REVOLUȚIA ŞI EROTISMUL

Chermeza sinucigaşilor, romanul poetului şi publicistului Radu Ulmeanu combină două teme dragi noului canon: politicul şi erotismul. Autorul ştie ce trebuie, mizează pe impactul cu cititorii de azi (care nu prea mai citesc) şi, probabil, pe ecoul străinilor ahtiați de scrieri despre comunism şi despre postcomunism. Nu-i exclusă nici posibilitatea prozei pentru mai târziu. Pe de altă parte, scriitorul e stăpân pe tehnicile cele mai noi ale romanului şi ştie să le dozeze cu abilitate. Rezultă o narațiune arborescentă, cu o largă orchestrație a vocilor şi timpurilor. Şi mai multe formule: povestirea, jurnalul, reportajul, publicistica pur şi simplu. Fără cochetării stilistice, fără poezie, natură, psihologism, dar cu meditații acute şi cu un scenariu-conglomerat ținut sub tensiune, care menține treaz interesul. Până la un timp, când apar redundanțele, în ciuda situațiilor dorite a fi palpitante. Cum spun, peste toate acestea tronează documentul bine ticluit şi erotismul apocaliptic.
Inițial, i se cedează inițiativa naratorului, Andrei Cetea, prietenul personajului principal, Grigore Lapteş. Pe cei doi îi apropie un anume fel de franchețe critică, îndeletnicirile bahice şi amoroase, dar îi deosebesc foarte multe altele, ingeniozitate a scriitorului de a-şi face povestitorul creditabil. E şi provocarea ambiguității, şi modul de a evita maniheismul. Andrei, recunoaşte el însuşi, îşi păstrează luciditatea în orice împrejurări, dar e vicios, codoş, grosolan, potlogar, chiar profitor al regimului ceauşist: „pe lângă că îmi păstram luciditatea, mai eram dotat şi cu un fel de instinct al diversiunii şi manipulării”, produs tipic al regimului, moştenit şi de la un unchi activist de partid. Aşadar, nu i se pot contesta aprecierile față de „naivul” Grigore, talentat artist plastic, profesor de franceză la un liceu, activ, mare craidon, un cavaler al tristei figuri şi, până la urmă, „ridicol”. Convenția literară e respectată prin această contrarietate a perspectivei. Povestea începe cu mărturiile „diacului” ziarist Andrei Cetea, după asasinarea lui Grigore Lapteş, în finalul romanului. E luna mai a anului 1990.
Naratorul şi împreună cu el toți ceilalți actanți se întreabă dacă în decembrie 1989 a fost revoluție sau lovitură de stat. El, nostalgic comunist şi, văzând ce a urmat şi care e credința noilor „anticomunişti”, e convins că a fost „puci”. Chestiunea, interesantă în ordine socio-politică, tinde să se clişeizeze şi în literatură. Din marile romane se învață – nu-i aşa? – mai mult decât din istoria propriu-zisă, e drept că din cele conjuncturale rezultă contrariul, dacă ne gândim, să zicem, la literatura proletcultistă. Cât priveşte aspectul documentar al romanului Chermeza sinucigaşilor, nu doar se atinge cu extrema cealaltă, imaginarul, ci o intersectează tot timpul. Unor personaje din istoria reală li se alătură altele recognoscibile, sigur, în spațiul principal al acțiunii, care este oraşul Scuteni (Satu Mare), precum şi personaje inventate. Satira directă îşi asociază uneori parabola, cum ar fi, de exemplu, tăierea porcului de Crăciun coincide cu împuşcarea „gângavului dictator” şi a „coanei Leana”, situație condamnată, mai târziu, inclusiv de anticomuniştii veritabili sau autodeclarați. În focul convulsiilor se implică şi Grigore, iar la fuga dictatorului, urcă în balcon oratori improvizați, Gheorghe Savina, activistul de partid, Dan Vanca, secretarul cu propaganda, însuşi Grigore Lapteş care ține un discurs patetic şi plânge de bucurie. Dar de-acum începe marasmul. Inocentul revoluționar se revoltă până i se face greață când vede că lista pentru Comitetul revoluționar e plină de impostori, recunoscându-i pe iscălitorii de versuri omagiale, ziarişti de la presa comunistă, foşti secretari de partid, securişti, turnători. Şi se pronunță cu pathos care aprinde textul, jurnalistic: „Sânge şi iar sânge, îşi spuse el revoltat. A curs totuşi sânge, dar numai sângele acesta impur care ne-a curs şi nouă în vine şi poate mai curge, ne-a otrăvit şi poate ne mai otrăveşte sufletele şi conştiința. Toți oamenii ăştia ce trec pe lângă mine, liniştiți sau nu, au sângele infestat de douăzeci şi patru, sau chiar de cincizeci de ani de comunism, barbarie, minciună, ură împotriva a toți şi a toate. Bolnavi fără să ştie, îşi poartă cu nepăsare şi în deplină ignoranță povara de ură şi murdărie…” Teza străluceşte, iar revolta antisecuristă naşte literatura, cum indignarea produce versul. Aşadar, satira face legea romanului Chermeza sinucigaşilor, cu rare momente de respiro, o satiră care nu-şi aliază comicul, rareori ironia, ci e vituperantă.
Dragostea produce şi ea minuni artistice, numai că este mai totdeauna vinovată. Kama Sutra vs. Cântarea Cântărilor. Grigore poartă nostalgia unei mari iubiri, dar multă vreme e tras pe sfoară. Nu-i vorbă, „are” destule amoruri, chiar se ocupă aprig de aşa ceva, mai mult decât ca ziarist, artist, profesor şi revoluționar, numai dragostea adevărată îl ocoleşte. Cel mai mult se ataşează de Marta, o elevă violată la 16 ani de securistul Dragnea, acum bolnavă de nervi. Suferindă este şi cea mai frumoasă dintre toate, Monica, fiica unei profesoare în casa căreia au loc orgii saphice. Aceste copulații lesbiene sunt cele mai numeroase în roman, cele mai „atractive”, pentru că priveliştile surprind nu doar actele, ci şi semnificațiile, cu pătrunzătoare şi rafinată cunoaştere. În aceste scene, Radu Ulmeanu are simțul observației rareori întâlnit, atât de caracteristic unui romancier veritabil. Dintre dragostele lui Grigore, numai una nu-i femeie frumoasă de pică şi parcă, prin excepție, e foarte bine prinsă într-un crochiu. În rest, virtuozitatea descrierii trupului feminin n-are egal, trupuri pasionale, excitate până la „înnebunire”. Chiar şi pudica Monica visează întâlniri amoroase, ațâțătoare, cu un fost prieten mort, Doru. Se intră de-acum pe terenul misterului şi fantasticii. Căci fantoma se va preface, el sau alt vampir, într-o strigoaică de o frumusețe răpitoare, pentru a le pedepsi pe lesbiene, storcându-le vlaga până la deces. Şi pe sadicul securist Dragnea, care posedă tot ce-i ieşea în cale, îl supune, în vis, unei acuplări istovitoare. Concluzia: o lume murdară, murdară… Iar autorul, care preia ştafeta, ştie toate dedesubturile esteticii urâtului şi ale viziunii simbolic apocaliptice.
Nelegiuirilor de altădată, cu spațiu larg în roman, le corespund ignominiile postrevoluționare. Freneziile erotice se înmulțesc, viața politică şi cea sentimentală parcă i-au calea sabatului vrăjitoresc, catastrofal. Radu Ulmeanu e specialist în reprezentări demoniace, se ştie din poezia sa. Mai grav, lumea reală se umple de ticăloşii şi de perversiuni. Aici, fantezia se materializează sub chipul hidos al „gasteropodelor” „suprasexuale”. Lupta pentru putere, diversiunile noii Securități sporesc dimensiunile Răului. În Consiliul FSN, sunt captați şi maghiarii din formațiune UDMR, iar ca replică apare „aşa-numita” Uniune culturală Vatra românească, „satelit şi acesta al FSN-ului”, constituită tot la inițiativa Securității. Foarte dubioşi sunt şi cei din Consiliu „ce se arătau mai vehement a fi anticomunişti şi antinomenclaturişti”. Vin străini cu ajutoare, Grigore le face francezilor o impresie formidabilă, îl pupă pe gură Yvonne, el se tulbură şi pentru a se linişti merge cu Vanda pe malul râului (în martie) şi îşi rezolvă treaba cu lux de amănunte, dar nişte haidamaci vin şi îl zdrobesc în bătaie. Stă mult în spital şi rămâne fără un ochi. Când merge la Consiliu, află cu oroare că FSN se transformă în partid şi se pregăteşte de alegeri. Se mai fac şi nişte mitinguri orchestrate, „cu lozinci pro FSN şi pro Iliescu”, nişte caricaturi din decembrie, care urlă bând alcool din sticlele dosite sub pulpanele hainelor. Activistul CPUN Grigore Lapteş scrie în gazeta locală despre Piața Universității, enumără „toate păcatele lui Ion Iliescu”, între care şi prigonirea deşănțată a „partidelor istorice abia reînființate”, încurajarea dezordinilor, ”pe primul loc fiind cele de la Târgu-Mureş, dezordini ce păreau uneori a fi fost provocate chiar de putere, pentru a justifica în final înființarea SRI-ului, altoit pe cadavrul reanimat al fostei Securități”. Nemaisuportând asemenea absurdități („treaba s-a politizat excesiv”), se hotărăşte să „coboare din nou la condiția umilă de cadru didactic”. Profesorul este privit cu admirație pentru „aerul lui mai viril, mai sexy, de când purta bandajul negru pe ochi”. Se îndepărtează de Marta, „sucită, nebună”, după ce „se scufundă în trupul ei” cu indescriptibile voluptăți carnale, şi după ce, în continuare, poartă o discuție lungă despre „viață, dragoste şi moarte”, despre Goethe, Thomas Mann, Dostoievski, Baudelaire, Rimbaud, Saint John Perse, Eluard, Céline. La un chef, prietenul Andrei perorează tot despre dragoste (şi moarte) şi despre alteritate. „Vorbeşti frumos, deşi cam prolix”, îi atrage atenția Grigore. Într-adevăr, romanul se cam diluează, dar toată narațiunea are, ca să spun aşa, viață.
„Plăcerile otrăvite” ale lesbienelor, la care participă şi trei eleve ale lui Grigore, vampirismul, alteritatea, se întind preț de vreo patru capitole. Un singur citat, mai puțin răscolitor, din care reiese puterea de penetrare a vizualizării auctoriale: „Dar degetele ei o atingeau deja acolo, şi era cum nu se poate mai bine. Trupul i se încorda la fiecare atingere şi-şi simțea parcă picioarele desfăcându-se de la sine. Îmbrățişată de Ramona, pipăită peste tot, Monica simțea o excitare plăcută, care o îndemna să se cufunde cu totul în fluviul mângâierilor. Avu din nou impresia că se topeşte şi strânse puternic în brațe trupul colegei de clasă, vrând parcă să-l primească în sine. Îşi dădu seama că era prima dată când voia cu adevărat să facă dragoste, să intre în raportul acela cu un trup străin de carne fierbinte, asumându-şi astfel alteritatea lumii într-un act de contopire, de un erotism dezlănțuit”.
Ca diriginte al Monicăi, Grigore Lapteş se ocupă de problemele ei sufleteşti, de visele cu iubitul mort, de agresiunile lui Dragnea şi de tentația relației intime cu colegele ei. Rămâne singur cu ea în apartamentul ei, fata îl ispiteşte şi el capitulează. Mor mama şi tatăl Monicăi, acum şi în acelaşi timp, deşi sunt despărțiți de ani mulți, iar dirigintele trebuie să aibă grijă de ea. Se mută împreună cu adevărata şi ultima lui dragoste. Dar tot neîmpăcat este, căci se apropie alegerile din 20 mai, Duminica Orbului. El votează cu Radu Câmpeanu, dar, spre disperarea lui, câştigă cei pe care îi detestă până la durere. Scrie iar împotriva „dobitocului” de „emanat” şi, după câteva împreunări ardente cu Monica, este împuşcat. Nu se ştie de cine, au fost nişte indivizi mascați, cu mănuşi, ca să lase amprentele Monicăi, căreia îi puseseră, forțat, pistolul în mână.
Epilogul aparține naratorului Andrei: „Ce poate fi mai ridicol decât acest prieten Grigore Lapteş care, urcat pe baricadele unei revoluții, să concedem, nu de catifea, ci de sânge, chiar dacă a fost un sânge vărsat pentru deturnarea acesteia, se pomeneşte după câteva luni după aceea cu un ochi scos de nişte găligani pe malul râului, împodobindu-se apoi cu un bandaj negru de pirat în plin secol XX, departe de orice briză marină. Pentru ca apoi să fie găsit gol în patul său, ucis de o târfuliță suferind de paranoia sexului, aşa cum Ceauşescu suferea de paranoia puterii”.
Apropierea de povestea acestui roman ține loc de interpretări oțioase ale puterii creatoare şi ale viziunii existențiale. Povestea e splendidă, după cum s-a înțeles, cu dezvoltări dramatice la cota senzaționalului, cu o retorică pe cât de bine construită, pe atât de emoționantă.

Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigaşilor, Editura PLEIADE, Satu Mare, 2009