Proză
Bogdan O. Popescu
ŞOBOLANII SE LOVESC DE ZIDURI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Miercuri fusese prima zi a taberei în care, pe lângă cursurile de dimineață, erau programate lecturi. Mihai se duse să îl asculte pe Cristofor, care scria proză, întrucât la poezie citeau nişte necunoscuți din clasele mici, nu se aştepta decât la stângăcii din partea lor. „Gabriel Cristofor, din Bucureşti, ne va citi o povestire intitulată Şi şobolanii se lovesc de ziduri. Titlul este foarte bun, cred eu. Să-l ascultăm. Gabriel, ştii regulile, nu putem citi decât maxim cinci pagini.” „Mulțumesc, e o.k., imediat.” Cristofor avea un ton al vocii foarte plăcut, baritonal şi capabil de intonații expresive. Coborî cele câteva trepte etalate larg ale încăperii-amfiteatru şi cu un caiet mare ținut cu ambele mâini se aşeză pe scaunul de placaj bej şi schelet metalic din centrul atenției. Cu ochelarii aranjați lângă rădăcina nasului şi cu lumina venindu-i din dreapta, inspiră aproape profund şi începu să îşi toarcă istorisirea.
„Bunica mea, Sevastița, întotdeauna a ştiut cum să mă ia. Mi-o amintesc de când eram mic şi avea o alură impozantă, mai ales când se întorcea de la teatru, unde juca alături de actori faimoşi, cu ochi albaştri şi plete, care apăreau pe afişe şi la televizor. Eram foarte mândru, povesteam până şi tipelor pe care aş fi dorit să le cuceresc despre spectacolele ei. În plus, numai la ea în casă vedeam gravuri şi fotografii vechi, în sepia, care mă făceau
să-mi imaginez farmecul Bucureştiului interbelic. Îmi povestise de Jean Moscopol, Cristian Vasile şi Zavaidoc şi cum erau ieşirile parfumate la grădinile de vară. Învățasem şi câteva cântece pe dinafară, ascultate la nişte benzi de magnetofon de care nu ştiu cum făcuse rost, întrucât şi patefonul ei vechi şi plăcile de la acesta se stricaseră...”
„ăsta crede că ia premiu aici cu poveşti despre bunica. Ce prostie!” aude Mihai pe cineva vorbind în spatele lui. Se întoarse către comentatorul de ocazie cu o față severă – povestea începuse, după el, bine, şi, în plus, citea prietenul său cel mai bun.
Cristofor continuă: „Locuia într-un apartament de două camere, pe strada Speranței, într-un bloc la etajul doi. Deşi acum locul acela îmi pare mic, când eram copil era un paradis pentru mine. Alergam din dormitor până pe balcon cu senzația că parcurg distanțe imense, de fiecare dată cu decoruri necunoscute. Cu fiecare prilej găseam alte obiecte care să-mi atragă atenția – mici ştergare de in brodate cu modele colorate, căni de lut cum nu vedeai de obicei, diferite pălării cu boruri întoarse, unele chiar cu pene, până şi un samovar pe care eu îl desfăceam în bucăți, mi-aduc aminte, aproape de fiecare dată cînd nimeream peste el. În bibliotecă avea cărți cu coperți din acelea groase, maro, de piele, şi cu pagini aurite, pe care le ştergea de praf o dată pe săptămână. Spunea că le-a moştenit de la tatăl ei, medic de renume în Sinaia, pe vremuri. Când mama nu avusese timp pentru mine, bunica mă şi plimbase pe străzile întortocheate ale stațiunii de munte, în care aproape toate casele seamănă cu Palatul Peleş. Îmi arătase şi casa în care se născuse, mare şi cu trei caturi, pe strada principală, foarte aproape de „Hotelul Internațional”. După ce fusese părăsită, se aciuaseră acolo nişte oameni murdari şi răi, veniți nu se ştie de unde. Li se spunea săndári. Mulți, trei familii cu vreo patru-cinci copii fiecare, care făceau ziua în amiaza mare focul în curte şi se îmbătau cu scandal. Bunicii i se rupea sufletul când se întâmpla să mai ajungă la Sinaia cu vreun spectacol şi trecea, nostalgică, să vadă casa tatălui ei. Săndárii nu țineau niciun fel de ordine sau curățenie, nu le era nici felul şi nici nu aveau vreun respect pentru zidurile imaginate de acel arhitect foarte priceput, care avusese apoi mare succes în străinătate, prieten cu tatăl bunicii mele. Din afară se vedea cum clădirea se urâțea pe lună ce trecea, era ca un portret al lui Dorian Gray. Începuse să crească muşchiul putred pe ea şi acesta să acopere, treptat, mai întâi zidurile de jos, apoi şi ferestrele cu tâmplărie făcută la casa regală şi în cele din urmă chiar şi cele două terase superbe, care acum se transformaseră în nişte guri de alge enorme, despre care copiii care se jucau pe stradă spuneau că înghit nu numai vrăbiuțele şi rândunelele, ci până şi berzele în căutarea unui loc de cuib. Stejarii majestuoşi din curte rămăseseră fără frunze în mijlocul verii, ca loviți de un blestem necunoscut. Pănă şi cei doi brazi din fundul curții, cei mai înalți şi mai bogați din tot oraşul, fuseseră prăpădiți, nu se ştie dacă de către săndárii care aveau nevoie de lemne de foc sau de către casa însăşi, cuprinsă de spiritele răului, căzând deodată, amândoi, cât erau de lungi, cu un zgomot asurzitor, în râpa din spate. Rădăcinile lor însă începuseră să crească, să iasă din pământ, ca nişte brațe puternice şi strâmbe, până în stradă, iar în toiul nopții se pare că se transformau în şerpi uriaşi care înghițeau copiii ce întârziau la joacă. Gardul vechi de piatră şi bare de metal ajunsese acum un fel de maşinărie complicată, formată din pământ, lemn, piatră şi oțel ascuțit, care era capabilă să folosească forțele pământului şi muntelui pentru a fura sufletul oamenilor ce treceau prin față. Poştaşul văzuse un bărbat care rămăsese, în fața gardului, ca trăznit, cu privire goală, alb la față şi îngrozit, întinzând mâna dreaptă cu pumnul încleştat în sus şi strigând ca din gură de şarpe. Povestise asta, bineînțeles, în toată Sinaia. Primarul începuse şi el să fie îngrijorat, atâta vreme cât turiştii nu mai vroiau să se cazeze la hotelurile de pe strada principală, cele care erau înainte cele mai dorite. Şi cinematograful rămăsese fără spectatori din aceeaşi pricină, însă se dăduse ordin ca filmele să ruleze, chiar cu sala goală, în continuare, pentru a nu da de bănuit. În piață începuseră să se vândă plante din pădure nemaivăzute până atunci, despre care se spunea că pot proteja împotriva vârcolacilor şi duhurilor descătuşate ale nopții. Aşa era ciuperca cu mare pălărie vineție, care trebuia uscată bine pe sobă, apoi mărunțită în bucățele minuscule, până când ajungea un praf uleios, şi pusă într-o cutie de conservă golită şi ruginită. Aceasta trebuia, la rândul ei, păstrată timp de o lună într-un beci răcoros şi udată din timp în timp cu picături de urină de bufniță, după care era musai ținută la lumina soarelui timp de trei ore şi treizeci şi trei de minute. Cineva care avea curaj ducea pe ascuns cutia în mânăstirea Sinaia în timpul vecerniei şi, în fine, leacul era gata. Destui dintre sinăieni fuseseră văzuți ascunzându-şi câte un mic recipient agățat de gât cu un lănțişor, în care păstrau esența ciupercii cu mare pălărie vineție. Când treceau pe lângă casa transformată, aruncau puțin din esență pe gard şi acesta sfârâia precum carbidul. O vegetație sălbatică crescuse din gard şi se unise cu muşchiul verde al casei, de jur împrejur. Locul devenise o plantă carnivoră uriaşă, pe care se întindeau un fel de bale galbene şi vâscoase. O vreme mai fusese văzut câte un puradel, strecurându-se prin poarta care devenise parcă de carne mucegăită, după care nimeni nu mai văzuse sau auzise săndárii. Pentru că rumorile atinseseră cote foarte înalte, primarul însuşi se hotărî într-o bună zi să inspecteze spațiul cu pricina. Veni împreună cu două angajate ale primăriei, ambele la deux-piéces bleumarin, şi cu cinci milițieni, cu grade de la sergent la căpitan, aceştia din urmă înghesuiți într-o Dacie. Pe sub lianele roşcate, cu grosimi de trompe de elefant, care pendulau amețitor, printre straturile groase de muşchi bălos şi de alge, se auzeau nişte zgomote înfricoşătoare, de animale speriate, un fel de icnituri, scâncete, nechezaturi subțiri şi țiuitoare. Era un vacarm fără margini şi primarul, doamnele la deux-piéces, cei care se adunaseră pe post de cască-gură dar până şi milițienii îşi acoperiră urechile cu palmele. Primarul se hotărî în acel moment şi dădu ordin să fie chemați pompierii, salvamontul şi toate forțele de ordine, să dea foc locului. Pentru pompieri fu o misiune mai aparte şi destul de complicată. Trebuiră mai întâi să golească cisternele maşinăriilor lor uruitoare în râul Prahova. Apoi se deplasară organizat, cu girofarurile pornite, până la rafinăriile de la Brazi, unde nu li se aprobă încărcarea cu benzină de bună calitate, ci numai cu păcură şi de abia apoi putură să se întoarcă, gata de misiune, în fața peşterii celei rele, aşa cum ajunsese să fie botezată biata casă în care se născuse bunică-mea. Urmă un spectacol care avea să răsplătească dorința de răzbunare a tuturor sinăienilor. Bravii pompieri începură să verse valuri de păcură, atât de neagră şi uleioasă încât avea luciri albăstrii, asupra cărnii blestemate a locului. Salvamontiştii mai secerau câte o liană care se zbătea cu ciocănelul lor mic de munte. Doamnele de la primărie scriau în carnețele necontenit, întrebându-se din timp în timp câte ceva una pe alta. Milițienii fluierau fără oprire, cu obrajii bulbucați şi roşii, pentru a redirija traficul la intrarea în stațiune. În fine, după ce grasele cisterne de păcură fură golite, primarul făcu un semn să se facă linişte, linişte în care se auzeau mai tare maleficele schelălăieli şi urlete, şi aprinse un băț de chibrit, pe care, ferindu-l de mai multe ori de palele de vânt, reuşi să îl arunce pe bucata de carne putredă, zemuind de păcură, de la intrare. Tot animalul acela verde-galben-vinețiu îmbăloşat luă, ca la un semn, foc şi făcu o pălălaie care se simți până la cota 1400. Se auzeau sfârâituri ca de mici pe grătar, numai că foarte puternice, de până şi peştii din Prahova înotară mai în aval. Treptat, carnea se topi, rămaseră vechile garduri, afumate, prin fum se întrezăriră şi ferestrele casei, ca nişte ruine. Pe măsură ce focul înaintă, în mod ciudat se şi stinse, curățând pereții şi terasele şi redând frumosului imobil strălucirea de dinainte. Când se apropiară cu toții, văzură în curte, spre marea lor mirare, vreo treizeci de şobolani, mai mari şi mai mici, cu blănurile arse, care scânceau şi înnebuniți alergau lovindu-se de zidurile de piatră, proiectate solid de arhitectul acela priceput, prieten al tatălui bunicii mele. Nici urmă de oamenii aceia răi, de săndári, care ocupaseră abuziv casa. În acele momente de glorie, bunica mea însăşi defilă agale, într-o şaretă trasă de doi cai albi, îmbrăcată în costum de reprezentație de teatru şi cu un zâmbet triumfător pe buze, prin fața primarului rămas înmărmurit şi a tuturor celorlalți şi până şi Crucea Caraiman se lumină puțin”, încheie Cristofor cu o expirație dusă egal până la capăt. „Sper că m-am încadrat.”
„Bunica mea, Sevastița, întotdeauna a ştiut cum să mă ia. Mi-o amintesc de când eram mic şi avea o alură impozantă, mai ales când se întorcea de la teatru, unde juca alături de actori faimoşi, cu ochi albaştri şi plete, care apăreau pe afişe şi la televizor. Eram foarte mândru, povesteam până şi tipelor pe care aş fi dorit să le cuceresc despre spectacolele ei. În plus, numai la ea în casă vedeam gravuri şi fotografii vechi, în sepia, care mă făceau
să-mi imaginez farmecul Bucureştiului interbelic. Îmi povestise de Jean Moscopol, Cristian Vasile şi Zavaidoc şi cum erau ieşirile parfumate la grădinile de vară. Învățasem şi câteva cântece pe dinafară, ascultate la nişte benzi de magnetofon de care nu ştiu cum făcuse rost, întrucât şi patefonul ei vechi şi plăcile de la acesta se stricaseră...”
„ăsta crede că ia premiu aici cu poveşti despre bunica. Ce prostie!” aude Mihai pe cineva vorbind în spatele lui. Se întoarse către comentatorul de ocazie cu o față severă – povestea începuse, după el, bine, şi, în plus, citea prietenul său cel mai bun.
Cristofor continuă: „Locuia într-un apartament de două camere, pe strada Speranței, într-un bloc la etajul doi. Deşi acum locul acela îmi pare mic, când eram copil era un paradis pentru mine. Alergam din dormitor până pe balcon cu senzația că parcurg distanțe imense, de fiecare dată cu decoruri necunoscute. Cu fiecare prilej găseam alte obiecte care să-mi atragă atenția – mici ştergare de in brodate cu modele colorate, căni de lut cum nu vedeai de obicei, diferite pălării cu boruri întoarse, unele chiar cu pene, până şi un samovar pe care eu îl desfăceam în bucăți, mi-aduc aminte, aproape de fiecare dată cînd nimeream peste el. În bibliotecă avea cărți cu coperți din acelea groase, maro, de piele, şi cu pagini aurite, pe care le ştergea de praf o dată pe săptămână. Spunea că le-a moştenit de la tatăl ei, medic de renume în Sinaia, pe vremuri. Când mama nu avusese timp pentru mine, bunica mă şi plimbase pe străzile întortocheate ale stațiunii de munte, în care aproape toate casele seamănă cu Palatul Peleş. Îmi arătase şi casa în care se născuse, mare şi cu trei caturi, pe strada principală, foarte aproape de „Hotelul Internațional”. După ce fusese părăsită, se aciuaseră acolo nişte oameni murdari şi răi, veniți nu se ştie de unde. Li se spunea săndári. Mulți, trei familii cu vreo patru-cinci copii fiecare, care făceau ziua în amiaza mare focul în curte şi se îmbătau cu scandal. Bunicii i se rupea sufletul când se întâmpla să mai ajungă la Sinaia cu vreun spectacol şi trecea, nostalgică, să vadă casa tatălui ei. Săndárii nu țineau niciun fel de ordine sau curățenie, nu le era nici felul şi nici nu aveau vreun respect pentru zidurile imaginate de acel arhitect foarte priceput, care avusese apoi mare succes în străinătate, prieten cu tatăl bunicii mele. Din afară se vedea cum clădirea se urâțea pe lună ce trecea, era ca un portret al lui Dorian Gray. Începuse să crească muşchiul putred pe ea şi acesta să acopere, treptat, mai întâi zidurile de jos, apoi şi ferestrele cu tâmplărie făcută la casa regală şi în cele din urmă chiar şi cele două terase superbe, care acum se transformaseră în nişte guri de alge enorme, despre care copiii care se jucau pe stradă spuneau că înghit nu numai vrăbiuțele şi rândunelele, ci până şi berzele în căutarea unui loc de cuib. Stejarii majestuoşi din curte rămăseseră fără frunze în mijlocul verii, ca loviți de un blestem necunoscut. Pănă şi cei doi brazi din fundul curții, cei mai înalți şi mai bogați din tot oraşul, fuseseră prăpădiți, nu se ştie dacă de către săndárii care aveau nevoie de lemne de foc sau de către casa însăşi, cuprinsă de spiritele răului, căzând deodată, amândoi, cât erau de lungi, cu un zgomot asurzitor, în râpa din spate. Rădăcinile lor însă începuseră să crească, să iasă din pământ, ca nişte brațe puternice şi strâmbe, până în stradă, iar în toiul nopții se pare că se transformau în şerpi uriaşi care înghițeau copiii ce întârziau la joacă. Gardul vechi de piatră şi bare de metal ajunsese acum un fel de maşinărie complicată, formată din pământ, lemn, piatră şi oțel ascuțit, care era capabilă să folosească forțele pământului şi muntelui pentru a fura sufletul oamenilor ce treceau prin față. Poştaşul văzuse un bărbat care rămăsese, în fața gardului, ca trăznit, cu privire goală, alb la față şi îngrozit, întinzând mâna dreaptă cu pumnul încleştat în sus şi strigând ca din gură de şarpe. Povestise asta, bineînțeles, în toată Sinaia. Primarul începuse şi el să fie îngrijorat, atâta vreme cât turiştii nu mai vroiau să se cazeze la hotelurile de pe strada principală, cele care erau înainte cele mai dorite. Şi cinematograful rămăsese fără spectatori din aceeaşi pricină, însă se dăduse ordin ca filmele să ruleze, chiar cu sala goală, în continuare, pentru a nu da de bănuit. În piață începuseră să se vândă plante din pădure nemaivăzute până atunci, despre care se spunea că pot proteja împotriva vârcolacilor şi duhurilor descătuşate ale nopții. Aşa era ciuperca cu mare pălărie vineție, care trebuia uscată bine pe sobă, apoi mărunțită în bucățele minuscule, până când ajungea un praf uleios, şi pusă într-o cutie de conservă golită şi ruginită. Aceasta trebuia, la rândul ei, păstrată timp de o lună într-un beci răcoros şi udată din timp în timp cu picături de urină de bufniță, după care era musai ținută la lumina soarelui timp de trei ore şi treizeci şi trei de minute. Cineva care avea curaj ducea pe ascuns cutia în mânăstirea Sinaia în timpul vecerniei şi, în fine, leacul era gata. Destui dintre sinăieni fuseseră văzuți ascunzându-şi câte un mic recipient agățat de gât cu un lănțişor, în care păstrau esența ciupercii cu mare pălărie vineție. Când treceau pe lângă casa transformată, aruncau puțin din esență pe gard şi acesta sfârâia precum carbidul. O vegetație sălbatică crescuse din gard şi se unise cu muşchiul verde al casei, de jur împrejur. Locul devenise o plantă carnivoră uriaşă, pe care se întindeau un fel de bale galbene şi vâscoase. O vreme mai fusese văzut câte un puradel, strecurându-se prin poarta care devenise parcă de carne mucegăită, după care nimeni nu mai văzuse sau auzise săndárii. Pentru că rumorile atinseseră cote foarte înalte, primarul însuşi se hotărî într-o bună zi să inspecteze spațiul cu pricina. Veni împreună cu două angajate ale primăriei, ambele la deux-piéces bleumarin, şi cu cinci milițieni, cu grade de la sergent la căpitan, aceştia din urmă înghesuiți într-o Dacie. Pe sub lianele roşcate, cu grosimi de trompe de elefant, care pendulau amețitor, printre straturile groase de muşchi bălos şi de alge, se auzeau nişte zgomote înfricoşătoare, de animale speriate, un fel de icnituri, scâncete, nechezaturi subțiri şi țiuitoare. Era un vacarm fără margini şi primarul, doamnele la deux-piéces, cei care se adunaseră pe post de cască-gură dar până şi milițienii îşi acoperiră urechile cu palmele. Primarul se hotărî în acel moment şi dădu ordin să fie chemați pompierii, salvamontul şi toate forțele de ordine, să dea foc locului. Pentru pompieri fu o misiune mai aparte şi destul de complicată. Trebuiră mai întâi să golească cisternele maşinăriilor lor uruitoare în râul Prahova. Apoi se deplasară organizat, cu girofarurile pornite, până la rafinăriile de la Brazi, unde nu li se aprobă încărcarea cu benzină de bună calitate, ci numai cu păcură şi de abia apoi putură să se întoarcă, gata de misiune, în fața peşterii celei rele, aşa cum ajunsese să fie botezată biata casă în care se născuse bunică-mea. Urmă un spectacol care avea să răsplătească dorința de răzbunare a tuturor sinăienilor. Bravii pompieri începură să verse valuri de păcură, atât de neagră şi uleioasă încât avea luciri albăstrii, asupra cărnii blestemate a locului. Salvamontiştii mai secerau câte o liană care se zbătea cu ciocănelul lor mic de munte. Doamnele de la primărie scriau în carnețele necontenit, întrebându-se din timp în timp câte ceva una pe alta. Milițienii fluierau fără oprire, cu obrajii bulbucați şi roşii, pentru a redirija traficul la intrarea în stațiune. În fine, după ce grasele cisterne de păcură fură golite, primarul făcu un semn să se facă linişte, linişte în care se auzeau mai tare maleficele schelălăieli şi urlete, şi aprinse un băț de chibrit, pe care, ferindu-l de mai multe ori de palele de vânt, reuşi să îl arunce pe bucata de carne putredă, zemuind de păcură, de la intrare. Tot animalul acela verde-galben-vinețiu îmbăloşat luă, ca la un semn, foc şi făcu o pălălaie care se simți până la cota 1400. Se auzeau sfârâituri ca de mici pe grătar, numai că foarte puternice, de până şi peştii din Prahova înotară mai în aval. Treptat, carnea se topi, rămaseră vechile garduri, afumate, prin fum se întrezăriră şi ferestrele casei, ca nişte ruine. Pe măsură ce focul înaintă, în mod ciudat se şi stinse, curățând pereții şi terasele şi redând frumosului imobil strălucirea de dinainte. Când se apropiară cu toții, văzură în curte, spre marea lor mirare, vreo treizeci de şobolani, mai mari şi mai mici, cu blănurile arse, care scânceau şi înnebuniți alergau lovindu-se de zidurile de piatră, proiectate solid de arhitectul acela priceput, prieten al tatălui bunicii mele. Nici urmă de oamenii aceia răi, de săndári, care ocupaseră abuziv casa. În acele momente de glorie, bunica mea însăşi defilă agale, într-o şaretă trasă de doi cai albi, îmbrăcată în costum de reprezentație de teatru şi cu un zâmbet triumfător pe buze, prin fața primarului rămas înmărmurit şi a tuturor celorlalți şi până şi Crucea Caraiman se lumină puțin”, încheie Cristofor cu o expirație dusă egal până la capăt. „Sper că m-am încadrat.”