Cronica literară
G. Pienescu
TUDOR ARGHEZI, SCRIERI (VOL. 44)
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Fiind subsemnatul, după cum se ştie, unicul colaborator – evident, auxiliar subaltern şi... încă în viață – al lui Tudor Arghezi la corvoada gingaşă (cum numea el travaliul nostru de pregătire, proiectare şi definitivare a textelor din ediția Scrieri), cunoscând deci direct, din experiență, nu din auzite sau din presupuneri, devenirea cărților care o compun, sînt dator – o datorie de conştiință profesională şi nu numai, ci şi pentru că am promis – să mărturisesc, fără sinuozități şi fără rabaturi de complezență, adevărul ştiut, ori de câte ori îl va încălca vreun editor, fie din nepăsare, fie din ignoranță, fie din nevinovată prostie. Este ceea ce îmi propun să fac în acest articol, foarte pe scurt şi cât pot eu de clar.
Volumul îngrijit de doamna Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) şi de d-l Traian Radu, cuprinde două capitole. Primul conține, după desluşirea îngrijitorilor, sub titlul Parenteze, “reflecții asupra vieții şi a oamenilor şsic!ț, selectate de autor din întreaga sa operă, la care au fost adăugate şi şuneleț reflecții inedite, pregătite, de asemenea, de Tudor Arghezi în vederea publicării”1. Al doilea capitol, intitulat Addenda, cuprinde articolele publicate de Tudor Arghezi în Gazeta Bucureştilor (1917-1918).
Parentezele, conform voinței lui Tudor Arghezi înscrise în proiectul planului definitiv al ediției Scrieri, de 61 de volume, urmau să fie cuprinse în trei cărți (vol. 43, 44 şi 45), cărora li se adăuga încă o carte (vol. 46), intitulată Pe şoptite, toate patru constituind o addenda la Pravilă de morală practică, “pravilă” ce trebuia să apară şi a şi apărut în volumele 20-23 din seria Scrieri. Spre deosebire de colecția de reflecții Pe şoptite, căreia Tudor Arghezi i-a stabilit motoul imperativ, “Ia şi citeşte!”, Parentezele trebuiau să conțină numai texte cu caracter apoftegmatic, în stilul următoarelor, extrase din cele câteva sute existente în opera lui Arghezi şi citate aici doar ca exemple: ”Adevărul exclude şi reticența şi tăgada neghioabă”; ”Scriitorul este propriul lui saltimbanc”; sau : “A latin şi I latin râgâie şi sughit în circumflex”; ori: “Omul drept trăieşte în toate zilele lui dreptatea”; sau: “Purtând biciul şi stând pe capră devii vizitiu”; sau: “Idioția este un doctorat”; ori: “O carte bună este ca lumina lunii rămasă pe pietre, după ce luna a dispărut”. Cei doi editori păreche, absentând din momentul când a fost stabilit conținutul cărților 43-46, deci şi caracterul apoftegmatic al Parentezelor (după cum au fost întotdeauna absenți din corvoada gingaşă), l-au obligat pe poet să selecteze postum nişte texte cărora ei le-au zis Parenteze, şi tot ei le-au dat, tot în numele poetului, nişte titluri, comițând astfel falsuri editoriale: “Mizeria umană subt capitalism” (p.14), “Automobilul” (p.15), “Motorul automobilului” (p.16), “Viața infinită a individului” (p.26), “Moartea pilduitoare” (p.38), “Bucureşti – 1943” (p.67), “Gr. Manolescu” (p.73), “Marfa privilegiată” (p.79) etc., etc. În absența unui “document” (termen preferat de dl. Traian Radu), cum ar fi un facsimil, socotesc că titlurile pseudoparentezelor din volumul al 44-lea din Scrieri sînt nişte făcături ale celor doi pseudoîngrijitori. Menționez tot aici că lui Tudor Arghezi îi repugna tipărirea în cărțile sale a informațiilor bibliografice – complete sau cu abrevierile convenționale –, de unde, din ce cărți sau reviste fuseseră extrase. Deci şi Parentezele. Şi că mi-a cerut de mai multe ori să nu trimit textele lui la tipar cu informațiile bibliografice pe care i le dădeam ca răspunsuri la întrebarea lui stereotipă, pusă din când în când: “Dar pe asta unde o mai găsişi , domnule?”. Eu m-am conformat acestei dorințe a lui pentru că Scrierile au fost, până la cartea a 26-a, ediție de autor, redactată de mine.
O altă aberație a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri este citarea majorității textelor din capitolul intitulat Parenteze după primele ediții ale cărților lui Tudor Arghezi, publicate până în 1960 sau după alte ediții preferate de dânşii, nu după textele definitive din ediția Scrieri, ei dând, implicit, această aberație pe seama lui Tudor Arghezi. Consecința? În volumul 44 sînt reproduse texte eliminate sau nerevizuite stilistic de poet, în formele editate înainte de 1960, ca şi cum Tudor Arghezi ar fi dorit ca prin aceste texte, publicate postum, să-şi anuleze ediția definitivă, printr-o harababură de varietăți, cum numea el variantele. O asemenea idee ar putea să colinde numai mințile unor pseudoeditori dotați cu o certă obstinație antiprofesională şi antiintelectuală. Nu am deocamdată spațiul necesar ilustrării prin exemple a harababurii. Dar sper că îl voi găsi în curând. Până atunci, însă, îi invit pe cititorii care vor să verifice adevărul afirmației mele să confrunte ei înşişi, cel puțin prin sondaje, textele cărților Tablete din Țara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire (1935), Manual de morală practică (1946) şi textul “ediției populare” a romanului Lina (apărute prin tertip în 1965) cu textele corespunzătoare, revizuite, din Scrieri.
Lăsând deoparte multe alte observații pe care le-aş mai putea face, mă opresc la cea mai mare şi la cea mai gravă impertinență, dublată de o tot atât de gravă inconştiență a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri, aceea de a-l fi obligat pe Tudor Arghezi să selecteze textele citate de dânşii ca “parenteze”, nu numai din primele ediții ale cărților menționate, ci şi din volumele 20, 23, 31, 32, 34, 40-43 din Scrieri, apărute toate după 14 Iulie 1967, deci postum.
Capitolul următor, Addenda, atenuează prin caracterul inedit al articolelor lui Tudor Arghezi din Gazeta Bucureştilor (1917-1918), impresia de antiintelectualitate şi de exercitare imorală a profesiunii de îngrijitor de ediție cu care te alegi din parcurgerea aşa-ziselor (de către pseudoeditori) Parenteze, mai ales dacă ştii, cum ştiu eu, despre ce ar fi trebuit să cuprindă grupajul de subt acest titlu şi că textele selectate ar fi trebuit să sugereze îngemănarea cu reflecțiile din grupajul Pe şoptite şi, împreună, relația lor cu textele din Pravilă de morală practică.
Pentru impresia de antiintelectualitate şi pentru nerespectarea rigorilor profesiunii editoriale, pe care cei doi pseudo îngrijitori s-ar părea că le cultivă nu fără oarecare satisfacții, ei ar fi meritat nu un articol redactat cu termeni ponderați, ci unul cu dezlănțuiri pamfletare. Cu atât mai mult cu cât textele din Addenda conțin multe cuvinte şi fraze estropiate (vezi paginile 224, 243, 253, 261, 263, 279, 280, 310, 313, 323, 334, 342, 346, 349, 352, 360 şi altele), dar nicio notă despre oamenii citați sau la care se face aluzie şi nici despre editorialele lui Tudor Arghezi din Cronica şi îndeosebi din Seara, care preced şi nuanțează prin ideile susținute de poet în anii 1915 şi 1916, ideile şi atitudinile lui politice din anii 1917-1918. Note necesare pentru cât mai corecta înțelegere a unui fragment din biografia poetului şi de asemenea voite de Tudor Arghezi, după cum am mai specificat de câteva ori. Dar pe cine mai interesează astăzi biografia poetului cu toate nuanțele ei şi cum a dorit şi cum a hotărât el să fie publicată ediția definitivă a Scrierilor lui?
Volumul îngrijit de doamna Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) şi de d-l Traian Radu, cuprinde două capitole. Primul conține, după desluşirea îngrijitorilor, sub titlul Parenteze, “reflecții asupra vieții şi a oamenilor şsic!ț, selectate de autor din întreaga sa operă, la care au fost adăugate şi şuneleț reflecții inedite, pregătite, de asemenea, de Tudor Arghezi în vederea publicării”1. Al doilea capitol, intitulat Addenda, cuprinde articolele publicate de Tudor Arghezi în Gazeta Bucureştilor (1917-1918).
Parentezele, conform voinței lui Tudor Arghezi înscrise în proiectul planului definitiv al ediției Scrieri, de 61 de volume, urmau să fie cuprinse în trei cărți (vol. 43, 44 şi 45), cărora li se adăuga încă o carte (vol. 46), intitulată Pe şoptite, toate patru constituind o addenda la Pravilă de morală practică, “pravilă” ce trebuia să apară şi a şi apărut în volumele 20-23 din seria Scrieri. Spre deosebire de colecția de reflecții Pe şoptite, căreia Tudor Arghezi i-a stabilit motoul imperativ, “Ia şi citeşte!”, Parentezele trebuiau să conțină numai texte cu caracter apoftegmatic, în stilul următoarelor, extrase din cele câteva sute existente în opera lui Arghezi şi citate aici doar ca exemple: ”Adevărul exclude şi reticența şi tăgada neghioabă”; ”Scriitorul este propriul lui saltimbanc”; sau : “A latin şi I latin râgâie şi sughit în circumflex”; ori: “Omul drept trăieşte în toate zilele lui dreptatea”; sau: “Purtând biciul şi stând pe capră devii vizitiu”; sau: “Idioția este un doctorat”; ori: “O carte bună este ca lumina lunii rămasă pe pietre, după ce luna a dispărut”. Cei doi editori păreche, absentând din momentul când a fost stabilit conținutul cărților 43-46, deci şi caracterul apoftegmatic al Parentezelor (după cum au fost întotdeauna absenți din corvoada gingaşă), l-au obligat pe poet să selecteze postum nişte texte cărora ei le-au zis Parenteze, şi tot ei le-au dat, tot în numele poetului, nişte titluri, comițând astfel falsuri editoriale: “Mizeria umană subt capitalism” (p.14), “Automobilul” (p.15), “Motorul automobilului” (p.16), “Viața infinită a individului” (p.26), “Moartea pilduitoare” (p.38), “Bucureşti – 1943” (p.67), “Gr. Manolescu” (p.73), “Marfa privilegiată” (p.79) etc., etc. În absența unui “document” (termen preferat de dl. Traian Radu), cum ar fi un facsimil, socotesc că titlurile pseudoparentezelor din volumul al 44-lea din Scrieri sînt nişte făcături ale celor doi pseudoîngrijitori. Menționez tot aici că lui Tudor Arghezi îi repugna tipărirea în cărțile sale a informațiilor bibliografice – complete sau cu abrevierile convenționale –, de unde, din ce cărți sau reviste fuseseră extrase. Deci şi Parentezele. Şi că mi-a cerut de mai multe ori să nu trimit textele lui la tipar cu informațiile bibliografice pe care i le dădeam ca răspunsuri la întrebarea lui stereotipă, pusă din când în când: “Dar pe asta unde o mai găsişi , domnule?”. Eu m-am conformat acestei dorințe a lui pentru că Scrierile au fost, până la cartea a 26-a, ediție de autor, redactată de mine.
O altă aberație a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri este citarea majorității textelor din capitolul intitulat Parenteze după primele ediții ale cărților lui Tudor Arghezi, publicate până în 1960 sau după alte ediții preferate de dânşii, nu după textele definitive din ediția Scrieri, ei dând, implicit, această aberație pe seama lui Tudor Arghezi. Consecința? În volumul 44 sînt reproduse texte eliminate sau nerevizuite stilistic de poet, în formele editate înainte de 1960, ca şi cum Tudor Arghezi ar fi dorit ca prin aceste texte, publicate postum, să-şi anuleze ediția definitivă, printr-o harababură de varietăți, cum numea el variantele. O asemenea idee ar putea să colinde numai mințile unor pseudoeditori dotați cu o certă obstinație antiprofesională şi antiintelectuală. Nu am deocamdată spațiul necesar ilustrării prin exemple a harababurii. Dar sper că îl voi găsi în curând. Până atunci, însă, îi invit pe cititorii care vor să verifice adevărul afirmației mele să confrunte ei înşişi, cel puțin prin sondaje, textele cărților Tablete din Țara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire (1935), Manual de morală practică (1946) şi textul “ediției populare” a romanului Lina (apărute prin tertip în 1965) cu textele corespunzătoare, revizuite, din Scrieri.
Lăsând deoparte multe alte observații pe care le-aş mai putea face, mă opresc la cea mai mare şi la cea mai gravă impertinență, dublată de o tot atât de gravă inconştiență a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri, aceea de a-l fi obligat pe Tudor Arghezi să selecteze textele citate de dânşii ca “parenteze”, nu numai din primele ediții ale cărților menționate, ci şi din volumele 20, 23, 31, 32, 34, 40-43 din Scrieri, apărute toate după 14 Iulie 1967, deci postum.
Capitolul următor, Addenda, atenuează prin caracterul inedit al articolelor lui Tudor Arghezi din Gazeta Bucureştilor (1917-1918), impresia de antiintelectualitate şi de exercitare imorală a profesiunii de îngrijitor de ediție cu care te alegi din parcurgerea aşa-ziselor (de către pseudoeditori) Parenteze, mai ales dacă ştii, cum ştiu eu, despre ce ar fi trebuit să cuprindă grupajul de subt acest titlu şi că textele selectate ar fi trebuit să sugereze îngemănarea cu reflecțiile din grupajul Pe şoptite şi, împreună, relația lor cu textele din Pravilă de morală practică.
Pentru impresia de antiintelectualitate şi pentru nerespectarea rigorilor profesiunii editoriale, pe care cei doi pseudo îngrijitori s-ar părea că le cultivă nu fără oarecare satisfacții, ei ar fi meritat nu un articol redactat cu termeni ponderați, ci unul cu dezlănțuiri pamfletare. Cu atât mai mult cu cât textele din Addenda conțin multe cuvinte şi fraze estropiate (vezi paginile 224, 243, 253, 261, 263, 279, 280, 310, 313, 323, 334, 342, 346, 349, 352, 360 şi altele), dar nicio notă despre oamenii citați sau la care se face aluzie şi nici despre editorialele lui Tudor Arghezi din Cronica şi îndeosebi din Seara, care preced şi nuanțează prin ideile susținute de poet în anii 1915 şi 1916, ideile şi atitudinile lui politice din anii 1917-1918. Note necesare pentru cât mai corecta înțelegere a unui fragment din biografia poetului şi de asemenea voite de Tudor Arghezi, după cum am mai specificat de câteva ori. Dar pe cine mai interesează astăzi biografia poetului cu toate nuanțele ei şi cum a dorit şi cum a hotărât el să fie publicată ediția definitivă a Scrierilor lui?