Miscellanea
Marian Boris
HANNAH ARENDT – O VOCE ŞI O CONŞTIINȚĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010
Incredibil, au trecut aproape 35 de ani de la... dispariția (relativă, conştiințele nu dispar) Hannei Arendt, la 4 decembrie 1975. Se vorbeşte şi azi despre ea, de parcă ar mai trăi. Unii o critică, fiindcă a spus, de pildă, că România este o țară antisemită. Exagerare, antisemitismul nu este născut sau crescut în Carpați, ci există de la distrugerea celui de al Doilea Templu, de la marea Diasporă şi s-a răspândit ca oricare virus călător, cu vânturile negurii. Hannah Arendt (n.14 octombrie 1906) nu s-a recunoscut drept filosof, deşi a studiat cu Heidegger (a fost o perioadă studenta şi amanta filosofului german), Husserl, Jaspers (amândoi, antinazişti, spre deosebire de Heidegger), dar a combătut toată viața totalitarismul fascist, comunist, la fel şi xenofobia, antisemitismul. În 1933 a fost arestată de Gestapo, ca evreică, fuge în Franța, apoi, în 1941 se stabileşte în SUA, unde rămâne până la sfârşitul vieții. În 1951 publică prima lucrare importantă, Originile totalitarismului, colaborează la numeroase publicații americane, europene, scrie The Life of Mind, în care îşi exprimă îndoiala asupra influenței filosofiei asupra evoluției spirituale a omenirii, The Human Condition (titlu împrumutat de la un roman al lui Malraux), Between Past and Future, apoi Eichmann in Jerusalem ( unde lansează sintagma celebră „banalitatea Răului”), On Revolution, Men in Dark Times, ş.a. Recent, în „Observator Cultural”, Carmen Muşat s-a referit la Hannah Arendt, când a scris despre populism şi pericolul grav pe care îl reprezintă pentru democrația reală. În 2007, la Ed. Humanitas a apărut volumul Scrisori – Hannah Arendt şi Martin Heidegger , 1925-1975, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă. Un model de respect reciproc, în ciuda unor divergențe uriaşe. Originile totalitarismului a apărut în traducerea lui Ion Dur şi Mircea Ivănescu, tot la Editura Humanitas, în 2006. Michael Shafir a recenzat în „Observator Cultural” această valoroasă analiză cu ecou în ultimele decenii. Condiția Umană a apărut în 2007, la Cluj (Ed. Panopticum).
„Ideologiile nu sunt niciodată interesate de miracolul ființei. Ele au un caracter istoric, fiind preocupate de devenire şi pieire... Ideea unei ideologii nu este nici esența eternă a lui Platon, nici principiul regulator la rațiunii, precum la Kant”, scria cu mâhnire Arendt, dar şi cu o luciditate necruțătoare. Ea căuta soluții: „Nu contează decât cei pregătiți să nu se identifice cu nici o ideologie, cu nici o putere”. Ea a scris despre criza culturii, a civilizației care l-a transformat pe om în „animal lucrativ”, este o oponentă a revoluțiilor de orice fel, este adepta unor reforme raționale, dar unii o numesc „bovarică”, idealistă. Totuşi Hannah Arendt şi-a atins obiectivele critice, a demonstrat că „masificarea societății”, dispariția individualismului este calea ireversibilă spre totalitarism. Aceasta s-a văzut în Germani nazificată de Hitler, în Rusia bolşevizată de Lenin şi Stalin, în țările devenite satelite sau modele sovietice. Referindu-se la Eichmann, deşi i s-a reproşat termenul de „banalitate”, Hannah Arendt a avut dreptate, ea a scris: „Culpabilitatea nu se naşte niciodată în singurătate”... „Un asemenea genocid nu avea nevoie numai de câteva , ci de sute, de mii de minți şi de mâini vinovate”. Noi am spune că sute şi mii sunt cifre prea „mici”, au fost , considerăm, zeci de mii, poate sute de mii de indivizi dezumanizați, altfel cum de s-a ajuns la milioane de victime şi nu numai evrei. Eichmann a spus că el „cu trei minute înainte morții o să mai râdă o dată”. Curaj? Indolență? Nebunie? Pur şi simplu o involuție la stadiul de lup. Iar lupi cu chip de om se găsesc, înşişi lupii ar trebui să se simtă insultați, pentru că la ei funcționează numai instinctul foamei, instinctul de autoconservare. Eichmann, Mengele, alții cunoşteau voluptatea asasinatului programat.
În „România literară” din aprilie 2007, Ioana Pârvulescu a publicat în traducere proprie câteva poezii ale acestei ilustre gânditoare a secolului trecut, din care cităm – „Vin orele, vin/ când răni cu venin/ de-o vreme uitate/sunt iarăşi deschise... Curg orele-ntruna/ Trec zilele, luna/Câştigul, esența/ E doar existența”... ”Dansez, dansez şi eu /în luciu ironic mereu”... „Ne strângi laolaltă când mâna o strângem/ Noi credem în crezuri şi zidul tot creşte/dar nu ştim să spunem ce mult ne uneşte/ ştim numai să plângem”. (Boris Marian)
„Ideologiile nu sunt niciodată interesate de miracolul ființei. Ele au un caracter istoric, fiind preocupate de devenire şi pieire... Ideea unei ideologii nu este nici esența eternă a lui Platon, nici principiul regulator la rațiunii, precum la Kant”, scria cu mâhnire Arendt, dar şi cu o luciditate necruțătoare. Ea căuta soluții: „Nu contează decât cei pregătiți să nu se identifice cu nici o ideologie, cu nici o putere”. Ea a scris despre criza culturii, a civilizației care l-a transformat pe om în „animal lucrativ”, este o oponentă a revoluțiilor de orice fel, este adepta unor reforme raționale, dar unii o numesc „bovarică”, idealistă. Totuşi Hannah Arendt şi-a atins obiectivele critice, a demonstrat că „masificarea societății”, dispariția individualismului este calea ireversibilă spre totalitarism. Aceasta s-a văzut în Germani nazificată de Hitler, în Rusia bolşevizată de Lenin şi Stalin, în țările devenite satelite sau modele sovietice. Referindu-se la Eichmann, deşi i s-a reproşat termenul de „banalitate”, Hannah Arendt a avut dreptate, ea a scris: „Culpabilitatea nu se naşte niciodată în singurătate”... „Un asemenea genocid nu avea nevoie numai de câteva , ci de sute, de mii de minți şi de mâini vinovate”. Noi am spune că sute şi mii sunt cifre prea „mici”, au fost , considerăm, zeci de mii, poate sute de mii de indivizi dezumanizați, altfel cum de s-a ajuns la milioane de victime şi nu numai evrei. Eichmann a spus că el „cu trei minute înainte morții o să mai râdă o dată”. Curaj? Indolență? Nebunie? Pur şi simplu o involuție la stadiul de lup. Iar lupi cu chip de om se găsesc, înşişi lupii ar trebui să se simtă insultați, pentru că la ei funcționează numai instinctul foamei, instinctul de autoconservare. Eichmann, Mengele, alții cunoşteau voluptatea asasinatului programat.
În „România literară” din aprilie 2007, Ioana Pârvulescu a publicat în traducere proprie câteva poezii ale acestei ilustre gânditoare a secolului trecut, din care cităm – „Vin orele, vin/ când răni cu venin/ de-o vreme uitate/sunt iarăşi deschise... Curg orele-ntruna/ Trec zilele, luna/Câştigul, esența/ E doar existența”... ”Dansez, dansez şi eu /în luciu ironic mereu”... „Ne strângi laolaltă când mâna o strângem/ Noi credem în crezuri şi zidul tot creşte/dar nu ştim să spunem ce mult ne uneşte/ ştim numai să plângem”. (Boris Marian)