O POVESTE CU UN OM SINGUR

Un spectacol de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti ne pune o problemă gravă, pe care o avem şi noi, cei ieşiți din comunism, chiar dacă n-o ştim. Păpuşarul din piesa cu acelaşi titlu a lui Gilles Segal este un evreu care se ascunde la cinci ani după terminarea războiului, de teamă să nu fie prins de nazişti şi dus într-un lagăr. A evadat dintr-un asemenea lagăr, împreună cu un prieten al său, şi se teme de moarte să mai ajungă o dată acolo. A închiriat o cameră de la o nemțoaică, se află în Germania, şi refuză să o creadă pe aceasta când îi spune, în fiecare zi, atunci când îi aduce cumpărăturile, că nu mai sunt nazişti, că Germania e ocupată de aliați, că nu mai e nici un pericol pentru el. Refuză ziarele, pentru că ziarele mint, refuză să-i creadă şi pe cei trei inşi pe care proprietăreasa îi aduce ca să-l convingă, un ofițer rus, unul american şi un vânător de nazişti. Samuel Finkelbaum e un artist, un păpuşar, titlul original al piesei este Păpuşarul din £odz, care-şi trăieşte cu încăpățânare spaima. Sau poate nu cu încăpățânare, ci cu acea convingere profundă, devenită a doua sa natură, că va fi prins şi ucis, aşa cum a fost ucisă o jumătate din poporul său, ba chiar la un moment dat se gândeşte că este, poate, singurul supraviețuitor al poporului său şi are, deci, datoria supraviețuirii cu orice preț. Omul îşi închipuie spectacolele pe care le va da după ce războiul se va termina, păpuşile vin ca fantomele în camera sa şi o populează cu umbrele lor, ele sunt chiar lumea sa familiară, tatăl său, nevasta sa, care a murit de mult (dar păstrează o păpuşă în mărimea naturală a unei femei, pe care o tratează ca pe nevasta sa), rabinul de la nunta lor şi alți cunoscuți, acum, putem bănui, cu toții arşi în cuptoarele lagărelor naziste, în realitate. Dar păpuşarul refuză realitatea, pentru că lui realitatea i-a provocat numai suferințe şi atunci se refugiază în lumea sa, de fantome, una suportabilă, aceasta îi dă posibilitatea să dicteze el, nu să fie o simplă jucărie în mâna istoriei.
Cu nu mai mult de un an în urmă s-a jucat, la acelaşi teatru, Jocul regelui, o piesă cu un caz dintre acelea despre care se mai poate auzi, şi anume cu un evreu ținut de amicii săi într-o pivniță, spunându-i mereu şi înscenând că naziştii câştigă victorii după victorii, că au ocupat New York-ul, mulți ani după terminarea războiului cu, dimpotrivă, victoria aliaților. Până la urmă aflăm şi acolo că eroul, un extraordinar poet-traducător al lui Shakespeare, ştia de fapt care este realitatea, dar accepta acest joc pentru că numai aşa putea trăi cu stăpâna casei, vechiul său amor, pierdut o vreme. În fine, cazul păpuşarului din £odz e mai complicat, Eric Segall pune problema omului hăituit pe nedrept, scos dintr-ale sale de vitregiile istoriei şi care se refugiază în lumea sa, refuzând realitatea. Piesa este una despre holocaust, fireşte, dar este şi mai mult decât asta, o piesă despre condiția umană. Finkelbaum are şansa, ai zice, să-l primească pe vechiul său prieten, Schwartzkopf, cel cu care evadase, şi acesta îi dezvăluie fără posibilitate de tăgadă care este adevărul, că el însuşi, Schwartzkopf, trăieşte de câțiva la Anvers şi se ocupă cu şlefuitul diamantelor (un fel de Spinoza, acesta cu lentile), încât păpuşarul nu mai poate refuza ieşirea. Numai că, după ce prietenul realist, să zicem, cumpără biletele ca să plece amândoi, se lasă şi el convins că, de fapt, pericolul nu a trecut, şi rămâne să împartă o captivitate fără orizont cu păpuşarul.
Alexandru Hausvater a făcut un spectacol curat, limpede, astfel încât mesajul piesei să treacă de pe scenă la spectator cu uşurință. Păpuşile, care apar în jurul marelui artist, cum el însuşi se proclamă Finkelbaum, sunt mânuite din spate de actori, dar totul este foarte bine sugerat, înscenat, pentru a crea iluzia unei lumi într-adevăr iluzorii. Singurătatea aceasta cu păpuşi a eroului este evidentă şi sensibilă, se impune cu forța unei realități paralele, aşa cum o trăieşte personajul principal. Spectacolul ar fi câştigat mult dacă actorii ar fi fost mai aproape de rolurile lor. Din păcate, însă, chiar cel care-l joacă pe Finkelbaum, Constantin Florescu, iese uneori din rol şi ai impresia că joacă în loc să o dea pe aceea de viață asumată, trăită. Dar asta se întâmplă mai ales pe la început, omul îşi intră în cele din urmă în rol. Surprinzător de mecanică mi s-a părut Natalie Ester în rolul proprietăresei, cu atât mai mult cu cât aceasta e o actriță de bune posibilități, pe care le-a fructificat şi după ce a luat, acum câțiva ani buni, premiul de la Mangalia, la Gala Tânărului Actor, HOP. Iată şi care sunt interpreții celorlalte roluri: Rudy Rosenfeld îl joacă pe Schwartzkopf, Nicolae Călugărița e în rolurile rusului, americanului, doctorului şi a vânătorului de nazişti, Alexandra Fasolă e Rachela, soția moartă a lui Samuel Finkelbaum, ceilalți sunt: Marius Călugărița, Iolanda Covaci, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole şi Marian Simion. Scenografia e aceea a unui spațiu închis, cu trape din care ies şi în care reintră fantomele ce populează visele păpuşarului, bine realizată de Viorica Petrovici.