SERAFIM SAKA, UN "SPADASIN" AL INTEROGAȚIEI INTELECTUALE

Serafim Saka este un scriitor de seamă al Basarabiei şi un personaj insolit al vieții literare de la Chişinău. Un spirit liber, greu încadrabil, un caracter independent, un confrate cu vocația copilului poznaş, care nu se sfieşte să strige în piața publică: „Regele e gol!”, chiar pe sub nasul majorității laşe şi ipocrite, îmbătrânite în compromisuri şi combinații urât mirositoare. A înfruntat restricțiile mizerabile ale regimului „MSSR-ist”, cum obişnuieşte să se exprime (abrevierea în rusă a Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, şi sonoritatea aceasta, care te duce cu gândul la „SS”-ul nazist, este voit asumată de scriitor), fără a-i fi cunoscut beneficiile, cele care au însemnat, în cazul literaților arondați propagandei comuniste, un munte de ordine şi medalii, „scrieri alese” cu tiraje uriaşe (din aceste onorarii îți puteai cumpăra un apartament cu 5 camere în centrul Chişinăului), concedii prelungi la case de creație, locuri în prezidiu, premii de stat şi unionale, traduceri şi montări în străinătate (pe banii partidului), locuințe peste rând, vile de protocol… Dimpotrivă, a fost şicanat şi tratat cu suspiciune de autorități, hărțuit de cenzură. Dar şi după 1989, Saka nu s-a numărat printre scriitorii care au luat „caimacul” gloriei renaşterii naționale, deşi a militat pentru libertate şi românism în nenumărate luări de atitudine publice, vorbite sau scrise. Nu a cules posturi, sinecuri, privilegii, „Stele ale României”, recepții la Cotroceni. A continuat să spună lucruri neplăcute pentru regimurile neocomuniste care s-au tot succedat între Prut şi Nistru după 1989, dar şi pentru urechile fine, ca de porțelan, ale unor „tribuni” naționali autoproclamați, pentru care nu a fost iertat şi atacat dur în ziarele protocroniste de la Chişinău, adesea sub semnături grele. Deşi acum aceste controverse au mai slăbit sau au fost suspendate, ele au lăsat un gust amar.
Născut în 1935, la Vancicăuți, județul Hotin, Serafim Saka şi-a sărbătorit pe 16 martie curent aniversarea de 75 de ani. Un bun prilej pentru a-i recapitula biografia de creație şi faptele de viață.
A absolvit cursuri de scenaristică la Moscova şi a lucrat la studioul „Moldova-film”. A scris piese de teatru şi s-a implicat activ în dezbaterile pe marginea destinului artei teatrale şi al unor trupe de tradiție din Moldova, a tradus din literatura rusă clasică şi contemporană (Ostrovski, Gorki, Sukşin, Vampilov, Rozov). A gestionat mai mulți ani un program de întâlniri literare în teritoriu, finanțat de Fundația Soros Moldova, într-o perioadă în care Uniunea Scriitorilor pierduse legăturile cu publicul cititor. A fost preşedinte al PEN Clubului basarabean, postură din care şi-a consolidat relațiile cu o serie de intelectuali ruşi disidenți şi cu scriitori importanți din fostele republici sovietice. A condus timp de câțiva ani un departament de cultură, la o societate comercială mixtă, moldo-română, încercând să construiască „poduri de cărți” între cele două maluri ale Prutului. I-a plăcut mereu să profeseze activități pe cont propriu, să fie un fel de „societate civilă” personalizată, simțindu-se mai degrabă incomodat în corsetul unor obligații instituționale.
Romanele lui Saka (Era târziu 1968; Vămile 1972 şi 1991; Linia de plutire 1987 şi 1994) atacă subiecte mai puțin frecventate în proza basarabeană: viața intelectuală şi artistică, frământările sufleteşti ale unor oameni adânciți în dezbaterea unor probleme estetice şi morale. Personajele sale par nişte proiecții, nişte fantasme ale unor caractere interbelice sofisticate, transportate într-o provincie scufundată în mentalități şi cutume arhaice, cvasi-tribale, ce se lasă întrezărită în fundal. Serafim Saka este un prozator savuros, dotat cu un acut spirit de observație, cu acces către proza de tip urban şi politic. Un autor „central-european”, aş putea spune, ca stil, tematică şi sensibilitate, în descendența lui Karel Şapek, Gombrowicz, Bohumil Hrabal, Ivan Klima ş.a., dovadă şi nuvela Clandestin, la Praga (un fragment din romanul-fapt, Pe mine mie, redă-mă cu tentă autobiografică, din care a publicat mai multe fragmente în revista Sud-Est cultural). Autorul relatează despre lumea liberală a Cehoslovaciei anilor ‘70, pe care o vizitase, înşelând vigilența supraveghetorilor sovietici (Clandestin, la Praga va apărea în Almanahul de literatură română din Basarabia în limbile engleză, franceză şi germană, al PEN Clubului din Moldova, aflat în pregătire).
Preocupat mai mult de „ce”-ul faptelor decât de „cum”-ul ornamentului scriptic, Serafim Saka a mers pe mărturie umană directă, pe jurnal şi reportaj scriitoricesc, manifestând o conştiință estetică şi o privire autocritică de care puțini scriitori basarabeni sunt în stare. Din punctul acesta de vedere, aş mai putea cita doar trei nume din aceeaşi generație: Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc şi regretatul Vasile Vasilache. „Cu greu şi îndelung mi-am format un scris cât de cât românesc (…) Limba română de la Chişinău nu a avut parte de o evoluție normală şi cu tot efortul autorilor de aici – de proză, în special, că poezia ştie să-şi camufleze mai abil înstrăinarea – aşa-zisul scris moldovenesc lasă, până una-alta, de dorit. Scrisul meu nu este şi nici nu avea cum fi cine ştie ce copleşitor pentru că, voind să mă exprim mai întreg, mai nemincinos în acele timpuri vrute festive, mărețe şi doldora de optimism, a trebuit să încifrez. Acum îmi dau seama că pe alocuri m-am ascuns atât de negăsit, că nu se mai ştie nici azi unde sunt. (p. 357)
Am extras citatul de mai sus dintr-un interviu al prozatorului, inclus în volumul Aici: atunci şi acum, apărut recent la Editura Prut Internațional. Este vorba de o antologie care adună dialoguri pe care Serafim Saka le-a realizat în decursul ultimelor 4 decenii cu mai multe personalități ale vieții culturale basarabene, unele dintre acestea de notorietate internațională: Eugeniu Coşeriu, Emil Loteanu, Vlad Ioviță, Ion Vatamanu, Mihai Grecu, Vasile Vasilache, Vasile Coroban, Grigore Vieru, Ion Druță, Ion Ungureanu, Maria Bieşu, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi ş.a. Interviurile lui Saka au o irepresibilă tentă colocvială şi o spontaneitate remarcabilă: firul discuției se răsuceşte într-un mod imprevizibil şi abrupt, şfichiuite, s-ar zice, de spiritul neliniştit şi rebel, veşnic pus pe pozne, al autorului. Citite azi, multe dintre aceste texte, e drept, confirmă afirmația de mai sus a autorului. Ele par mai degrabă esopice, cu o sinceritate strecurată prin filtrele convenționalului, „de la sine înțeles-ului” deşi, în epocă, publicarea lor va fi dat destui fiori diverşilor responsabili din presa literară. Uneori, lectura unui interviu, cum este cazul celui cu Maria Bieşu, îți dă impresia că locuiam în cea mai bună dintre lumile posibile: conversația se poartă în jurul performanțelor profesionale ale cântăreței, eludând orice aluzie critică la adresa sistemului sovietic – cântăreața de operă Bieşu a întreprins numeroase turnee în străinătate şi a avut posibilitate să compare, să reflecteze, nu ca țăranii din țarcul basarabean din care pe ea a smuls-o talentului său… apolitic –, în plus, credința declarată a Mariei Bieşu că, fiind deputat în Sovietul Suprem al URSS, „are şansa să se întâlnească, altfel decât în scenă, cu durerile şi bucuriile oamenilor”, nu poate decât să trezească, azi, zâmbete condescendente. Merita reluat oare un asemenea interviu, realizat în 1972?
Tot aşa, „of the record”, îşi vor fi manifestat curajul mulți alți interlocutori, deşi Serafim Saka încearcă să îi provoace, să le forțeze (şi să-şi forțeze!) limitele prudenței. Iată, bunăoară, un citat din Vlad Ioviță, despre lipsa de dimensiune epică a prozei basarabene, dându-ne o idee despre „parametrii” în care se putea face o evaluare literară onestă în condițiile RSSM, relevantă, în mod particular, pentru optica talentatului cineast care a fost Ioviță: „Avem un spațiu peisagistic aproape… fără spațiu. Adică avem un peisaj, deşi variat, frumos împodobit şi foarte intim, dar cu un orizont în care dai adesea cu fruntea. Altul e, să zicem, orizontul de stepă, dar n-o avem, deşi Druță încearcă să ne convingă că ar exista una, undeva prin părțile Sorocii. Şi fiindcă ne-am născut şi trăim într-un peisaj cu orizont de casă mare, ca să-i zic aşa, imaginația noastră artistică sapă în sus şi în jos, în jos şi în sus. N-am cântat tot ce am întâlnit în cale ca un călăreț de stepă, deoarece n-am avut de călărit în şa mai mult de două-trei zile. Poate de aceea nu avem nici epos. Baladele noastre au rămas nişte poezii răzlețe, câteva din ele s-au grupat în jurul mitului lui Novac prin rubedenia sângelui şi nu
printr-o construcție literară de ansamblu.” (p.38)
Formulând o judecată de valoare per ansamblu, aş spune că interviurile lui Serafim Saka, realizate în anii ’70-’80, recitite azi, sunt interesante mai ales pentru calitatea lor de document uman. „Crâmpeie” răpite timpului implacabil, ele trezesc melancolii şi (alte) amintiri publicului avizat. „Stop-cadre” psihologice, ce evocă chipul unor artişti basarabeni – o parte dintre ei stinşi din viață –, pentru care marile realizări abia aveau să vină (Emil Loteanu, de exemplu, avea doar 34 de ani în momentul dialogului cu Serafim Saka, dar era deja un regizor de film apreciat!), developează un întreg context cultural şi politic, la care se raportează, semnificativ, destinele acestor oameni.
Însă partea cea mai impresionantă şi, pe drept cuvânt, zguduitoare a volumului o dau, după părerea mea, mărturiile unor basarabeni trecuți prin malaxorul lagărelor de concentrare staliniste. E vorba de o selecție de texte extrase din volumul Basarabia în GULAG (1993). Printre interlocutorii lui Saka s-au numărat oameni politici de azi, dar şi câțiva faimoşi militanți pentru cauza românească în Basarabia, cum au fost preotul Vasile Şepordei sau Dumitru Crihan – fiul marelui om politic, Anton Crihan, deputat în Sfatul Țării – supraviețuitori ai represaliilor sovietice. Poveştile lor de viață reprezintă nişte depoziții prețioase în probatoriul necesar unui proces al comunismului, care a fost prea mult timp amânat în Moldova dintre Prut şi Nistru, şi o materie primă extraordinar de bogată şi suculentă pentru viitoarele „fresce” epice de proporții, de care duce lipsă literatura basarabeană. Dacă ar fi să mi se ceară să recomand ministerelor de resort de la Chişinău şi Bucureşti nişte lecturi în cadrul unor ore de educație civică, aş sugera ca primă sursă volumul Basarabia în GULAG al lui Serafim Saka. Reproduc un fragment, spre învățătură tinerei generații, din testimoniul lui Dumitru Crihan:
„Într-o zi friguroasă (tot de ianuarie), am ajuns la închisoarea din Odessa, care avea o secție pentru tranzit. Şederea noastră la Odessa a durat vreo zece zile, după care am fost scos, cu încă doi-trei camarazi cu care sosisem de la Chişinău, din celulă, trecuți prin baie şi deparazitare, duşi apoi la gară şi îmbarcați în aşa-zisele vagoane stolîpin, după numele prim-ministrului rus care a încercat, la vremea lui, să facă ordine în țara rusească, dar a fost asasinat. A rămas însă nemuritor prin faptul că a inventat această închisoare pe roate, care, pentru Rusia, închisoarea dintotdeauna a Europei, era de o importanță capitală.
La început, am fost băgați într-o celulă, unde erau înghesuiți claie peste grămadă deținuți politici, de drept comun, hoți, tâlhari, ucigaşi – de tot neamul şi de toată mâna. Şi cum stăteam strânşi într-un ungher şi vorbeam, la un moment dat aud o voce. Ni se adresa un moşnegel gălbejit, scofâlcit, cu o barbă de 4-5 zile nerasă, sur la cap, care stătea pe bocceluța lui cu lucruri, lângă hârdău:
– Cine sunteți, cum vă cheamă, de unde veniți?
– I-am spus că suntem din Chişinău, după care s-a prezentat şi dumnealui. Văzând că numele lui nu ne spune nimic, s-a văzut nevoit să ne anunțe că a fost deputat în Sfatul Țării.
– Aoleu, zic, domnule Balamez, v-au arestat în România?
– Ba în 1940, în Basarabia, unde am rămas de bună voie.
– A fost o greşeală teribilă din partea dumneavoastră, deoarece în primele ore ale ocupației sovietice au fost vânați toți membrii Sfatului Țării, care mai rămăseseră (Să ne amintim cu această ocazie de moş Ion Codreanu, care a fost arestat şi ulterior schimbat cu Ana Pauker).
– Da, dar vedeți, zice Balamez, eu am fost unul dintre cei trei care au votat contra Unirii.
– Dumneata ai crezut, îi zic eu atunci, că au să vină bolşevicii şi o să vă decoreze, o să vă facă mare şef.
– Ce mare greşeală, Doamne!... KGB-ul m-a pedepsit pentru asta. Mi-au spus că am votat contra Unirii la ordinul Siguranței, pentru a crea impresia unui sufragiu liber exprimat şi că sunt mai periculos decât acei care au votat pentru Unire. (…)
Nu l-am mai văzut de-atunci pe fostul deputat Balamez. S-a pierdut în hăul acela teribil, în GULAG-ul sovietic.” (p. 198)
Dedicat investigației istorice şi studiului de caractere, profesând interogația intelectuală cu grația unui spadasin redutabil, Serafim Saka rămâne un nume de referință pentru literatura română din Basarabia, „ingredientul de nelinişte” indispensabil unui mediu cultural eşuat în inerție provincială. Sper ca Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti să îi dea o mână de ajutor pentru a-şi edita manuscrisele care îşi aşteaptă rândul.

Serafim Saka. Aici: atunci şi acum. Dialoguri. Prefață de Leo Butnaru. Chişinău, Editura Prut Internațional, 2010.