TREI SPECTACOLE DIN APRILIE

Buzunarul cu pâine
Pe la începutul lunii aprilie a fost Matei Vişniec în țară şi am avut parte
de o porție de teatru absurd şi liric în acelaşi timp, aşa cum ştie numai el
să scrie şi să inspire regizorilor şi actorilor. Eu, însă, nu am putut vedea
decât Buzunarul cu pâine, într-o foarte frumoasă interpretare a cuplului de
actori Oana Pellea – Mihai Gruia Sandu. Spectacolul nu cred că a fost
foarte comentat, pentru că aceşti mari actori îşi desfăşoară activitatea, în
ultimii ani, oarecum marginal. Spectacolele lor nu sunt girate de regizori,
acesta chiar îi are pe ei înşişi ca regizori, cel puțin aceasta este informația
pe care mi-a dat-o autorul piesei. Totul se desfăşoară într-un decor
minimal, lângă o fântână, căci “subiectul” este căderea sau aruncarea unui
câine într-o fântână. Discuția pare montată \ntr-un cadru beckettian, dar
alunecă uşor spre Ionesco şi, în final, chiar spre modelul unic românesc,
Caragiale. Revolta celor doi împotriva inumanității oamenilor care aruncă
un câine în fântână se dezvoltă, creşte, dar şi descreşte, până la a deveni
un simplu motiv de vorbă al unor oameni care se pare că suferă de un
singur lucru: de singurătate. Abilitatea dialogului, care, deşi static,
dezvoltă idei şi situații nebănuite, este dublată în spectacol de mişcarea şi
mimica fabuloasă, umană, caldă, apropiată spectatorului, tipică pentru cei
doi actori. Piesa ar mai putea fi intitluată şi “Să discutăm despre câine”,
când de fapt ea este o discuție despre orice, numai discuție să fie.
Socializarea, această obsesie a singuraticelor noastre vremi, este, se pare,
rezultatul aglomerării ființelor omeneşti şi al fragmentării extreme a
firelor existente altădată între ele. În Vechiul Testament există un moment,
când poporul evreu, scos de Moise din Egipt, ajunge să sufere de foame şi
e pe punctul de a se revolta. Atunci, la cererea lui Moise, Dumnezeu
“plouă pâine” peste ei. Acesta este finalul admirabil al nu mai puțin
admirabilului spectacol pe care l-am văzut la Teatrul Metropolis din
Bucureşti, unde, presupun, se joacă în continuare: după ce personajul Ea
scosese nişte bucățele de pâine ca să i le dea câinelui aflat în necaz, dar
cam roseseră ei, pe deasupra, din acele bucățele, înainte de a arunca totuşi
ceva în fântână, în final, are loc ploaia cu pâini albe, de şaizeci de bani sau
cât mai costă, după scumpirile repetate. Iar actorii, într-un gest de imensă
fraternitate revărsată şi asupra sălii, împart bucăți mari de pâine în sală.
Gestul, altfel convențional, are, în prelungirea unui spectacol foarte uman,
o semnificație emoțională deosebită. Iar faptul că, la spectacolul pe care
l-am văzut eu, s-a înfruptat din pâinea aceea chiar autorul, e şi mai
semnificativ. Dar spectacolul trebuie văzut, pentru poveste, dar şi pentru
cei doi mari actori, a căror prestație nu poate fi întâlnită în chiar toate
sălile de teatru, nici din Bucureşti, nici de aiurea.

Moartea unui comis voiajor la Bulandra
Piesă acceptată şi de cenzura comunistă, Moartea unui comis voiajor
de Arthur Miller nu s-a mai jucat de decenii în teatrele româneşti.
Spectatorii destul de bătrâni spre a-l fi văzut pe neuitatul Jules Cazaban în
acest rol vor fi făcut, desigur, comparația între spectacolul avându-l în
centrul său pe Victor Rebengiuc, sub bagheta regizorului Felix Alexa, cu
acela, de demult, regizat de Dinu Negreanu. Pentru noi, ceilalți, care doar
am auzit de acela, Victor Rebengiuc a făcut un rol pur şi simplu admirabil,
aşa cum ne-a obişnuit acest actor de mulți ani, rămânând acelaşi şi mereu
altul. De semnalat că marele actor de azi a jucat, ca tânăr de viitor, la
înscenarea din anii 60, rolul fiului inadaptat, Biff, astăzi interpretat de un
actor încă tânăr, Şerban Pavlu, de pe-acum posesor al unei serii de roluri
remarcabile. Trebuie să fie interesant de aflat cum priveşte marele actor,
de pe celălalt versant, povestea lui Willy Loman şi dacă resimte în vreun
fel trecerea aceasta de pe poziția agresorului întru adevăr pe aceea a
profesionistului iluziei, a micii iluzii convenabile, totdeauna într-o
agresivă defensivă şi el în scenele în care este amenințat să afle ceea ce
nu vrea cu nici un preț să ştie.
Spectacolul care a avut premiera la începutul lui aprilie la Bulandra, în
sala de la Izvor, mai beneficiază de aportul unei actrițe din seria celor
mari, Mariana Mihuț. Rolul său, de soție care ştie că pe soțul său,
concediat de la firma unde fusese o viață întreagă comis voiajor, îl bat
gânduri de sinucidere, este jucat cu nuanțe neaşteptate, motiv pentru care
unii se îndoiesc de reuşita finală. Povestea acestei familii în care adevărul
este escamotat din voința tatălui, care vrea să treacă drept ceea ce nu este,
un om cunoscut şi stimat de multă lume, este condusă de Felix Alexa în
modul cel mai clasic cu putință, doar aparițiile fratelui Ben (Claudiu
Stănescu), mort demult, tulbură din când în când linia spectacolului, ele
dezvoltându-se, finalmente, în delirul lui Willy Loman, comis voiajorul
aruncat ca o jucărie stricată de patron, înainte ca el să-şi fi terminat de
plătit ratele la casa cumpărată la începutul carierei sale. Felix Alexa apasă
pe adevăr şi autoiluzie, acesta e sensul spectacolului, de aceea, poate,
scenele dintre Biff şi Willy Loman sunt atât de violente, pentru că
adevărul încearcă să iasă la lumină cu dureri pentru amândoi. Cei doi fii
trăiesc în neadevărul profesat de tatăl lor, dar ce zic eu profesat?, pur şi
simplu impus de acesta, iar revoltatul, Biff, ajunge să fure, face puşcărie,
însă tatăl său refuză adevărul, legănându-se în iluzia că el are în față un
mare viitor. Viitor pe care şi-l doreşte, de fapt, lui, ca o răzbunare pe
destinul său mărunt şi nefericit.
O scurtă apariție plină de culoare are Dana Dogaru, proaspăt
încununată cu premiul UNITER pentru rol secundar. Marius Chivu,
interpretându-l pe celălalt fiu al familiei Loman, Happy, afemeiat şi adept
evident al autoiluzionării învățate de la tatăl său, mi s-a părut puțin
exterior rolului. Decorul lui Mihai Păcurar este unul „clasic”, cu casa
familiei Loman în prim plan, dar şi, alături, cu grădina în care, de data
asta, nu partidul („În grădina lui Ion, Partidu-a turnat beton”, parodiam
prin anii 80), ci interesele capitaliste au turnat beton şi unde Willy Loman,
în delirul său final, insistă să-şi mai cultive grădina ca pe vremuri.
Piesa i-a adus lui Arthur Miller Premiul Pulitzer în anul 1949, iar
autorul ei a fost privit ca unul dintre marii dramaturgi ai Americii. Poate
şi faptul că am ajuns noi înşine în situații capitaliste de tipul celei din piesă
ne face să o considerăm demodată, refuzând să acceptăm că, probabil,
ne-am mai înşelat o dată, acordând noului sistem în care am intrat tot
creditul, ba chiar crezând că e perfect. Efectul Loman e valabil şi în alte
împrejurări, e, totuşi, etern uman. Şi atunci, nu cumva regizorul a sesizat
tocmai actualitatea renăscută într-o altă lume a acestei piese, atunci când
a ales să o pună?
Sigur, valorile artistice contează în primul rând, dar această piesă şi, pe
cale de consecință, şi acest spectacol spun o poveste socială, astfel încât
nu pot eu, ca spectator, să nu iau în considerare şi acest tip de conotații. Şi
totuşi, şi totuşi, chiar şi mie mi s-a părut povestea cam prăfuită, clasată
mai bine zis, aşezată, în memoria noastră, într-o serie de drame sau
tragedii sociale, din care iarăşi cam nejucatul O’Neill nu lipseşte.

Troilus şi Cresida cu Cheek by jowl la TNB
La sfârşitul lui aprilie s-a deschis, la Bucureşti, Festivalul Shakespeare
de la Craiova. Nu râdeți c-aşa e. Festivalul Shakespeare, organizat de
câțiva ani încoace la Craiova, are o ramură bucureşteană. În cadrul
acesteia, pe la Bucureşti au trecut mai toate spectacolele, începând cu
Troilus şi Cresida de Shakespeare, Macbeth, Hamlet, Lear, cel din urmă
în viziunea unui clasic în viață al regiei europene, rusul
sanktpetersburghez Lev Dodin.
La deschiderea de la Teatrul Național, s-a jucat, cu spectatorii pe ampla
scenă a acestui teatru, Troilus şi Cresida, în viziunea lui Declan
Donnellan, un regizor care a cucerit mințile şi inimile spectatorilor români
de câțiva ani, de când a fost invitat la Craiova de infatigabilul Emil
Boroghină, părintele Festivalului Shakespeare. Spectacolul n-a fost unul
de mare fantezie, actorii au fost dirijați spre o rostire clară şi exactă a
replicilor, într-o montare, totuşi, modernă, care a luat fața ziarelor. Acestea
s-au întrecut să descopere dacă uniformele troienilor şi ale aheilor
seamănă sau nu cu cele ale soldaților NATO din Irak sau Afganistan şi alte
asemenea fleacuri care umplu de obicei presa noastră, mereu aflată în
genunchi în fața prostului gust sau numai a superficialității, în căutare de
câştig material, evident. Cum nu mai e corect politic, nimeni nu s-a
scandalizat de faptul că Agamemnon şi Patrocle sunt interpretați de doi
actori de culoare, ceea ce, de fapt, nici nu a schimbat cu ceva linia de
receptare a spetacolului de către public. Am putut măsura, cu acest prilej,
evoluția lumii, de la faptul că, acum 40 sau 50 de ani, până şi Othello era
interpretat de un actor alb bine vopsit pe față şi pe mâini şi pe alte părți,
vizibile, ale pielii, până la faptul că nimeni nu mai observă că Agamemnon
sau Patrocle e negru, când, de fapt, contează cu totul altceva. Şi altceva a
mers foarte bine, personalitățile distincte ale unui Ahile, ale unui Ajax sau
Hector s-au desenat pentru totdeauna în mintea mea de spectator, precum
şi celelalte, de la Pandarus la Tersit. Să nu uităm că Troilus şi Cresida este
un episod din Iliada, dramatizat, şi în acelaşi timp mult mai mult. Pentru
că pe orice subiect, al oricui, îşi punea mâna Shakespeare, acesta căpăta
reverberații şi sensuri nebănuite, multe dintre ele uluind şi azi, aşa cum
observă, fireşte, cu alte cuvinte, în cartea sa, Canonul occidental, criticul
şi profesorul american Harold Bloom, cel care-l pune pe Marele Will în
centrul canonului occidental. Bunăoară, în Troilus şi Cresida, Shakespeare
anticipează cel puțin două teorii moderne, aceea a imagologiei şi aceea a
comunicării. Dar ce replică a lui nu trimite mult dincolo, într-un adânc
încă insondat de tot, aşa cum, cred, va rămâne? Celor care spun, cu
superficială grabă să aplice un clişeu, “dacă vrei textul stai acasă şi-l
citeşti”, Declan Donnellan le-a răspuns prin această interpretare a textului,
luminând sensurile profunde, neaşteptate, acea stranie originalitate care
este absolut necesară, în opinia lui Harold Bloom, pentru ca un scriitor să
intre în canon. Vorbesc de canonul adevărat, occidental, nu de cele,
ridicole, dâmbovițene, cum ar fi spus N.C. Munteanu la Radio Europa
Liberă, acum 20 de ani. Nu în ultimul rând, traducerea lui Shakespeare în
româneşte s-ar cere refăcută, căci aceea a lui Leon Levițchi pare depăşită.
NICOLAE PRELIPCEANU