Poezie
Dan Iancu
ȚARA CASELOR MOI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Țara caselor moi
în țara caselor moi zidurile se tânguie apă, râurile macină lut, nici flori nu mai cresc şi mi-e stearpă.
adormit peste țâțele ei inerente, oho! şi ăsta era numai începutul.
iar ninge şi pământul se cam duce de sub noi luând drumurile dintre casele şi aşa atât de aproape de apă de parcă am fi fost un neam lacustru trăgând după urme curgerile când nu e praf e noroi şi trotuarele se scaldă într-o mâzgă cețoasă oare aşa să fi fost de mult şi numai îndepărtarea te face să vezi să scoți din tine argila şi să te uiți la ea ca la o substanță din care nu ne mai tragem şi în care nu vom trage vreodată şi cum am fi în afara preceptului biblic blestemului de a fi muritori mai muritori decât însăşi moartea în afară nu deasupra nu dedesupt ci pur şi simplu departe de rasa aceasta bunicul meu avea o vorba dec~t să te miri mai bine vezi-ți de drum ca şi cum drumurile ar fi bătute în cuie nici cărări nu mai avem într-o posibilă mestecare de țărâna şi apa în care ni se întorc casele ca să se lepede de noi
îşi fâlfâiau largile fuste-nflorate peste tălpile de culoarea caldarâmului ce suna nu de banii lor înflorind în coadele negre strigau din departe să le vezi să te apropii că de viitorul spus repede şi fără de înțeles de parcă ai putea pricepe ceva din uitarea de după țineau copii la piept şi-şi beleau cu neruşinare ochii şi dinții doar câte una mai scorojită te beştelea dacă vroiai să pui mâna şi după ea toate în cor că şi claxoanele ce nu mai terminau de urlat te jupuiau de auz la colț pălăriile negre cu boruri largi peste mustăți răsucite şi şoapte din care nu ştiai de-i vorba de mâine sau de roagă ia boierule că acu-s culese şi ciocănitul pe nicovala de dinaintea picioarelor puse sub trup dar cine mai bagă de seamă cum sufla el peste argintul încins şi uneori scuipa să-l frece de haină dă şi lu ăsta mic să-i iau de-o prajitură şi chiar i-am întins o hârtie care plodului i s-a părut o bucată de cer din care plouă zaharicale cât să coste mă întreba de pe capra căruței burtos de nu i se mai vedeau picioarele şi ochii mirați la un bmw albastru poate vreo trei milioane mult mai mult şi mi-am urmat rătăcirea oricum el n-o să mă creadă cine ar putea avea în zilele noastre atâta amar de bănet cu care şi-ar lua chiar o iapă ceva mai costelivă dar tot iapa se cheamă că e tălpile lor late bucăți de asfalt lipăind pe asfalt
să-ți ghicesc conaşule mi-a mai zis acu mulți ani în casa scărilor şi-mi zâmbea când mi-a luat palma în mână ca şi cum m-ar fi strâns între coapsele ei şi i-am dat un ou de furat
hei, îmi strigă de pe marginea umbrită de un salcâm răsucit ce-şi băgase rădăcinile sub dâra de asfalt. n-ai o țigară şi-mi zâmbi de parcă ne ştiam de când eu mă hălăduiam de ici colo fără vreo iubită să-mi aştearnă cearşaf cald şi geamăt. n-am, i-am zis oprindu-mă. nu se vedea nimic din departele stâng sau drept şi aş fi vrut să încropească o poveste despre felul lui de a sta cerşind câte o mână de priviri duioase, n-am, mi-a răspuns aşteptării mele şi-şi pironi ochii spre nimicul din spatele meu dizolvându-mă. dar dacă aş fi avut țigară, l-am întrebat inutil ca şi cum aş fi vorbit cu salcâmul zornăitor în partea asta goală a căutării. a luat un fir de iarbă prafuit să-l mestece şi nici nu mai îmbătrânea numai ca
să-mi facă în ciudă.
într-o zi, o bună zi cu ceva soare îşi puse deoparte limpedele cu care să facă mai târziu un crâmpei de lumină şi-şi scoase solzii de pe pielea ceva mai groasă de la încheieturi se aplecă să culeagă rufele aruncate vraişte printre uneltele ceva mai bătrâne decât câinele adormit afară unde poate era ceva mai cald (înşiruire de acțiuni din cele mai plicticoase, ca privitul în jur al omului ce pleacă să nu uite colțurile casei) apoi se aşeză în sine înconjurându-se cu brațele lungi şi uşor slăbite îşi cuprinse toamna şi fruntea din ce în ce mai aproape de genunchii ce scârțâiau pe alocuri marginea îndoielii şi pielea îndelung cafenie a purtatului din loc în loc spre a tace şi nu-şi uită nici exaltările atât de des pomenite în scrisori lungi din ce în ce mai lungi către sine se pare că aşa l-au găsit când începuse să miroaznă a primăvară călduță şi tandră ca zâmbetul de fată trecută de prima menstruație l-au atins pe ici pe colo unde se părea că rănile nu mai dau semne de viață aşteptând să zâmbească sau să-i înjure aşa cum intra în bodega din colț triumfător că făcuse rost de ceva parale din care să sugă un coniac puturos nici nu s-a clintit nici horcăitul acela care-i sculase din somn nu şi-a schimbat învelişul de tablă era doar o momâie puțind a hoit de magnolii şi au plecat fără să spună nimic câinele dormea în fața casei pesemne aştepta ca să iasă din el urletul înmuiat de atâta verdeață
lasă-i în pace! mama mea se ducea din ce în ce mai mult la biserică şi câinii leproşi de urlete dădeau din coadă când îi spuneam că nu mai avem loc în casă de frica lor. se aciuiau prin gropi şi prin scările blocurilor jupuite. periferia începe duminica în biserica pe trei sferturi zidită şi se sfârşeşte-n catedralele închipuite de irozi dedați la tăvi de argint. lui ioan ii curgeau paie în loc de sânge atât de adânc era praful ori dacă nu ne era praf doar o mâzgă încenuşată ce acoperea mirosul greu al tramvaielor prin apa ruginită a țipetelor de zi cu zi. opreşte, i-am spus vatmanului, uite o atacă pe femeia aia patru c~ini. se face coadă în spate nu pot să văd în ea o soră o mamă nu e decât altcineva şi puse țigara în scrumiera de lângă icoana fecioarei ajutațiii-măăă şiii pe miiineee oameeeni buni era doar duminică şi monedele.
viața Poetului e ca un număr de puşcărie şi începe de obicei vinerea pe la doişpe c~nd îi mîngîie fața dinspre bucile-i daurite în sus pe linia friguroasă a spatelui, pe c~nd ea şerpeşte-i întinde z~mbetul ca pe un măr, din care totuşi muşcase deja aproape toată noaptea, de a dat în diabet de at~ta dulceață de pasăre măiastră, ce-l dăduse gata cu cracii ei spintecători, precum măcelarul termină vita şi-o pune-n vitrina frigorifică. atunci e revelația de sine, viziunea de sine, privirea critică asupra poemului at~rnat în c~rligele lumii prin care trecuse p~nă atunci. şcum urmează un timp neesențial pentru el, cronică sau trecători prin visele-i zbuciumate, nimic nu se va înscrijeli pe răbojul acesta. este ca atunci c~nd sădeşti o plantă otrăvitoare şi nu ai ce spune p~nă la vederea efectului.ț Viața Poetului se termină la gară miercurea c~nd simte nevoia să închidă poemul scris direct cu soare ca şi cum nu-i mai răspunde nimeni la apelurile furioase pe care nu le mai dă din juma în juma de oră z~mbetului ce-i ardea batjocoritor mațele albite de vreme precum poemele, mai ceva ca un catalog de alcooluri nobile şi p~nă la sodă caustică. simte doar că nu mai poate să-şi poarte singurătatea printre bănuieli şi supoziții înflorite cu ce citise mai de mult în cărțile despre cavaleri, mici istorii romantice cu aşteptări milenare sau în însemnările din calendarele cu file pe care le colecționa proprietarul apartamentului în care vremelnic se adăpostea de el însuşi şi de veninul ce-i deşira carnea şi prieteniile. se agăța de orice asemănare, aproape orice voce cu părul lung negru din pachet era o posibilă scăpare de imaginea multiplicată-n hăhăituri. şaici cam tot ce era de spus fusese dat în stambă. ar trebui o concluzie, o încheiere dramatică şi nu avem la dispoziție nimic din toate acestea.ț Viața Poetului n-are scăpare. te laşi în tine, aştepți poemul următor sper~nd că nu se va m~nca pe sine şi urli la peretele din fața ta de pomană.
în țara caselor moi zidurile se tânguie apă, râurile macină lut, nici flori nu mai cresc şi mi-e stearpă.
adormit peste țâțele ei inerente, oho! şi ăsta era numai începutul.
iar ninge şi pământul se cam duce de sub noi luând drumurile dintre casele şi aşa atât de aproape de apă de parcă am fi fost un neam lacustru trăgând după urme curgerile când nu e praf e noroi şi trotuarele se scaldă într-o mâzgă cețoasă oare aşa să fi fost de mult şi numai îndepărtarea te face să vezi să scoți din tine argila şi să te uiți la ea ca la o substanță din care nu ne mai tragem şi în care nu vom trage vreodată şi cum am fi în afara preceptului biblic blestemului de a fi muritori mai muritori decât însăşi moartea în afară nu deasupra nu dedesupt ci pur şi simplu departe de rasa aceasta bunicul meu avea o vorba dec~t să te miri mai bine vezi-ți de drum ca şi cum drumurile ar fi bătute în cuie nici cărări nu mai avem într-o posibilă mestecare de țărâna şi apa în care ni se întorc casele ca să se lepede de noi
îşi fâlfâiau largile fuste-nflorate peste tălpile de culoarea caldarâmului ce suna nu de banii lor înflorind în coadele negre strigau din departe să le vezi să te apropii că de viitorul spus repede şi fără de înțeles de parcă ai putea pricepe ceva din uitarea de după țineau copii la piept şi-şi beleau cu neruşinare ochii şi dinții doar câte una mai scorojită te beştelea dacă vroiai să pui mâna şi după ea toate în cor că şi claxoanele ce nu mai terminau de urlat te jupuiau de auz la colț pălăriile negre cu boruri largi peste mustăți răsucite şi şoapte din care nu ştiai de-i vorba de mâine sau de roagă ia boierule că acu-s culese şi ciocănitul pe nicovala de dinaintea picioarelor puse sub trup dar cine mai bagă de seamă cum sufla el peste argintul încins şi uneori scuipa să-l frece de haină dă şi lu ăsta mic să-i iau de-o prajitură şi chiar i-am întins o hârtie care plodului i s-a părut o bucată de cer din care plouă zaharicale cât să coste mă întreba de pe capra căruței burtos de nu i se mai vedeau picioarele şi ochii mirați la un bmw albastru poate vreo trei milioane mult mai mult şi mi-am urmat rătăcirea oricum el n-o să mă creadă cine ar putea avea în zilele noastre atâta amar de bănet cu care şi-ar lua chiar o iapă ceva mai costelivă dar tot iapa se cheamă că e tălpile lor late bucăți de asfalt lipăind pe asfalt
să-ți ghicesc conaşule mi-a mai zis acu mulți ani în casa scărilor şi-mi zâmbea când mi-a luat palma în mână ca şi cum m-ar fi strâns între coapsele ei şi i-am dat un ou de furat
hei, îmi strigă de pe marginea umbrită de un salcâm răsucit ce-şi băgase rădăcinile sub dâra de asfalt. n-ai o țigară şi-mi zâmbi de parcă ne ştiam de când eu mă hălăduiam de ici colo fără vreo iubită să-mi aştearnă cearşaf cald şi geamăt. n-am, i-am zis oprindu-mă. nu se vedea nimic din departele stâng sau drept şi aş fi vrut să încropească o poveste despre felul lui de a sta cerşind câte o mână de priviri duioase, n-am, mi-a răspuns aşteptării mele şi-şi pironi ochii spre nimicul din spatele meu dizolvându-mă. dar dacă aş fi avut țigară, l-am întrebat inutil ca şi cum aş fi vorbit cu salcâmul zornăitor în partea asta goală a căutării. a luat un fir de iarbă prafuit să-l mestece şi nici nu mai îmbătrânea numai ca
să-mi facă în ciudă.
într-o zi, o bună zi cu ceva soare îşi puse deoparte limpedele cu care să facă mai târziu un crâmpei de lumină şi-şi scoase solzii de pe pielea ceva mai groasă de la încheieturi se aplecă să culeagă rufele aruncate vraişte printre uneltele ceva mai bătrâne decât câinele adormit afară unde poate era ceva mai cald (înşiruire de acțiuni din cele mai plicticoase, ca privitul în jur al omului ce pleacă să nu uite colțurile casei) apoi se aşeză în sine înconjurându-se cu brațele lungi şi uşor slăbite îşi cuprinse toamna şi fruntea din ce în ce mai aproape de genunchii ce scârțâiau pe alocuri marginea îndoielii şi pielea îndelung cafenie a purtatului din loc în loc spre a tace şi nu-şi uită nici exaltările atât de des pomenite în scrisori lungi din ce în ce mai lungi către sine se pare că aşa l-au găsit când începuse să miroaznă a primăvară călduță şi tandră ca zâmbetul de fată trecută de prima menstruație l-au atins pe ici pe colo unde se părea că rănile nu mai dau semne de viață aşteptând să zâmbească sau să-i înjure aşa cum intra în bodega din colț triumfător că făcuse rost de ceva parale din care să sugă un coniac puturos nici nu s-a clintit nici horcăitul acela care-i sculase din somn nu şi-a schimbat învelişul de tablă era doar o momâie puțind a hoit de magnolii şi au plecat fără să spună nimic câinele dormea în fața casei pesemne aştepta ca să iasă din el urletul înmuiat de atâta verdeață
lasă-i în pace! mama mea se ducea din ce în ce mai mult la biserică şi câinii leproşi de urlete dădeau din coadă când îi spuneam că nu mai avem loc în casă de frica lor. se aciuiau prin gropi şi prin scările blocurilor jupuite. periferia începe duminica în biserica pe trei sferturi zidită şi se sfârşeşte-n catedralele închipuite de irozi dedați la tăvi de argint. lui ioan ii curgeau paie în loc de sânge atât de adânc era praful ori dacă nu ne era praf doar o mâzgă încenuşată ce acoperea mirosul greu al tramvaielor prin apa ruginită a țipetelor de zi cu zi. opreşte, i-am spus vatmanului, uite o atacă pe femeia aia patru c~ini. se face coadă în spate nu pot să văd în ea o soră o mamă nu e decât altcineva şi puse țigara în scrumiera de lângă icoana fecioarei ajutațiii-măăă şiii pe miiineee oameeeni buni era doar duminică şi monedele.
viața Poetului e ca un număr de puşcărie şi începe de obicei vinerea pe la doişpe c~nd îi mîngîie fața dinspre bucile-i daurite în sus pe linia friguroasă a spatelui, pe c~nd ea şerpeşte-i întinde z~mbetul ca pe un măr, din care totuşi muşcase deja aproape toată noaptea, de a dat în diabet de at~ta dulceață de pasăre măiastră, ce-l dăduse gata cu cracii ei spintecători, precum măcelarul termină vita şi-o pune-n vitrina frigorifică. atunci e revelația de sine, viziunea de sine, privirea critică asupra poemului at~rnat în c~rligele lumii prin care trecuse p~nă atunci. şcum urmează un timp neesențial pentru el, cronică sau trecători prin visele-i zbuciumate, nimic nu se va înscrijeli pe răbojul acesta. este ca atunci c~nd sădeşti o plantă otrăvitoare şi nu ai ce spune p~nă la vederea efectului.ț Viața Poetului se termină la gară miercurea c~nd simte nevoia să închidă poemul scris direct cu soare ca şi cum nu-i mai răspunde nimeni la apelurile furioase pe care nu le mai dă din juma în juma de oră z~mbetului ce-i ardea batjocoritor mațele albite de vreme precum poemele, mai ceva ca un catalog de alcooluri nobile şi p~nă la sodă caustică. simte doar că nu mai poate să-şi poarte singurătatea printre bănuieli şi supoziții înflorite cu ce citise mai de mult în cărțile despre cavaleri, mici istorii romantice cu aşteptări milenare sau în însemnările din calendarele cu file pe care le colecționa proprietarul apartamentului în care vremelnic se adăpostea de el însuşi şi de veninul ce-i deşira carnea şi prieteniile. se agăța de orice asemănare, aproape orice voce cu părul lung negru din pachet era o posibilă scăpare de imaginea multiplicată-n hăhăituri. şaici cam tot ce era de spus fusese dat în stambă. ar trebui o concluzie, o încheiere dramatică şi nu avem la dispoziție nimic din toate acestea.ț Viața Poetului n-are scăpare. te laşi în tine, aştepți poemul următor sper~nd că nu se va m~nca pe sine şi urli la peretele din fața ta de pomană.