Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
OBSERVATOR CULTURAL, 523/7 mai 2010. Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor: «Simt că pierd energie, pierd din timpul prețios pe care-l mai am, în loc să scriu, rătăcesc ocolind tot soiul de obstacole care nu prea au legătură cu mine… Am şi o fire nepotrivită pentru acest „nivel administrativ“, pentru „structurile decizionale“, cum le spui tu: mă implic prea tare, transform toate cauzele în cauză personală, iau toate valurile direct în piept, ca şi cum toate mi-ar fi destinate etc. Oricum, curând presimt că voi ajunge la o răscruce, va trebui să tai nodul care nu se desface, să-mi simplific existența şi s-o îndrept spre ceea ce contează cu adevărat, scrisul… Mărturisesc că nu înțeleg foarte exact cum vine chestia asta cu autopublicarea, cu autopromovarea pe Internet, e ca şi cum ai avea ambiția să te naşti tu din tine. După gustul meu, spațiul virtual este prea democratic, prea îngăduitor, primeşte orice şi, astfel, se dizolvă orice idee de ierarhie bazată pe talent şi pe competență. În literatură e necesar să fii validat de alții, de inițiați, a te proclama tu pe tine rege, cum e la îndemână pe Internet, n-are nici o valoare şi e o poartă deschisă spre un univers stăpânit de paranoia… Acum scriu şi atât. Scriu, fiindcă altfel nu se poate, scriu, fiindcă altfel am senzația că nu trăiesc»… Numărul de față al revistei e dedicat cazului Adrian Marino legat de „turnătoria” lui la Securitate. Semnează la ancheta „Vom scrie altfel despre Adrian Marino?” – Liviu Antonesei, Şerban Axinte, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Adina Dinițoiu, Cezar Gheorghe, Marius Ghilezan, Bedros Horasangian, Antonio Patraş, Bogdan Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Ciprian Şiulea. Rețin din Liviu Antonesei: «Apariția fragmentelor din memoriile lui Marino în Evz a declanşat o vastă campanie de discreditare a autorului. N-a fost destul! În ciuda campaniei intelocrației lezate şi a anexelor jurnalistice, memoriile au fost neaşteptat de bine primite, câteva publicații – Mozaicul, Verso, revista de față – dedicându-i numere speciale. A început faza a doua, „dosarul de Securitate“. Pe mine, „informațiile“ publicate de dna Corlățan nu mă impresionează, mai întâi pentru că, dacă ar fi adevărate şi corect interpretate, nu pun în cauză calitatea analizelor la care Marino supune cultura românească pe durata a şase decenii, laolaltă cu protagoniştii acesteia. Pe scurt, acestea rămân valabile în esența lor şi dacă Marino a colaborat cu Secu, şi dacă n-a colaborat. Iar dacă sunt amendabile erori de detaliu şi unele judecăți, putem face asta indiferent de relațiile pe care Marino le-a avut cu instituția. În al doilea rând, am mari probleme cu dezvăluirile ca atare, cu „informațiile“. În ciuda titlurilor de tabloid, care-l prezintă pe Marino ca pe un dr. Sorge sau Philby, conținutul celor două articole se distinge prin absența informațiilor ca atare. Se trag concluzii fără vreun probatoriu şi doar pe baza unor documente emanate de la ofițerii de Securitate! Nu se prezintă vreun angajament sau alt document asumat de Marino… Ce nu cred eu? Nu cred că un om închis 14 ani a devenit comunist şi fan al Securității. Cred însă că Marino – deşi nu avem probele! – a semnat formal un angajament cu instituția, dar a colaborat la fel de formal.»
TRIBUNA, 183/16-30 aprilie 2010. La „O carte în dezbatere” – Adrian Marino, „Viața unui om singur”, semnează Ion Vlad, Vasile Gogea, Ovidiu Pecican, Aurel Sasu. Dacă Ion Vlad vorbeşte de eşuarea lui Adrian Marino („o încercare neinspirată de a legitima atitudini, opțiuni şi un anume mod de a reface un destin; tragic, în esența sa, eşuat şi nu rareori decepționând cititorul familiarizat cu cercetările teoreticianului”), Vasile Gogea vorbeşte de ratarea istorică a culturii române, dezvăluită de Adrian Marino: «Astfel abordat, „accesat”, „paşoptismul utopic” al lui Adrian Marino şi-ar dezvălui şi dimensiunile pragmatice urgente, iar „mizantropia” sa monumentală ne-ar ajuta să înțelegem (şi să acceptăm) ratarea istorică a culturii române»… Ion Pop continuă „Din avangardă în avangardă” (începuturile realismului socialist voia să-i facă pe avangardişti să se dezică de „poeții îmbolnăviți de estetism”, de trecutul decadent – Geo Dumitrescu semnează în 1947 texte de genul: „Lichidarea curentelor decepționiste” sau „Pentru o literatură sănătoasă şi realistă”). Apar în Tribuna poeme de Viorel Mureşan, interviuri cu Solomon Marcus şi Cătălin Dorian Florescu (din Elveția).
LUCEAFăRUL 2 / 2010/ 5 mai. Prozatoarea Doina Ruşti, din laboratorul ei de creație: De obicei, scriu dimineața, dar abia vara, când am vacanță, scriu cu adevărat, pentru că scrisul cere continuitate. Se întâmplă să lucrez la un roman, iar când nu-mi merge ori nu sunt mulțumită de nivelul ficțiunii, întrerup şi scriu ceva scurt, o povestioară, prin intermediul căreia caut, de fapt, un mod de relaxare…. Cam la toate romanele am avut întreruperi de acest fel, deoarece viața mea socială este destul de stresantă; ca orice bucureştean sunt prinsă în mai multe slujbe, într-o permanentă luptă pentru supraviețuire. De aceea, întreruperile sunt inevitabile… Uneori, când revin la o poveste pe care am abandonat-o un timp, o reevaluez, simțindu-mă în condiția unui explorator. Se întâmplă să schimb direcția şi chiar percepția asupra universului în care mă aşez pe perioada scrisului. De fapt, am ajuns să iubesc intrările şi ieşirile din povestea aflată în lucru. Dacă aş trăi într-o vilă liniştită, cred că aş scrie chestii nesărate. Poate unitare, lustruite, dar fără trepidațiile vieții de târg, de luptă, de triumfuri mărunte. La ancheta „Universitate vs. Cultură” (semnată de Horia Gârbea) răspunde Nina Corcinschi (Chişinău). Semnează, la rubricile lor, Bogdan Ghiu şi Constantin Stan (Când am plecat la Katyn, mi-am pus în geantă două sticle de votcă numai aşa, de amorul artei băutului, dar şi din teama că nu le voi mai găsi la întoarcere. Ele se puteau evapora din camera de hotel şi nu aş fi avut curajul să raportez că mi-a dispărut băutura… Am scos din geantă sticlele, i-am întins una Ninocikăi, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, şi, fără să ne mai na zdrasviste-uim sau na mir-uim, ne-am pus pe băut. A fost cea mai de jelanie băută pe care am făcut-o vreodată: cât am secătuit clondirele, niciunul n-am scos o vorbă, ca două momâi, cu coatele pe genunchi şi privirile numai în podea), Sorin Lavric (Cine are de partea lui misterul şi miracolul, acela va supraviețui în posteritate. Iar Heidegger a cucerit lumea prin arta cu care a ştiut să facă din mister o armă a seducției).
CONTA 1 / 2010. A apărut o nouă revistă literară trimestrială, tip carte, la Piatra Neamț, director Adrian Alui Gheorghe, redactor-şef Emil Nicolae. Scrie în articolul de început („Cine mai are nevoie de cultură?”) Adrian Alui Gheorghe: „Prost îmbrăcat, cu haine de la kil, el însuşi om second hand, stresat de alternanțele politice care bălăngăne viitorul între Est şi Vest, omul de cultură român se simte ca un clopot fără limbă într-o țară de surzi”. Interviu cu criticul Mircea A. Diaconu: „Mă deranjează cel mai mult impostura. A apărut şi un gen de grafomanie critică… Se poate să mai scriu uneori neutru şi despre cărți care nu-mi plac. O fac foarte rar – dar când o fac, e o tristețe. Nu sunt convingător, totul e plat, nu pot să înşel, să mă înşel, cu atât mai puțin… Un compromis va fi fiind să scrii de bine despre o carte în care nu crezi, să faci reclamă unui produs, ştiind din start că el e stricat… Eu cred că astfel de compromisuri am făcut, cel puțin din lene… Un compromis e faptul că n-am scris despre multe din cărțile care mi-au plăcut, despre care simțeam că sunt obligat să scriu… Sunt scriitori mari în România care trăiesc, aici, într-un fel de exil, într-o marginalitate asumată… Valoarea n-are nici o legătură cu popularitatea. Nici măcar cu premiile sau cu prezența în dicționare… Scepticismul mie îmi omoară inspirația critică, ba chiar îmi ucide curajul de a scrie… N-am nici o încredere în colegi, ştiu că nu mă citesc… Da, ai impresia uneori că literatura a devenit pentru unii un simplu pretext – de promovare, de edificare a imaginii, de autoritarism”. Ancheta revistei: „Literatura română: provincie şi provincialism” – răspund Sorin Antohi, C. Arcu, Attila Balazs, D. Chioaru, N. Dabija, D. Aug. Doman, Igor Mocanu, Andrei Moldovan, Adrian Popescu, Ioan Es. Pop, Mircea Stâncel, N. Turtureanu, Radu Ulmeanu, Lucian Vasiliu, Ion Zubaşcu. Poeme de Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Dinu Olăraşu, Dan Mircea Cipariu, Aurel Dumitraşcu (inedite). Despre puşcăriaşi politici scrie Raluca Şerban Naclad („Sandu Tudor – vulcanul stins în cenuşa muceniciei”), Emil Nicolae („Destinul lui Adrian Marino între literatură şi literați”) şi Adrian Alui Gheorghe, în dialog cu Grigore Caraza („Închisoarea de la la Sighet. În intimitatea iadului”).
DACIA LITERARă, 90/mai 2010. Bujor Nedelcovici într-un text datat Paris, 14 februarie 2010: «Odată cu publicarea „Operelor complete”,
7 volume (5.500 de pagini tipărite, 15.000 de pagini de manuscris) am închis un capitol din viața mea. Mă simt deposedat de un trecut, de o absență în suflet şi… Dacă nu mai scriu, nu mai trăiesc? Să rup, să rup, aşa cum am rupt albumele cu fotografii ale familiei în nopțile înainte de a pleca de acasă în exil. Atunci am vrut să-mi rup rădăcinile sufleteşti şi nu numai… biologice, temporale, spațiale. Să rup fără să privesc înapoi. Dar cum?! Să nu gândeşti, să nu mai auzi pe nimeni vorbind în tine”. Şi continuă: „Detaşat de mine, din mine şi de cel care am fost în trecut! La nivel de cuvânt, frază, idee, relații… Citeşte afişul de pe perete de zeci de ori: „Indiferență! Impasibilitate! Detaşare! Retragere! Tăcere! Seninătate! Deşertăciune! Totul e deşertăciune!” Ai înțeles toate astea?! Ai băgat la cap?!». Apoi: „Ce îmi rămâne? Frumosul, Binele, Iubirea, Scriitura, Singurătatea şi Moartea… şi Fiul meu Gregoire şi Muzica Simfonică şi Jazzul. şi pisica Bill!”. şi: „Într-o zi, ianuarie 2010, când am deschis ordinatorul am constatat că paginile scrise în ultimele luni dispăruseră. Şoc! Panică! Am căutat la disperare! Eu nefiind specialist în informatică, am chemat pe cineva… Textul se volatilizase cu desăvârşire. Nu mi-am revenit multe zile şi nopți – dormeam cu somnifere – pentru că un text pierdut este imposibil să-l regândeşti şi să-l refaci”. Revista publică un interviu cu alt „stabilit în Franța”, omul de teatru George Banu. Despre Mihai Eminescu scriu Nicoleta Dabija (Eminescu şi „chestiunea evreiască”) şi Constantin Cubleşan, iar despre Cezar Ivănescu scriu Daniel Lascu şi Luca Pițu („Cezarului, avatarului ivănescian din Baaad al Caesarului, trebuie dat ce-i aparține – şi de fapt, şi de drept”). Proză de Gh. Schwartz.
CAIETE SILVANE, 63/aprilie 2010, redactor-şef Daniel Săuca, apare la Zalău. Interviu cu George Vulturescu (într-o „corespondență din Germania” semnată Adalbert Gyuris): «Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viața a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe față. Pentru un copil – între alți copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poți face față: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul». La „Decupaje din trecut” (temă pentru comunicările ținute la Zilele revistei, din 26-27 martie 2010): „Să privim cu mai multă atenție graiul local” (Maria şi Grigore Croitoru) şi „Despre afurisenie sau protecția cărții vechi prin blestem” (Ioan Maria Oros; ce scrie pe „Cartea românească de învățătură”, Iaşi, 1643: acela ce fură cartea, pune zălog pe ea sau o vinde, „acela să fie blestemat de 318 sfinți, ca să i se risipească mațele ca lui Arie”), de pildă.
NORD LITERAR 4 / 2010. Redactorul-şef al revistei Gh. Glodeanu scrie despre o carte insolită, intitulată „Fascinația enogastronomică în literatura română”, apărută în 2010 la Iaşi, semnată de Izabella Krizsanovski (ce înseamnă termenul „enogastronomie”, inexistent în dicționarele noastre – „concept cu dublă articulare: hrană-băutură”): «Introducerea conține ideile teoretice care au stat la baza elaborării lucrării. În argumentarea investigațiilor sale, autoarea porneşte de la dictonul lui Păstorel Teodoreanu potrivit căruia „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”. De asemenea, se reține aserțiunea lui Feuerbach, după care „Suntem ceea ce mâncăm”, adică nişte ființe înfometate ce îşi asumă lumea sub forma hranei materiale şi spirituale. Sunt reconstituite apoi legăturile dintre hrană şi cuvânt, care nu se reduc doar la o simplă coincidență fiziologică legată de gură ca loc al mâncării şi al vorbirii. Mâncarea dobândeşte sens prin intermediul verbalizării, în timp ce limbajul exploatează resursele gastronomiei prin sintagme precum ochi dulci, cuvinte dulci, limbi veninoase, „cuvinte amare”, „viață amară”, „setea de carte”». Rețin şi „Postbelic – Postdecembrist” de D. Hurubă.
TOMIS 4 / 2010. Apropo de gastronomie, Alina Costea scrie despre „Voluptatea cărnii la români”: „Anii grei de penurie din perioada comunistă au dus, în mod inevitabil, la sporirea apetitului tocmai prin menținerea stomacului la limita subzistenței”. Adrian Majuru – despre europenizarea Bucureştiului.
TRIBUNA, 183/16-30 aprilie 2010. La „O carte în dezbatere” – Adrian Marino, „Viața unui om singur”, semnează Ion Vlad, Vasile Gogea, Ovidiu Pecican, Aurel Sasu. Dacă Ion Vlad vorbeşte de eşuarea lui Adrian Marino („o încercare neinspirată de a legitima atitudini, opțiuni şi un anume mod de a reface un destin; tragic, în esența sa, eşuat şi nu rareori decepționând cititorul familiarizat cu cercetările teoreticianului”), Vasile Gogea vorbeşte de ratarea istorică a culturii române, dezvăluită de Adrian Marino: «Astfel abordat, „accesat”, „paşoptismul utopic” al lui Adrian Marino şi-ar dezvălui şi dimensiunile pragmatice urgente, iar „mizantropia” sa monumentală ne-ar ajuta să înțelegem (şi să acceptăm) ratarea istorică a culturii române»… Ion Pop continuă „Din avangardă în avangardă” (începuturile realismului socialist voia să-i facă pe avangardişti să se dezică de „poeții îmbolnăviți de estetism”, de trecutul decadent – Geo Dumitrescu semnează în 1947 texte de genul: „Lichidarea curentelor decepționiste” sau „Pentru o literatură sănătoasă şi realistă”). Apar în Tribuna poeme de Viorel Mureşan, interviuri cu Solomon Marcus şi Cătălin Dorian Florescu (din Elveția).
LUCEAFăRUL 2 / 2010/ 5 mai. Prozatoarea Doina Ruşti, din laboratorul ei de creație: De obicei, scriu dimineața, dar abia vara, când am vacanță, scriu cu adevărat, pentru că scrisul cere continuitate. Se întâmplă să lucrez la un roman, iar când nu-mi merge ori nu sunt mulțumită de nivelul ficțiunii, întrerup şi scriu ceva scurt, o povestioară, prin intermediul căreia caut, de fapt, un mod de relaxare…. Cam la toate romanele am avut întreruperi de acest fel, deoarece viața mea socială este destul de stresantă; ca orice bucureştean sunt prinsă în mai multe slujbe, într-o permanentă luptă pentru supraviețuire. De aceea, întreruperile sunt inevitabile… Uneori, când revin la o poveste pe care am abandonat-o un timp, o reevaluez, simțindu-mă în condiția unui explorator. Se întâmplă să schimb direcția şi chiar percepția asupra universului în care mă aşez pe perioada scrisului. De fapt, am ajuns să iubesc intrările şi ieşirile din povestea aflată în lucru. Dacă aş trăi într-o vilă liniştită, cred că aş scrie chestii nesărate. Poate unitare, lustruite, dar fără trepidațiile vieții de târg, de luptă, de triumfuri mărunte. La ancheta „Universitate vs. Cultură” (semnată de Horia Gârbea) răspunde Nina Corcinschi (Chişinău). Semnează, la rubricile lor, Bogdan Ghiu şi Constantin Stan (Când am plecat la Katyn, mi-am pus în geantă două sticle de votcă numai aşa, de amorul artei băutului, dar şi din teama că nu le voi mai găsi la întoarcere. Ele se puteau evapora din camera de hotel şi nu aş fi avut curajul să raportez că mi-a dispărut băutura… Am scos din geantă sticlele, i-am întins una Ninocikăi, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, şi, fără să ne mai na zdrasviste-uim sau na mir-uim, ne-am pus pe băut. A fost cea mai de jelanie băută pe care am făcut-o vreodată: cât am secătuit clondirele, niciunul n-am scos o vorbă, ca două momâi, cu coatele pe genunchi şi privirile numai în podea), Sorin Lavric (Cine are de partea lui misterul şi miracolul, acela va supraviețui în posteritate. Iar Heidegger a cucerit lumea prin arta cu care a ştiut să facă din mister o armă a seducției).
CONTA 1 / 2010. A apărut o nouă revistă literară trimestrială, tip carte, la Piatra Neamț, director Adrian Alui Gheorghe, redactor-şef Emil Nicolae. Scrie în articolul de început („Cine mai are nevoie de cultură?”) Adrian Alui Gheorghe: „Prost îmbrăcat, cu haine de la kil, el însuşi om second hand, stresat de alternanțele politice care bălăngăne viitorul între Est şi Vest, omul de cultură român se simte ca un clopot fără limbă într-o țară de surzi”. Interviu cu criticul Mircea A. Diaconu: „Mă deranjează cel mai mult impostura. A apărut şi un gen de grafomanie critică… Se poate să mai scriu uneori neutru şi despre cărți care nu-mi plac. O fac foarte rar – dar când o fac, e o tristețe. Nu sunt convingător, totul e plat, nu pot să înşel, să mă înşel, cu atât mai puțin… Un compromis va fi fiind să scrii de bine despre o carte în care nu crezi, să faci reclamă unui produs, ştiind din start că el e stricat… Eu cred că astfel de compromisuri am făcut, cel puțin din lene… Un compromis e faptul că n-am scris despre multe din cărțile care mi-au plăcut, despre care simțeam că sunt obligat să scriu… Sunt scriitori mari în România care trăiesc, aici, într-un fel de exil, într-o marginalitate asumată… Valoarea n-are nici o legătură cu popularitatea. Nici măcar cu premiile sau cu prezența în dicționare… Scepticismul mie îmi omoară inspirația critică, ba chiar îmi ucide curajul de a scrie… N-am nici o încredere în colegi, ştiu că nu mă citesc… Da, ai impresia uneori că literatura a devenit pentru unii un simplu pretext – de promovare, de edificare a imaginii, de autoritarism”. Ancheta revistei: „Literatura română: provincie şi provincialism” – răspund Sorin Antohi, C. Arcu, Attila Balazs, D. Chioaru, N. Dabija, D. Aug. Doman, Igor Mocanu, Andrei Moldovan, Adrian Popescu, Ioan Es. Pop, Mircea Stâncel, N. Turtureanu, Radu Ulmeanu, Lucian Vasiliu, Ion Zubaşcu. Poeme de Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Dinu Olăraşu, Dan Mircea Cipariu, Aurel Dumitraşcu (inedite). Despre puşcăriaşi politici scrie Raluca Şerban Naclad („Sandu Tudor – vulcanul stins în cenuşa muceniciei”), Emil Nicolae („Destinul lui Adrian Marino între literatură şi literați”) şi Adrian Alui Gheorghe, în dialog cu Grigore Caraza („Închisoarea de la la Sighet. În intimitatea iadului”).
DACIA LITERARă, 90/mai 2010. Bujor Nedelcovici într-un text datat Paris, 14 februarie 2010: «Odată cu publicarea „Operelor complete”,
7 volume (5.500 de pagini tipărite, 15.000 de pagini de manuscris) am închis un capitol din viața mea. Mă simt deposedat de un trecut, de o absență în suflet şi… Dacă nu mai scriu, nu mai trăiesc? Să rup, să rup, aşa cum am rupt albumele cu fotografii ale familiei în nopțile înainte de a pleca de acasă în exil. Atunci am vrut să-mi rup rădăcinile sufleteşti şi nu numai… biologice, temporale, spațiale. Să rup fără să privesc înapoi. Dar cum?! Să nu gândeşti, să nu mai auzi pe nimeni vorbind în tine”. Şi continuă: „Detaşat de mine, din mine şi de cel care am fost în trecut! La nivel de cuvânt, frază, idee, relații… Citeşte afişul de pe perete de zeci de ori: „Indiferență! Impasibilitate! Detaşare! Retragere! Tăcere! Seninătate! Deşertăciune! Totul e deşertăciune!” Ai înțeles toate astea?! Ai băgat la cap?!». Apoi: „Ce îmi rămâne? Frumosul, Binele, Iubirea, Scriitura, Singurătatea şi Moartea… şi Fiul meu Gregoire şi Muzica Simfonică şi Jazzul. şi pisica Bill!”. şi: „Într-o zi, ianuarie 2010, când am deschis ordinatorul am constatat că paginile scrise în ultimele luni dispăruseră. Şoc! Panică! Am căutat la disperare! Eu nefiind specialist în informatică, am chemat pe cineva… Textul se volatilizase cu desăvârşire. Nu mi-am revenit multe zile şi nopți – dormeam cu somnifere – pentru că un text pierdut este imposibil să-l regândeşti şi să-l refaci”. Revista publică un interviu cu alt „stabilit în Franța”, omul de teatru George Banu. Despre Mihai Eminescu scriu Nicoleta Dabija (Eminescu şi „chestiunea evreiască”) şi Constantin Cubleşan, iar despre Cezar Ivănescu scriu Daniel Lascu şi Luca Pițu („Cezarului, avatarului ivănescian din Baaad al Caesarului, trebuie dat ce-i aparține – şi de fapt, şi de drept”). Proză de Gh. Schwartz.
CAIETE SILVANE, 63/aprilie 2010, redactor-şef Daniel Săuca, apare la Zalău. Interviu cu George Vulturescu (într-o „corespondență din Germania” semnată Adalbert Gyuris): «Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viața a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe față. Pentru un copil – între alți copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poți face față: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul». La „Decupaje din trecut” (temă pentru comunicările ținute la Zilele revistei, din 26-27 martie 2010): „Să privim cu mai multă atenție graiul local” (Maria şi Grigore Croitoru) şi „Despre afurisenie sau protecția cărții vechi prin blestem” (Ioan Maria Oros; ce scrie pe „Cartea românească de învățătură”, Iaşi, 1643: acela ce fură cartea, pune zălog pe ea sau o vinde, „acela să fie blestemat de 318 sfinți, ca să i se risipească mațele ca lui Arie”), de pildă.
NORD LITERAR 4 / 2010. Redactorul-şef al revistei Gh. Glodeanu scrie despre o carte insolită, intitulată „Fascinația enogastronomică în literatura română”, apărută în 2010 la Iaşi, semnată de Izabella Krizsanovski (ce înseamnă termenul „enogastronomie”, inexistent în dicționarele noastre – „concept cu dublă articulare: hrană-băutură”): «Introducerea conține ideile teoretice care au stat la baza elaborării lucrării. În argumentarea investigațiilor sale, autoarea porneşte de la dictonul lui Păstorel Teodoreanu potrivit căruia „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”. De asemenea, se reține aserțiunea lui Feuerbach, după care „Suntem ceea ce mâncăm”, adică nişte ființe înfometate ce îşi asumă lumea sub forma hranei materiale şi spirituale. Sunt reconstituite apoi legăturile dintre hrană şi cuvânt, care nu se reduc doar la o simplă coincidență fiziologică legată de gură ca loc al mâncării şi al vorbirii. Mâncarea dobândeşte sens prin intermediul verbalizării, în timp ce limbajul exploatează resursele gastronomiei prin sintagme precum ochi dulci, cuvinte dulci, limbi veninoase, „cuvinte amare”, „viață amară”, „setea de carte”». Rețin şi „Postbelic – Postdecembrist” de D. Hurubă.
TOMIS 4 / 2010. Apropo de gastronomie, Alina Costea scrie despre „Voluptatea cărnii la români”: „Anii grei de penurie din perioada comunistă au dus, în mod inevitabil, la sporirea apetitului tocmai prin menținerea stomacului la limita subzistenței”. Adrian Majuru – despre europenizarea Bucureştiului.