Atitudini
Ion Zubaşcu

CANOANE, CANONIRI, CANONIZĂRI

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010

Problema canonului în literatură e foarte asemănătoare, dacă nu identică, până la suprapunere, cu aceea din Biserică. Canonul eclesial include o culegere de dogme bisericeşti, o listă de texte cu autoritate recunoscută în cadrul unei religii, dar şi o canonire a celor recalcitranți, care încalcă dogmele, pedepsiți tocmai printr-o serie de canoane punitive, cu rol ispăşitor, după spovedanie. În acelaşi sens, includerea unui autor sau a altuia în canonul literar, cumulează mecanisme similare canonizării sfinților. În ambele cazuri, canonizarea presupune elemente de ordin extraliterar sau extrasacral, mai degrabă de natură folclorică sau instituțional-didactică, cum ar fi „evlavia populară”, nevoia continuă de adulare, evadarea din contingent şi delir eliberator, uneori compensatoriu, în ordine psihică, din chingile presante ale realității istorice imediate, de cele mai multe ori stresante sau mutilatoare. Ce contează pentru canonizatori că în realitatea sa istorică, Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut nenumărați copii din flori ( a se vedea cartea excepțională a istoricului Ovidiu Pecican ), sau că a fost „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, cum scria cronicarul, dacă evlavia populară l-a făcut model de exemplaritate cerească şi l-a sanctificat, deasupra oricăror rațiuni ale terestrei morale creştine? Dacă aceeaşi evlavie populară invincibilă va vrea să-l sanctifice pe poetul Mihai Eminescu, va putea cineva să împiedice Comisia de Canonizare de la Patriarhie, din cadrul Sfântului Sinod, cu argumente de genul că poetul n-a fos un biet şi veşnic visător cu capul în nori, sărac lipit pământului şi mereu îndrăgostit de Veronica, vâslind cu barca printre nuferi galbeni, înfloriți pe lacul codrilor albastru, ci un personaj exact la extrema cealaltă, asemănător cu gazetarul Păunescu, dinainte de 1989, cu Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu, din epoca tranziției postdecembriste, având mulți bani şi voind putere politică, visând la un moment dat chiar să fie ministru şi purtând pistol la şold, dacă e să-i credem pe unii istorici literari?

Totul abia începe

Cu canonul literar funcționează mecanismul verificat în timp al zicalei populare: „Cine zice, ăla e”. Se întâmplă ca şi cu antologiile literare: cine face o antologie, include pe cine vrea în ea. În antologia proprie a poeziei optzeciste, poetul Al. Muşina de la Braşov a inclus pe cine a crezut de cuviință. Evident, că poeții Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, de la Sibiu, s-au inclus în propria masivă antologie de poezie. În cele două antologii ale lui Laurențiu Ulici (una a poeziei tinere, întîrziată criminal de cenzura comunistă!), au intrat o serie de poeți, în cea a lui Marin Mincu, alți poeți, şi cu totul alții ar fi intrat într-o antologie a lui Ion Pop, de la Cluj, să spunem. Ca să nu mai adaug cât de curios aş fi să văd o antologie de poezie alcătuită de poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu! Sau de Mircea A. Diaconu!
Din antologia recentă a poeziei basarabene, realizată de Dumitru Crudu, lipsesc inexplicabil poeți valoroşi. Dar nimeni nu-i împiedică pe aceştia
să-şi realizeze propriile antologii, în care să se includă. Din antologia poeziei „post-utopice”, douămiiste, a tânărului poet Daniel D. Marin, anunțată ca eveniment al Editurii Paralela 45, de către Călin Vlasie, lipseşte Claudiu Komartin, de exemplu, dar nimeni nu-l împiedică pe valorosul şi foarte activul autor al „Anotimpului în Berceni” să contracareze cu o proprie antologie. Aşa cum cu totul altfel s-ar vedea lucrurile dacă poeții marginilor geografice româneşti, Radu Ulmeanu, George Vulturescu sau Gellu Dorian ar realiza şi ei câte o antologie de poezie. Trăim într-o lume cu centrul pretutindeni şi marginile nicăieri, centrele de putere s-au dispersat şi diversificat pe principii rizomatice, istoria tinde tot mai mult să se suprapună peste geografie, sau să nu mai conteze nici una, nici alta, aşa că fiecare dintre noi, în loc să se simtă exclus şi să sufere, poate trece de la vorbă la faptă, fortificând zicala inițială într-o formulă uşor adaptată, pe măsura vremurilor: „Cine face, ăla e”!
Sunt însă o serie de poeți care au intrat şi vor intra în toate antologiile, iar alții care n-au intrat în nici o antologie. Cam de aici ar începe discuția despre făcătorii de canoane, deşi şi aceasta ar fi foarte relativă. Antologia de poezie a lui Marin Mincu, de exemplu, părea făcătoare de canon literar, autorul ei postulând textual la o lansare, la Piteşti: „Cine nu figurează în această antologie, nu e în istorie!”. Ei bine, n-a trecut mult şi a apărut Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu, din care însuşi Marin Mincu e exclus! Să fie doar o crudă ironie a soartei? Ca să nu mai adaug că până şi pozițiile poeților de pe „lista lui Manolescu” au fluctuat, în diferite faze ale redactării. Unii poeți apar pe listă, în volumul Literatura română postbelică. Poezia, Ed. Aula, colecția „Canon”, Braşov, 2001, ca să dispară din canonul Istoriei critice..., câțiva ani mai târziu. E o lecție cât se poate de semnificativă despre fluctuațiile procesului de canonizare.
Prin urmare, un scriitor adevărat nu trebuie să aibă nici o anxietate în raport cu mizele consacrării canonice, totul e foarte relativ şi în curgere procesuală, orice schimbare fiind posibilă, în orice moment al istoriei în continuă devenire. Dovadă stă o carte sclipitoare, ca şi cea a tânărului critic Felix Nicolau, Anticanonice. Cronici stresate, Ed. Tritonic, 2009, care dă sentimentul tonic că nimic nu e pierdut, ci – dimpotrivă – totul abia începe!

Realitatea ca alternativă

În lumea de azi, totul are o versiune alternativă, realitatea literară nu se mai întregeşte liniar, din excluderi, ci doar din complementarități. Referitor la canonul didactic, e şi acesta un instrument de lucru, o simplificare operativă, din rațiuni taxonomice, cum am spus, unul dintre multele posibile. Evident că şi canonul didactic e doar o versiune relativă, completabilă din mers. Poate fi luat ca reper definitiv un manual de literatură care îi exclude pe corifeii şcolii Ardelene, pe Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, George Coşbuc, B. Fundoianu, Ilarie Voronca sau Gellu Naum, unii dintre cei mai culți scriitori ai întregii literaturi române, pietre de temelie fără de care toată frageda construcție a tinerei noastre istorii literare se dărâmă de la sine?
Poate să-mi explice cineva de ce un poet de talia lui Gheoghe Grigurcu, care a scos cu toată consecvența în timp nenumărate volume de versuri, de la „Un trandafir învață matematica” (1968), până azi, nu e considerat de majoritatea ca atare, deşi autorul e dublat de o conştiință teoretică şi critică excepțională, exersată în timp. Şi chiar a reuşit performanța rară să ofere o alternativă viabilă la podiumul literar, oficializat de regimul comunist, mizând pe valori cu totul marginalizate în epocă, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Nora Iuga, Constantin Abăluță ş.a., culoar pe care evoluează azi toată poezia tinerilor, fără să-i recunoască nimeni pe merit pionieratul plin de curaj al poetului Gheorghe Grigurcu? Sau de ce e minimalizată vocația făcătoare de istorie literară a unei conştiințe poetice ca Ion Pop, literatura română actuală fiind foarte greu de imaginat fără contribuția decisivă a mişcării echinoxiste? De ce e exclusă din canon dimensiunea de homo aedificator a lui Laurențiu Ulici sau Marin Mincu, oameni care au risipit o imensă energie pentru promovarea noului în literatură şi primenirea canonului, fiindu-le preferate pe listele istoricizabile prezențe care au răzbit pe bază de sonoră mitologie personală, sau de alte instalații de amplificare vocală, adiacente literaturii? Sau poate să mă lămurească cineva de ce un poet de valoarea lui Constantin Abăluță nu e inclus pe listele canonice? Ce să zic de un poet proteic, de talia lui Octavian Soviany, care schimbă genurile literare şi claviaturile registrelor stilistice, trecând de la poezie la proză, teatru şi critică, dar diversificându-şi inovator chiar şi în cadrul genurilor abordate formula expresivă, într-o efervescență creativă uimitoare, cu o dexteritate a cărei anvergură şi valoare n-am mai întîlnit-o de la Marin Sorescu încoace? Ca să nu mai vorbesc de creatori inevitabili, de dimensiunea şi consistența istorică, în timp, a lui Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Aurel Pantea, Mircea Petean, Marian Drăghici ş. a., cărora le sunt preferați autori subțirei ca operă, care şi-au cheltuit destinul croind la planuri din cuțite şi pahară, stimulându-şi continuu doar mica glandă secretoare de text, în timp ce mulți alții au construit exact în acelaşi timp, în sălbaticele, inocentele zone geografice în care trăiesc, veritabile instituții de cultură, funcționale din plin, care alfabetizează în continuare cu valoare civilizatoare marginile imperiale ale latinității noastre literare! Mai pot să întreb ce facem cu un poet creştin excepțional ca Paul Aretzu, cu volumul fără egal, Cartea Psalmilor, care recuperează pe linia Ioan Alexandru un mileniu de poezie imnică bizantină, cu totul necunoscută, nici de literatura română (trezită la conştiința de sine abia după recuperarea atât de târzie a alfabetului latin – situație unică între civilizațiile Europei şi rară, probabil, chiar în lume!), nici de canonul occidental?

Marile construcții viitoare

Aş adăuga cazul ilustru al scriitorului Ioan Budai Deleanu. Țiganiada sa a rămas necunoscută, până a fost descoperit manuscrisul ei, peste trei sferturi de secol de când a fost scrisă. Ei şi? Îşi putea permite canonul literaturii române să ignore singura epopee viabilă a începuturilor noastre literare? Budai Deleanu s-a retras spre sfârşitul vieții în Polonia, unde a şi murit, în condiți necunoscute, fără să se cunoască până în prezent ce a mai scris. Şi dacă într-o bună zi, peste o sută sau cinci sute de ani, se vor descoperi prin arhivele europene manuscrisele târzii ale poetului Budai Deleanu, sau poate chiar epopeea scrisă în cheie majoră, a cărei parodie pare să fie Țiganiada, cum presupune Cornel Ungureanu în Istoria secretă..., vom putea ignora acele posibile descoperiri senzaționale? Câtă vreme ultima valoare adăugată restructurează sistemul ierarhic al valorilor anterioare, nimic nu e bătut în cuie în privința canonului. A putut Inchiziția Bisericii să ascundă descoperirea bulversantă din astronomie a lui Galilei că nu Pământul e centrul universului, ci se învârte în jurul Soarelui? Adevărat, a întârziat cu trei sute de ani validarea uluitoarei descoperiri astronomice, dar n-a putut-o şterge definitiv din istorie! Iar un creator adevărat lucrează cu timpi geologici şi astronomici, nu cu anotimpuri literare, ca însămânțările agricole de primăvară sau de toamnă, aşa că orice mijloace colaterale valorii durabile, care duc la canonizarea unui autor sau a altuia, piața, publicitatea, boema, farmecul personajului sau al biografiei sale, alte ingrediente ale mitologiei personale, sunt doar temporare, ele se vor descoji de pe operă ca trapele care se desfoliază şi cad succesiv la lansarea unei nave cosmice, până la desprinderea de pe pământ şi la zborul liber, nestingerit în istorie.
Aşa cum am mai spus, un creator adevărat nu scrie doar pentru un anotimp literar, ci pentru totdeauna. Având o operă acoperită cu propriul său destin, cu investiția de suferință şi credință în valoare a propriei vieți, sacrificate fără rest pentru operă, ca o ardere pe rug, un creator adevărat nu are cum să rateze, aşa cum n-a ratat autorul Cărții lui Iov, cea mai veche dintre cele 66 de cărți ale Bibliei, deşi nici măcar nu se ştie numele acestui creator genial, aşa cum nu aveau să rateze nici orbul Homer, surdul Beethoven, ciungul Cervantes sau şchiopul Byron. Istoria reală, cu cea mai mare rezistență în timp, este făcută în cele din urmă de marii creatori, care şi-au ars toată viața în construcția artistică invincibilă, în care au crezut până la capăt, nu de intermediarii dintre operă şi istorie, oricare ar fi aceştia, oricât de mare ar fi contribuția acestora la promovarea operei, oricât de tare s-ar supăra autorii de teorii şi istorii literare. De altfel, un critic sau un istoric literar care îi trădează pe creatorii de mari valori, vizibile cu ochiul liber ca vârfurile munților dintre dealuri şi stepe, se anihilează pe sine. Or, cel puțin până acum s-a întâmplat cam aşa în civilizația lumii: când spun Grecia, mă identific spontan cu Iliada şi Odiseea, când spun Italia, mă gândesc imediat la Dante, rostind Anglia, Germania sau Rusia, îmi vin în minte în chip firesc tot Shakespeare, Goethe, respectiv Tolstoi şi Dostoievski, nicidecum autorii istoriilor literare, oricât de valoroase ar fi şi ele, care i-au ostracizat sau canonizat. Istoria literară viitoare n-are nici o şansă să trişeze pe termen lung, în raport cu creația genială a unui autor de literatură.
Un creator adevărat poate fi învins temporar de adversități istorice, politice sau literare, cum s-a întâmplat pe vremea comunismului sau fascismului, dar nimeni nu-l va putea scoate niciodată din veşnicia cu care acea literatură, a acelui popor, era datoare lumii, ei înşeşi şi lui Dumnezeu, creatorul tuturor creatorilor şi valorilor. Toată problema e ca acel autor să-şi centreze eforturile pe marea construcție, în ciuda tuturor adversităților vieții sale chinuite, nu pe probleme colaterale, sau pe creații de rumeguş şi nisip, de pulbere şi cenuşă.