AMANTUL PUTERII

După două decenii de la căderea regimului Ceauşescu, amintirile s-au cicatrizat, nu fără puține dureri, iar nostalgia uniformizantelor vremuri roşii îi vizitează – încă! – pe fidelii adepți ai tiranului, lăsând în urmă regrete, simpatii şi controverse aprinse. Timpul nu ne vindecă pe toți în aceeaşi măsură; uitarea nu e totdeauna antidotul suferinței...
Pentru scriitorul expatriat Petru Popescu (astăzi, scenarist, realizator de filme şi romancier american, stabilit în Beverly Hils, California) trecutul e viu şi, prin urmare, nu a putut fi şters din memorie, chiar dacă s-au risipit atâția ani de iluzii deşarte. Luată după o lungă şi dramatică deliberare cu sine însuşi, decizia de a rămâne în America (după ce, în 1974, primise din partea Universității din Iowa invitația de a participa la un Seminar Internațional de Creație) a căzut ca o lovitură de trăsnet şi a stârnit mare vâlvă. O asemenea atitudine părea inexplicabilă. Era deopotrivă cel mai cunoscut şi cel mai citit scriitor al momentului grație unor romane ca Prins (1969), Dulce ca mierea e glonțul patriei (1970), Să creşti într-un an cât alții într-o zi (1973) sau Sfîrşitul bahic (1974). Ba mai mult, se bucura de toată atenția „fiicei puterii”, misterioasa Zoia Ceauşescu...
Revenind, frecvent, în țară, după 1990, fie pentru a-şi reedita cărțile din tinerețe, fie pentru a-şi publica, la diverse edituri, scrierile traduse din limba engleză, autorul a explicat, pe larg, într-un interviu, motivele expatrierii sale: „Mi s-a dat de înțeles că ar trebui să scriu romane istorice, în care eroismul patriotic al lui Ştefan cel Mare sau al lui Mihai Viteazul să se continuie până la dictatorul zilei, care trebuia evocat în termeni străluciți (...). Ceauşescu voia să folosească artiştii ca propagandişti, să facă din scriitorii importanți ai momentului apologeții lui (...). Am realizat însă că, în felul acesta, îmi voi pierde toată reputația pe care mi-o câştigasem în urma luptelor cu cenzura. Urma ori să devin un scriitor de casă, ori să încerc să scriu în limba engleză în vederea unei plecări definitive din țară (...). În acel moment am primit invitația în America. Trebuia să stau acolo cinci luni şi m-am hotărît să rămân, cu mare durere, pentru că a-ți părăsi limba în care ai ajuns să scrii nuanțat, a-ți părăsi prietenii e ca o amputare a propriei persoane” (Cotidianul, 30 septembrie 2008). Astfel, supleantul organizației de tineret a fostului P.C.R. a avut îndrăzneala (dar şi ocazia) să-şi schimbe destinul, cu prețul abandonării unei cariere literare în România, cu prețul smulgerii din Bucureştiul atât de familiar, cu prețul înstrăinării de toți cei dragi. Şi aceasta din dorința de a fi un om liber, de a scrie liber...
De curând, Petru Popescu a publicat din nou, după multă vreme, un roman scris în limba română (Supleantul, Editura Jurnalul, Bucureşti, 2009) readucându-şi la viață cititorii (mai ales, pe aceia din generația lui Prins), răvăşind amintirile şi fantasmele „iepocii de aur,” evocând sărăcia, cenuşiul şi discrepanțele socialismului românesc.
Ceea ce impresionează, încă din Prefața cărții, este confesiunea frustă şi pasională, prozatorul numărându-se printre cei care nu pot scrie altfel decât la persoana întâi: „Romanele sunt visele, visele autorului. Am visat să scriu Supleantul timp de treizeci de ani, încă din zilele traumatizante şi vijelioase ale fugii mele din România.” Sau: „Un film are mulți tați (ori mai multe mame). Un roman are un singur părinte, autorul. Un roman e visul artistic al unui singur om. De aceea îl prefer eu, chiar dacă scriu cinematografic, cum mi s-a spus de multe ori. Numai într-un roman pot da măsura unei întregi epoci şi a personalității mele la acea vreme.” Sinceritatea şocantă din fiecare pagină, predilecția pentru mediul citadin, autenticitatea şi patosul naratorului-personaj sunt câteva însuşiri importante care dau substanță prozei lui Petru Popescu, plasând-o, uneori, în vecinătatea operei lui Camil Petrescu sau a lui Anton Holban. Construcția subiectului este una interesantă şi mizează, într-adevăr, pe o viziune filmică, panoramică. O ştire din prestigioasa publicație, New York Times (6 iulie 1975) conform căreia un prozator român de succes a fugit, pe neaşteptate, în Occident, şi a frânt inima atrăgătoarei Zoia Ceauşescu declanşează începutul rememorării. Narațiunea revine la timpul trecut, fiind reconstituite principalele evenimente autobiografice ale anului 1973: vizita în Berlinul de Est; concertul formației Led Zeppelin susținut în Berlinul de Vest şi ascultat, clandestin, dincolo de zid; prima întâlnire, în avion, cu „fiica faraonului”, Zoia Ceauşescu; reîntoarcerea în Bucureştiul natal („oraş vast şi viu, deşi cu o treime din străzi nepavate”); bucuriile simple şi neprețuite ale cercului de prieteni (Stejar, Marcel, Luminița, Călin şi personajul narator); călătoria în America Latină împreună cu grupul de presă al lui Nicolae Ceauşescu; moartea Luminiței, prietena rebelă, în urma unui avort ilegal etc.
Firele epice se întrepătrund, armonios, întâmplările relatate sunt pline de surprize, iar viața socială şi politică e – memorabil – persiflată; televiziunea are o singură emisiune („El şi Ea în Lumea Largă”), fiind tot mai evident că, „într-o țară comunistă, securitatea îşi asumă rolul sondajelor de opinie.” Galeria de personaje este individualizată mai degrabă prin intermediul limbajului, al comportamentului şi al mentalității decât prin descrieri vestimentare sau portrete fizice. Reconstituind scena întâlnirii dictatorului cu grupul de presă, la reşedința sa de la Neptun, naratorul reține nu statura scundă a „marelui” om de stat, ci limbajul peltic: „Jumătate din sunetele lui sunt un i bazal, care înlocuieşte aproape toate celelalte vocale, şi uneori mănâncă şi din consoane (...). Dar r-ul? Care nu e ca r-ul nemților ori al francezilor (acela e graseiat). E un r de nedescris. Şi pare atât de greu de pronunțat, față de rrrrr-ul românesc normal.” În privința Elenei Ceauşescu, detaliile oferite – cu parcimonie – scot în evidență lipsa de feminitate, iritarea, temperamentul coleric („țipă cu uşurință la oricine”) şi obsesia ei: „Tovarăşul se va impune!”
Tonalitatea cărții este gravă şi tulburătoare. Naratorul are conştiința lumii carcerale în care trăieşte („...datoria mea de romancier e să descriu cuşca vieții noastre”) şi simte acut – ca pe o pierdere ireparabilă – vidul creat în jurul său de Putere: „Puterea asta pe care n-o ştim, n-o înțelegem, n-am
ales-o noi. Puterea asta severă şi îmbufnată ni s-a băgat în viață şi în pat, printr-un drept istoric de neînțeles, şi trăim urmându-i oracolele obscure şi insuportabile.” Există o anumită tensiune a relatării dată de situația dilematică a protagonistului. El trebuie, în final, să aleagă: compromisul sau libertatea.
Pe fundalul zbuciumat al transformărilor socialiste se lasă depănată, însă, şi o romantică poveste de dragoste; aceea dintre Zoia Ceauşescu şi tânărul prozator. Farmecul narațiunii datorează mult desfăşurării acestei idile cu exotice ascunzişuri sau mireasmă de tei. Puținele trăsături fizice ale eroinei conturează o frumusețe aparte, fragilă: „Zveltă, cu o față îngustă, cu un nas drept şi bine proporționat, cu buzele subțiri, strânse.” Gesturile de tandrețe, plimbarea prin Bucureşti sau vizita la Muzeul Național de Artă dezvăluie sensibilitatea şi inteligența „matematicienei” de la Institutul de Cercetare. Profilul romanesc al Zoiei degajă – permanent – umanitate, feminitate, grație şi căldură sufletească. Toate aceste calități s-ar putea să surprindă publicul larg ca, de altfel, pe toți aceia care au considerat-o (poate, pe nedrept) „sumbra prințesă Diana a comunismului.” În realitate, Zoia n-a fost nicidecum o răsfățată. Ba dimpotrivă: „...era o personalitate, o răzvrătită, dar şi o prizonieră în interiorul familiei.”
Autobiografic, social, politic, erotic, Supleantul este un roman modern, complex, incitant, scris într-un ritm alert şi captivant, presărat cu flori, zâmbete şi lacrimi. E mărturia unei generații ale cărei frustrări, dezamăgiri sau trădări n-ar trebui repetate...