va fi sau nu va fi. Libertatea mea fundată religios nu poate fi îndreptată împotriva nimănui şi nu poate salva pe nimeni şi nimic fără participare. Eu nu pot fi decât martorul adevărului pre-dat şi uneori trădat. Nu pot fi decât cuvânt şi faptă pentru cuvânt, pentru Logos. Paradisului artificial al bursei utilului nu-i putem opune decât Evanghelia. În rest totul trebuie să fie tăcere şi legitimă apărare. Ce poți face dacă întreaga lume decide că trebuie să fie esențial urâtă, seacă şi spoliată de splendoare? Orice formă de critică făcută modernității noastre paralizante este rejectată cu o putere extraordinară de toți venerabilii gnosticismului actual. În această lume nu putem fi decât perfect incongruenți. Ceea ce eu cer este putința de a vorbi semenilor mei despre o lume care nu-şi mai acceptă originile. Cei care dețin această lume trebuie să-mi accepte existența (cu tot disprețul pe care îl implică raportarea la o ființă ambiguă şi retardată) ca pe un dat care poate fi sau nu anihilat. Pentru că eu sunt carnea de tun, cobaiul oricărei experiențe, a oricărei autonomii riscate la marginea ființei şi a creației, eu sunt omul care trebuie eliberat şi totodată dominat într-o experiență paradoxală şi grotescă, pentru că libertate şi supunere devin aici unul şi acelaşi lucru. Libertatea de a fi perfect autonom devine libertatea de a fi o non-identitate, adică un manipulator manipulat perfect. Comunismul nu este singura utopie periculoasă, utopia unei lumi eliberate prin magia tehnologicului este de asemenea o utopie pernicioasă. Existența „soluționată” tehnologic rămâne un mare semn de întrebare, un spectru al unui paradis, cel mai probabil derizoriu. Iar semnele de întrebare nu sunt produsele unei conştiințe pur şi simplu retardate, fără acces la miracolul modern al ştiinței, ci, dimpotrivă, îndoielile perfect legitime ale oricărei conştiințe raționale. Întrebarea este în fond foarte simplă: ce producem? Subzistență, dezvoltare, eliberare, dominație pură, catastrofă sau doar eterna şi friabila umanitate. În ultimă instanță cine poate da răspunsul? Imensa dualitate a tehnicii este un loc comun, ceea ce rămâne cutremurător aici este abisul infinit şi fără chip al acestei dominări care nu arată spre nimic, decât spre ea însăşi, spre o dominare şi mai devoratoare.
Ceea ce aduce cu pregnanță secolul XX ființei umane este devorarea corpului subtil al spirituallității neexprimate în termenii carcerali ai eficienței şi mitului utilului. Modernitatea a distrus omul ca ființă spirituală nu numai ca ființă religioasă. De fapt numai moartea conştiinței religioase putea aduce eviscerarea corpului subtil al ființei umane. A fi spiritual înseamnă a te raporta la transcendență şi apoi la celălalt ca la un Tu care nu este decât echivalența deplină a lui Eu, un Eu în oglinda infinită a ființei şi a creației. Dar Tu înseamnă perpetuu El care a creat ființa fragilă a amândurora. Restul nu este decât legalitate sau calcul util. Suntem noi cu adevărat mai puțin decât predecesorii noştri? Greu de spus, dar un lucru e sigur, noi am deprins cinismul de a afirma că totul nu este decât constrângere care anihilează, singurul lucru care eliberează fiind nihilismul, adică eliminarea oricărei raportări la transcendență şi la adevăr. Desigur, utopiei tehnologice a utilului nu trebuie să i se opună în oglindă contrautopia manieristă a unei spiritualități naturale care doar trebuie să se exhibe de sub faldurile impermeabile ale falsității şi socialului constrângător. Realitatea lumii este paradoxală şi deci permanent duală, prezența masivă şi irațională a răului însoțeşte cercul infinit al binelui care guvernează existența ca prezență a ființei. Misterul ființei este tocmai această paradoxală reunire a contrariilor. Faptul că raportul moral, adică recunoaşterea spirituală a existenței alterității, rămâne posibil este o permanentă şansă de a ieşi din cercul nihilismului. Raportul moral este adevărul relației mele cu celălalt, adevăr pe care nu-l recunosc decât arareori. Raportul social cu celălalt nu este decât adevărul corespondenței dintre măştile noastre, ceea ce nu înseamnă că măştile nu sunt şi ele transparente. Prin mască transpare totuşi ceva din eul meu regăsit sau rătăcit. Societatea contemporană masifică şi solidifică raporturile noastre alocându-ne tuturor măşti mai mult sau mai puțin utile. A şti să te regăseşti ca om în spatele tuturor măştilor înseamnă a regăsi libertatea, adică raportul esențial cu tine însuți. Utilitatea dictată social şi economic trebuie îndurată pentru a căuta tocmai puterea adevăratei libertăți. Resorturile fiecăruia dintre noi trebuie să capete puterea de a ne împinge până la marginea la care putem privi abisul golului şi al sclaviei deriziunii, marginea de la care putem regăsi îndreptățirea unui temei suveran şi transcendent. Tocmai într-o lume în care totul funcționează totul e dubios. Simplitatea ființării mele este de altă natură decât aceea a simplității funcțiunilor lor. Simplitatea mea este una a transparenței irevocabile a misterului, a plenitudinii unei prezențe sau a sfâşierii într-o absență care este totuşi o căutare, simplitatea sistemului lumii postmoderne este de o altă natură, este simplitatea unei absențe desăvârşite care este chemată să se instaureze ca sens şi totalitate. Umanitatea mea rămâne deci să fie definită ca rigoare a lipsei de sens, ca variație indefinită şi infinită a unei identități precare pradă unui subiectivism el însuşi falsificat pentru că tocmai subiectivitatea dispare în această absență, rămânând numai mecanismul unei diversificări a golului, a vidului desăvârşit. În acest joc sordid eu sunt adevărat numai ca absență, ca prezență a golului, ca putere de muncă sau de distrugere. Singura mea finalitate aici este epuizarea, disoluția, dispariția într-o juisare continuă a nonfinalității, a libertății totale menite să arunce lumea
într-o explozie de imagini şi de evenimente. Lumea devine numai o fantasmă care trebuie repede consumată, devorată ca imagine, lux şi joc de putere. În această libertate fiecare dintre noi află că este singur, definitiv singur şi că singura libertate este aceasta a singurătății şi disoluției într-o lume a singurătății totale şi iremediabile, a rostogolirii către nicăieri din niciunde. Singura cultură care îți este permisă este aceea a sfidării şi a rupturii identitare. Lumea se dizolvă şi trebuie dizolvată în fantasme de consum ordinar. Tot ce îți poți permite este să nu iubeşti nimic, ci doar fastuoasa lentoare a baronilor care rostogolesc lumea în uitare şi grotesc. Hristos redevine un sclav mizer şi eretic, un obstacol şi o oroare metafizică. În noua paradigmă – personajul acesta ridicol care a cangrenat universul două mii de ani ce mai poate promite, ce poate face în fața plictisului care ne naşte ca o matrice infinită şi proteică, cine este El? Fiul lui Dumnezeu!? Eroare. Dumnezeu nu poate rezista în fața probei absolute care nu este sinuciderea ca la Kirilov, ci supraviețuirea acestei forme umane moderne, acestui nou subiect uman care devine o nouă specie de hominide, purtătoare ale unei noi civilizații. În fața acestei specii Dumnezeu se retrage. Ei sunt cei care vor definitiva procesul, ei vor elibera lumea de ea însăşi. Ei cel puțin o cred.
Postmodernitatea nu este o maladie, este chiar istoria noastră în curs. Noi suntem aceştia – iremediabil pierduți, dizolvanți, fantasme biologice cangrenate de ingineria genetică şi de utopia tehnologică a denaturalizării lumii şi a ființei umane. Noi distrugem splendoarea lumii, noi refuzăm sacrul pentru mizeria unei aventuri dubioase, aventura unei puteri pe care gândirea nu o mai poate urma. În fața acestei puteri gândirea sucombă ca o meduză flască adusă pe uscat, gândirea se refuză aici pe sine şi refuză şi umanitatea, gândirea devine gândire a nimicului în care la propriu nimicul gândeşte, ceea ce este chiar formula demoniei complete. Mefisto, magistrul lui Faust, este figura tutelară a postmodernismului, adică a refuzului gândirii şi a proiectării magiei ca supremă artă a fantasmei care eliberează şi conferă aparență nimicului care se roteşte în jurul baghetei magice de scamator. În urma sa nu rămâne nimic, lumea dispare ca un decor de comedie bufă, rămân numai consecințele actelor noastre care ne însoțesc până la judecata de apoi cu o necruțătoare realitate irevocabilă. Dar puterea lui Mefisto nu este în ultimă instanță decât semn al puterii divine, puterea sa nu se în-ființează decât ca provocare, obstacol şi trecere spre eschaton. Faust caută şi trebuie să caute propria mântuire.
Modernitatea şi postmodernitatea se definesc metafizic, iar aici Nietzsche are cuvântul definitiv: „N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divinizăm, din cruzime față de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului – acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generației prezentului: noi, cu toții, ştim deja câte ceva despre aceasta – .” (Dincolo de bine şi de rău – frg. 55)
Nu există motto sau epitaf mai definitoriu pentru ceea ce trăim decât aceste cuvinte profetice care stau gravate asupra modernității noastre ca o lespede de mormânt. Vestirea nihilismului a încetat, Dumnezeu ne conferă, poate, şansa sfârşitului istoriei noastre. Acum, ca şi atunci, şansa libertății noastre este contraistoria manifestă; semenului meu, fiului meu trebuie să pot să-i ofer eternitatea sufletului meu, prezența mea alături de el în splendoare. Dar pentru gnoza modernității târzii splendoarea nu mai există decât ca experiență magică a amfetaminelor, iar subiectul nu poate fi decât proiecția propriei fantasme. Libertatea subiectului postmodern este libertatea fracturii oricărei identități, a rupturii interioare definitive. Pentru că nimic nu îl mai subjugă, nici un tiran, nici o biserică, subiectul postmodern rămâne singur privindu-se cu stupoare. Cine sunt eu? Veşnica şi infricoşătoarea întrebare risipită în univers rămâne să-şi exercite teroarea. În fața acestei provocări subiectul nihilismului postmodern nu poate răspunde decât prin actul eficace al negării oricărei interogații. Singura interogație rămâne aici cea legată de principiul activ al tehnicii şi ştiinței, nu putem pune decât întrebări la care putem răspunde, în afara acestora nu există decât lipsă de sens şi minciună teologică. Lichidarea tradiției creştine tocmai în aceasta constă, în paralizia oricărei interogații asupra abisului, asupra ininteligibilului ca urmă concretă a transcendenței. Condiția subiectului postmodern şi postcreştin este o condiție oneroasă pentru că desăvârşeşte un fals instituind ființa umană ca ființă a derizoriului refuzată sacrului, livrându-se numai voinței de putere asupra naturii înțeleasă ca eternă provocare pentru rațiunea calculatoare. Oricâtă fascinație am avea pentru această aventură occidentală a cunoaşterii experimentale nu putem să nu recunoaştem teama care ne guvernează în fața unui subiect care îşi instrumentalizează singularitatea pentru reducția ființei la absurd şi care se reduce pe sine la abilitatea sau geniul de a traduce universul în formule. Nimic nu garantează aici că maxima utilitate tehnologică sau politică poate asigura ființei umane supraviețuirea şi accesul la sens.
MIHAI GHEORGHIU