Cronica literară
Rodica Grigore
GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ. DESPRE DRAGOSTE ŞI CEVA PE DEASUPRA
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 6-7 / 2008
În discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură din
1982, Gabriel García Márquez a făcut scriitorilor contemporani o
propunere pe care el însuşi o considera drept un adevărat proiect
personal: readucerea în actualitate a temei iubirii şi punerea ei în
circulație prin lumea atât de agitatului sfârşit de secol şi de mileniu sub
forma unei „utopii contrare” tendinței de distrugere totală a speciei
umane, pe care el o va vedea ca fiind orientarea necesară într-un univers
ostil, în care dragostea nu mai părea (nu mai era?) posibilă. În acest sens,
scriitorul columbian declara într-un interviu, în legătură cu romanul său
Dragostea în vremea holerei: „Cred că vârsta m-a ajutat să-mi dau
seama că sentimentele sunt, în fond, ceea ce contează cu adevărat. Întrun
fel, toate cărțile mele sunt despre dragoste; chiar şi Un veac de
singurătate. Cred că există dragoste pretutindeni. De data aceasta, ea se
dovedeşte a fi mult mai puternică: pentru că doi oameni care se iubesc
se reîntâlnesc şi aleg să meargă mai departe împreună.”
În fond, în Dragostea în vremea holerei, García Márquez pare să se
întrebe subtextual (dar la tot pasul): unde ne-am afla fiecare dintre noi
fără o anume „infrastructură” romantică şi fără un anumit grad de
entuziasm adolescentin? Probabil că suficient de departe de esența
spiritualității umane, pare a-şi răspunde singur autorul. Să presupunem,
atunci, că ar fi posibilă nu doar credința într-o iubire eternă, ci şi trăirea
ei până la capăt; să trăieşti o viață întreagă în lumina unui asemenea
jurământ, aceasta este premisa neaşteptată a cărții lui Gabriel García
Márquez: „Cred că un roman despre dragoste e la fel de valabil ca
oricare altul”, spunea scriitorul în 1985. Numai că acest roman este
oarecum neobişnuit prin aceea că îndrăzneşte să sugereze că jurămintele
tinereşti de iubire eternă pot fi, totuşi, respectate; chiar dacă mult mai
târziu, e adevărat, şi, evident, doar după ce se ajunge la o reală şi
completă cunoaştere de sine.
Acțiunea cărții se petrece într-un oraş-port de pe coasta caraibeană
(despre care critica a afirmat că este o combinație oarecum inedită între
Cartagena şi Barranquilla). Trei personaje formează un foarte
neconvențional triunghi: Florentino Ariza îi jură dragoste eternă
Ferminei Daza, care însă, din cauza opoziției familiei şi după o lungă
călătorie menită a o face să uite totul, se căsătoreşte cu Juvenal Urbino,
medic celebru, tânăr, frumos şi bogat. Pentru Florentino, ființă dedicată
iubirii, toate acestea reprezintă un cadru ostil, dar, care, totuşi, nu
reuşeşte să-l descurajeze. Pentru că i-a jurat iubire eternă Ferminei, el se
hotărăşte să aştepte până când ea va fi liberă din nou. Sentimentele
încep, astfel, confruntarea cu termenii bine definiți ce guvernează lumea
„terestră”, între aceştia, la loc de cinste timpul... Unul dintre punctele
culminante are loc la sfârşitul primului capitol, care povesteşte ultima zi
din viața doctorului Juvenal Urbino şi prima noapte de văduvă a
Ferminei Daza. Apoi, Gabriel García Márquez utilizează tehnica folosită
şi în Un veac de singurătate: deplasează acțiunea cu cincizeci de ani în
urmă, în „vremea holerei”. Cea mai mare parte a cărții are în centru
viețile acestor trei personaje de-a lungul unei jumătăți de secol
(jumătatea „veacului de singurătate”!), pentru ca ultimul capitol să
descrie iubirea târzie, redescoperită, a tinerilor din urmă cu cincizeci de
ani, Fermina Daza şi Florentino Ariza.
Între aceste iubiri, însă, moartea se strecoară mereu, uneori ca o
presimțire, alteori ca o amenințare. Nu este vorba doar de moartea
doctorului Urbino, ci şi de cea care deschide romanul, a prietenului
acestuia, Jeremiah de Saint Amour. Pe de altă parte, chiar după
înmormântarea doctorului, Florentino Ariza îi aminteşte Ferminei de
dragostea pe care i-o poartă. Eros şi Thanatos apar, astfel, nu doar întro
relație indestructibilă, ci se dovedesc a fi realitatea de bază a
romanului şi punctul lui de convergență. Desigur, înaintarea în vârstă şi
moartea sau presimțirea acesteia nu sunt teme noi în proza lui Gabriel
García Márquez; ele l-au preocupat încă de la primele pagini publicate:
Furtuna frunzelor şi Funeraliile Mamei Mari descriu, fiecare, câte o
înmormântare. Iar în marele său roman, Un veac de singurătate, există
multiple sugestii şi semnificații ale morții: Amaranta îşi țese (şi deşiră,
uneori) propriul giulgiu, iar José Arcadio Buendía îşi visează moartea ca
pe un drum ce trece prin mai multe camere până când îl întâlneşte pe
omul pe care îl ucisese în tinerețe.
Dar în oraşul din Dragostea în vremea holerei situația se complică:
de-a lungul unei jumătăți de veac extrem de agitat, moartea a reuşit să
pătrundă pretutindeni, sub două forme: fie ca „el cólera”, maladia fatală
ce face ravagii prin oraş în timpul epidemiilor intermitente, fie ca „la
cólera”, definită drept ura şi resentimetele umane duse la extrem şi
transformate, nu o dată, în război civil. Victimele uneia dintre aceste
două forme de moarte sunt luate adesea, deloc paradoxal, în fond, drept
ale celeilalte. Iar războiul, „mereu acelaşi război”, e prezentat aici nu ca
o continuare cu alte mijloace a luptelor politice, ci ca o forță negativă, o
adevărată boală incurabilă, o „plagă” a cărei singură finalitate (dacă se
poate numi aşa) este aceea de a aduce moartea pe scară largă. Iar dacă în
romanul Un veac de singurătate boala insomniei era vindecabilă, aici,
această maladie cu dublă semnificație poate fi înfrântă doar pentru
scurte perioade de timp. Pe acest fundal întunecat, viața personajelor,
precară uneori, tinde să ia forma unor proiecte de rezistență mai mult sau
mai puțin conştientă în fața morții. Doctorul Urbino, la fel ca şi tatăl său,
este unul dintre conducătorii publici ai luptei împotriva holerei,
impunând măsuri aspre de carantină. Fermina Daza, acționând aparent
mai convențional, luptă de pe poziția ei de soție şi mamă pentru a-şi
apăra casa şi familia. Iar Florentino Ariza se plasează hotărât de partea
lui Eros, oponentul morții, începând o carieră de „622 de legături mai
importante, fără a le mai pune la socoteală pe cele întâmplătoare...”,
păstrând însă, în adâncul sufletului, toată pasiunea şi fidelitatea de la
început pentru Fermina Daza. Ca de obicei în proza lui Gabriel García
Márquez, şi în acest roman femeile sunt mai puternice, în stare să
înfrunte realitatea: cazul Ferminei nu e singular; căci, în momentul când
Florentino se îmbolnăveşte de dragoste (având simptome asemănătoare
cu cele ale holerei), mama sa, Tránsito Ariza, este cea care reuşeşte —
măcar parțial si temporar — să-l vindece.
Cu toate acestea, şi deloc paradoxal pentru autor, vremea holerei
(care revine cu regularitate) este chiar timpul predilect al iubirii
romantice. Iubirea este asemenea holerei, ni se spune în roman în
repetate rânduri; chiar şi formele de manifestare fizică (febra, grețurile
şi toate celelalte) sunt aproape identice, cazul lui Florentino Ariza fiind
exemplul tipic. În plus, „dragostea”, cuvântul însuşi, devine subiectul
unei dezintegrări creatoare: la început este folosit pentru a descrie
pasiunea uşor lacrimogenă (uneori prezentată parodiind stilul
telenovelelor latino-americane...), pentru ca, treptat, să fie asociată
diferitelor activități (aproape casnice...), dar şi sentimente umane
profunde: o căsătorie lungă, începută cu indiferență doar pentru a
reinventa şi a descoperi iubirea după ani de zile; apoi, afecțiunea pentru
copii sau dăruirea pentru cauza unui oraş (în cazul doctorului Urbino).
Dragostea devine, astfel, numele a numeroase şi neaşteptate emoții,
fiind realitatea ultimă prin care viața poate învinge mereu. Şi tot
dragostea e denumirea generală pentru toate vrăjile şi frumoasele iluzii,
„encantos y engaños”, cu care personajele îşi împodobesc zilele vieții,
nu întotdeauna suficient de romantice. Tocmai de aceea, nici un
medicament nu poate stinge dragostea lui Florentino Ariza pentru
Fermina Daza.
Desigur, după apariția romanului, critica literară a afirmat din nou că
Macondo nu mai există, că a dispărut cu desăvârşire, pierzând din
vedere esențialul: anume că Macondo nu e important pentru scriitor atât
ca titulatură, ca nume al unui spațiu. Acest Macondo este doar unul de
suprafață, pe când adevărata aşezare (întemeiată şi dăinuind pentru
totdeauna cum altfel decât prin voința lui Gabriel García Márquez)
trebuie căutată în interiorul personajelor, în reacțiile şi atitudinile lor. La
fel ca şi în cazul povestirilor publicate după Un veac de singurătate, şi
în Dragostea în vremea holerei Macondo există ca spațiu interior,
unicul posibil. Acest lucru apare cu claritate nu atât prin unele detalii
exterioare (păpuşa care creşte în mod miraculos, papagalul vorbitor cu
rolul unui personaj secundar), ci prin modul în care protagoniştii
acționează în fața situațiilor esențiale: Florentino o aşteaptă toată viața
pe Fermina, la fel cum Amaranta îşi asumase singurătatea pentru toată
viața, şi la fel cum Rebeca se izolase de bunăvoie pentru totdeauna.
În ultimele pagini ale cărții, aflăm că Florentino şi Fermina, aflați la
bordul unui vas, hotărăsc să-şi apere intimitatea iubirii târzii arborând
steagul de carantină pentru a susține că holera a revenit la bord.
Căpitanul vasului este imediat copleşit de convingerea că „viața e aceea
care, mai mult decât moartea, nu are limite”. Cei doi îndrăgostiți vor
rămâne astfel la bord pentru tot restul vieții. Iar corabia iubirii lor târzii
se dovedeşte acum a fi şi o veritabilă barcă a lui Charon, ducându-i
„dincolo” (nu în moarte, ci acolo unde se află şi frumoasa Remedios, cea
care s-a înălțat la ceruri) şi păstrând nealterată dragostea lor. Eros şi
Thanatos într-o singură imagine de final de-a dreptul copleşitoare.
Un alt aspect abordat de scriitorul columbian în acest roman este
prezentat încă de la început, tocmai din titlu: iubirea (neîmpărtăşită),
secondată de tema timpului şi de trecerea lui, plus imaginea unei mari
epidemii de holeră. Deocamdată, legătura profundă a titlului cu
ansamblul conținutului nu este foarte evidentă; astfel că cititorul inocent
poate presupune, în primele pagini, că ştie o serie de lucruri
(importante!) despre acest gen de cărți, crezând chiar că e invitat să
citească povestea vieții câtorva personaje sau chiar a unui inedit ménage
à trois. Apoi, surprins, îşi va da seama că romanul nu este doar ceea ce
păruse a fi, deci trebuie recitit – şi, de astă dată, recitit corect. De aceea,
partea a doua a cărții sugerează în chip hotărât, într-un mod oarecum
asemănător celui prezent încă din romanul Un veac de singurătate, o a
doua lectură.
Dacă narațiunea nu expune totul direct, ci reclamă răbdarea
cititorului, aceasta se întâmplă în primul rând pentru că Gabriel García
Márquez are grijă să ne amintească mereu că puterea sa ca autor e
singurul motiv pentru care personajele îndrăgostite la început sunt
separate în aproape tot restul romanului. Exact în felul în care Florentino
ştie că, pentru a exista, dragostea trebuie rostită cu voce tare, procedează
şi scriitorul însuşi: el ştie că singurul mod în care Dragostea în vremea
holerei poate exista cu adevărat este ca cititorul să-i acorde şansa unei
lecturi corecte. Iar marea lecție oferită de acest roman nu constă doar în
ceea ce spune (că dragostea poate rezista trecerii timpului), nici în felul
în care o spune (cu virtuozitate tehnică, patos, uneori ironie), ci tocmai
în faptul că îndrăzneşte să afirme cu atâta convingere un asemenea lucru.
Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei. Traducere de
Sarmiza Leahu, Editura RAO, 2008
RODICA GRIGORE
1982, Gabriel García Márquez a făcut scriitorilor contemporani o
propunere pe care el însuşi o considera drept un adevărat proiect
personal: readucerea în actualitate a temei iubirii şi punerea ei în
circulație prin lumea atât de agitatului sfârşit de secol şi de mileniu sub
forma unei „utopii contrare” tendinței de distrugere totală a speciei
umane, pe care el o va vedea ca fiind orientarea necesară într-un univers
ostil, în care dragostea nu mai părea (nu mai era?) posibilă. În acest sens,
scriitorul columbian declara într-un interviu, în legătură cu romanul său
Dragostea în vremea holerei: „Cred că vârsta m-a ajutat să-mi dau
seama că sentimentele sunt, în fond, ceea ce contează cu adevărat. Întrun
fel, toate cărțile mele sunt despre dragoste; chiar şi Un veac de
singurătate. Cred că există dragoste pretutindeni. De data aceasta, ea se
dovedeşte a fi mult mai puternică: pentru că doi oameni care se iubesc
se reîntâlnesc şi aleg să meargă mai departe împreună.”
În fond, în Dragostea în vremea holerei, García Márquez pare să se
întrebe subtextual (dar la tot pasul): unde ne-am afla fiecare dintre noi
fără o anume „infrastructură” romantică şi fără un anumit grad de
entuziasm adolescentin? Probabil că suficient de departe de esența
spiritualității umane, pare a-şi răspunde singur autorul. Să presupunem,
atunci, că ar fi posibilă nu doar credința într-o iubire eternă, ci şi trăirea
ei până la capăt; să trăieşti o viață întreagă în lumina unui asemenea
jurământ, aceasta este premisa neaşteptată a cărții lui Gabriel García
Márquez: „Cred că un roman despre dragoste e la fel de valabil ca
oricare altul”, spunea scriitorul în 1985. Numai că acest roman este
oarecum neobişnuit prin aceea că îndrăzneşte să sugereze că jurămintele
tinereşti de iubire eternă pot fi, totuşi, respectate; chiar dacă mult mai
târziu, e adevărat, şi, evident, doar după ce se ajunge la o reală şi
completă cunoaştere de sine.
Acțiunea cărții se petrece într-un oraş-port de pe coasta caraibeană
(despre care critica a afirmat că este o combinație oarecum inedită între
Cartagena şi Barranquilla). Trei personaje formează un foarte
neconvențional triunghi: Florentino Ariza îi jură dragoste eternă
Ferminei Daza, care însă, din cauza opoziției familiei şi după o lungă
călătorie menită a o face să uite totul, se căsătoreşte cu Juvenal Urbino,
medic celebru, tânăr, frumos şi bogat. Pentru Florentino, ființă dedicată
iubirii, toate acestea reprezintă un cadru ostil, dar, care, totuşi, nu
reuşeşte să-l descurajeze. Pentru că i-a jurat iubire eternă Ferminei, el se
hotărăşte să aştepte până când ea va fi liberă din nou. Sentimentele
încep, astfel, confruntarea cu termenii bine definiți ce guvernează lumea
„terestră”, între aceştia, la loc de cinste timpul... Unul dintre punctele
culminante are loc la sfârşitul primului capitol, care povesteşte ultima zi
din viața doctorului Juvenal Urbino şi prima noapte de văduvă a
Ferminei Daza. Apoi, Gabriel García Márquez utilizează tehnica folosită
şi în Un veac de singurătate: deplasează acțiunea cu cincizeci de ani în
urmă, în „vremea holerei”. Cea mai mare parte a cărții are în centru
viețile acestor trei personaje de-a lungul unei jumătăți de secol
(jumătatea „veacului de singurătate”!), pentru ca ultimul capitol să
descrie iubirea târzie, redescoperită, a tinerilor din urmă cu cincizeci de
ani, Fermina Daza şi Florentino Ariza.
Între aceste iubiri, însă, moartea se strecoară mereu, uneori ca o
presimțire, alteori ca o amenințare. Nu este vorba doar de moartea
doctorului Urbino, ci şi de cea care deschide romanul, a prietenului
acestuia, Jeremiah de Saint Amour. Pe de altă parte, chiar după
înmormântarea doctorului, Florentino Ariza îi aminteşte Ferminei de
dragostea pe care i-o poartă. Eros şi Thanatos apar, astfel, nu doar întro
relație indestructibilă, ci se dovedesc a fi realitatea de bază a
romanului şi punctul lui de convergență. Desigur, înaintarea în vârstă şi
moartea sau presimțirea acesteia nu sunt teme noi în proza lui Gabriel
García Márquez; ele l-au preocupat încă de la primele pagini publicate:
Furtuna frunzelor şi Funeraliile Mamei Mari descriu, fiecare, câte o
înmormântare. Iar în marele său roman, Un veac de singurătate, există
multiple sugestii şi semnificații ale morții: Amaranta îşi țese (şi deşiră,
uneori) propriul giulgiu, iar José Arcadio Buendía îşi visează moartea ca
pe un drum ce trece prin mai multe camere până când îl întâlneşte pe
omul pe care îl ucisese în tinerețe.
Dar în oraşul din Dragostea în vremea holerei situația se complică:
de-a lungul unei jumătăți de veac extrem de agitat, moartea a reuşit să
pătrundă pretutindeni, sub două forme: fie ca „el cólera”, maladia fatală
ce face ravagii prin oraş în timpul epidemiilor intermitente, fie ca „la
cólera”, definită drept ura şi resentimetele umane duse la extrem şi
transformate, nu o dată, în război civil. Victimele uneia dintre aceste
două forme de moarte sunt luate adesea, deloc paradoxal, în fond, drept
ale celeilalte. Iar războiul, „mereu acelaşi război”, e prezentat aici nu ca
o continuare cu alte mijloace a luptelor politice, ci ca o forță negativă, o
adevărată boală incurabilă, o „plagă” a cărei singură finalitate (dacă se
poate numi aşa) este aceea de a aduce moartea pe scară largă. Iar dacă în
romanul Un veac de singurătate boala insomniei era vindecabilă, aici,
această maladie cu dublă semnificație poate fi înfrântă doar pentru
scurte perioade de timp. Pe acest fundal întunecat, viața personajelor,
precară uneori, tinde să ia forma unor proiecte de rezistență mai mult sau
mai puțin conştientă în fața morții. Doctorul Urbino, la fel ca şi tatăl său,
este unul dintre conducătorii publici ai luptei împotriva holerei,
impunând măsuri aspre de carantină. Fermina Daza, acționând aparent
mai convențional, luptă de pe poziția ei de soție şi mamă pentru a-şi
apăra casa şi familia. Iar Florentino Ariza se plasează hotărât de partea
lui Eros, oponentul morții, începând o carieră de „622 de legături mai
importante, fără a le mai pune la socoteală pe cele întâmplătoare...”,
păstrând însă, în adâncul sufletului, toată pasiunea şi fidelitatea de la
început pentru Fermina Daza. Ca de obicei în proza lui Gabriel García
Márquez, şi în acest roman femeile sunt mai puternice, în stare să
înfrunte realitatea: cazul Ferminei nu e singular; căci, în momentul când
Florentino se îmbolnăveşte de dragoste (având simptome asemănătoare
cu cele ale holerei), mama sa, Tránsito Ariza, este cea care reuşeşte —
măcar parțial si temporar — să-l vindece.
Cu toate acestea, şi deloc paradoxal pentru autor, vremea holerei
(care revine cu regularitate) este chiar timpul predilect al iubirii
romantice. Iubirea este asemenea holerei, ni se spune în roman în
repetate rânduri; chiar şi formele de manifestare fizică (febra, grețurile
şi toate celelalte) sunt aproape identice, cazul lui Florentino Ariza fiind
exemplul tipic. În plus, „dragostea”, cuvântul însuşi, devine subiectul
unei dezintegrări creatoare: la început este folosit pentru a descrie
pasiunea uşor lacrimogenă (uneori prezentată parodiind stilul
telenovelelor latino-americane...), pentru ca, treptat, să fie asociată
diferitelor activități (aproape casnice...), dar şi sentimente umane
profunde: o căsătorie lungă, începută cu indiferență doar pentru a
reinventa şi a descoperi iubirea după ani de zile; apoi, afecțiunea pentru
copii sau dăruirea pentru cauza unui oraş (în cazul doctorului Urbino).
Dragostea devine, astfel, numele a numeroase şi neaşteptate emoții,
fiind realitatea ultimă prin care viața poate învinge mereu. Şi tot
dragostea e denumirea generală pentru toate vrăjile şi frumoasele iluzii,
„encantos y engaños”, cu care personajele îşi împodobesc zilele vieții,
nu întotdeauna suficient de romantice. Tocmai de aceea, nici un
medicament nu poate stinge dragostea lui Florentino Ariza pentru
Fermina Daza.
Desigur, după apariția romanului, critica literară a afirmat din nou că
Macondo nu mai există, că a dispărut cu desăvârşire, pierzând din
vedere esențialul: anume că Macondo nu e important pentru scriitor atât
ca titulatură, ca nume al unui spațiu. Acest Macondo este doar unul de
suprafață, pe când adevărata aşezare (întemeiată şi dăinuind pentru
totdeauna cum altfel decât prin voința lui Gabriel García Márquez)
trebuie căutată în interiorul personajelor, în reacțiile şi atitudinile lor. La
fel ca şi în cazul povestirilor publicate după Un veac de singurătate, şi
în Dragostea în vremea holerei Macondo există ca spațiu interior,
unicul posibil. Acest lucru apare cu claritate nu atât prin unele detalii
exterioare (păpuşa care creşte în mod miraculos, papagalul vorbitor cu
rolul unui personaj secundar), ci prin modul în care protagoniştii
acționează în fața situațiilor esențiale: Florentino o aşteaptă toată viața
pe Fermina, la fel cum Amaranta îşi asumase singurătatea pentru toată
viața, şi la fel cum Rebeca se izolase de bunăvoie pentru totdeauna.
În ultimele pagini ale cărții, aflăm că Florentino şi Fermina, aflați la
bordul unui vas, hotărăsc să-şi apere intimitatea iubirii târzii arborând
steagul de carantină pentru a susține că holera a revenit la bord.
Căpitanul vasului este imediat copleşit de convingerea că „viața e aceea
care, mai mult decât moartea, nu are limite”. Cei doi îndrăgostiți vor
rămâne astfel la bord pentru tot restul vieții. Iar corabia iubirii lor târzii
se dovedeşte acum a fi şi o veritabilă barcă a lui Charon, ducându-i
„dincolo” (nu în moarte, ci acolo unde se află şi frumoasa Remedios, cea
care s-a înălțat la ceruri) şi păstrând nealterată dragostea lor. Eros şi
Thanatos într-o singură imagine de final de-a dreptul copleşitoare.
Un alt aspect abordat de scriitorul columbian în acest roman este
prezentat încă de la început, tocmai din titlu: iubirea (neîmpărtăşită),
secondată de tema timpului şi de trecerea lui, plus imaginea unei mari
epidemii de holeră. Deocamdată, legătura profundă a titlului cu
ansamblul conținutului nu este foarte evidentă; astfel că cititorul inocent
poate presupune, în primele pagini, că ştie o serie de lucruri
(importante!) despre acest gen de cărți, crezând chiar că e invitat să
citească povestea vieții câtorva personaje sau chiar a unui inedit ménage
à trois. Apoi, surprins, îşi va da seama că romanul nu este doar ceea ce
păruse a fi, deci trebuie recitit – şi, de astă dată, recitit corect. De aceea,
partea a doua a cărții sugerează în chip hotărât, într-un mod oarecum
asemănător celui prezent încă din romanul Un veac de singurătate, o a
doua lectură.
Dacă narațiunea nu expune totul direct, ci reclamă răbdarea
cititorului, aceasta se întâmplă în primul rând pentru că Gabriel García
Márquez are grijă să ne amintească mereu că puterea sa ca autor e
singurul motiv pentru care personajele îndrăgostite la început sunt
separate în aproape tot restul romanului. Exact în felul în care Florentino
ştie că, pentru a exista, dragostea trebuie rostită cu voce tare, procedează
şi scriitorul însuşi: el ştie că singurul mod în care Dragostea în vremea
holerei poate exista cu adevărat este ca cititorul să-i acorde şansa unei
lecturi corecte. Iar marea lecție oferită de acest roman nu constă doar în
ceea ce spune (că dragostea poate rezista trecerii timpului), nici în felul
în care o spune (cu virtuozitate tehnică, patos, uneori ironie), ci tocmai
în faptul că îndrăzneşte să afirme cu atâta convingere un asemenea lucru.
Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei. Traducere de
Sarmiza Leahu, Editura RAO, 2008
RODICA GRIGORE