"TRADUS ÎN N-ŞPE LIMBI" NU ÎNSEAMNĂ ÎNCĂ NIMIC

E de prisos să mai spun că Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai importanți scriitori români din acest moment. Moment care ține de câtva timp şi va mai dura, după toate semnele şi semnalele. Opera sa, declanşată pentru noi, cititorii, cu Faruri, vitrine, fotografii, acum câteva decenii, a continuat să crească şi să transleze de la poezie la proză, de la Levantul la Orbitor, nu fără a trece prin faza intermediară a unor proze (mai) scurte, pe care le putem/ți citi în seria de la Humanitas, dar şi prin cea teoretică, despre postmodernism. Cele mai recente cărți ale lui Mircea Cărtărescu, apărute tot la Humanitas, dar hors serie, sunt volumul de poezii nimic şi cel de proză frumoasele străine. Începem, aşadar, această conversație pe internet de la ultimele.

– Cât de mult te reprezintă aceste două cărți, nimic şi frumoasele străine, şi cât, eventual, te detaşezi de ele, acum, după apariția şi intrarea lor în moara comentariilor?

– Toate scrierile mele mă reprezintă, dar nu cu aceeaşi față a mea şi nu în aceeaşi perioadă. Eu sunt un om complicat şi contradictoriu, cu multe interese divergente, ca orice om viu. Nu vreau să pozez în autor obse dat de temele lui şi care ”are o operă de dat”. Îi las pe alții să-şi dea opera, să-şi facă o legendă, să aibă fani şi discipoli. Când scriu o carte, nu mă gândesc dacă e reprezentativă sau nu pentru scrisul meu: de vreme ce-o scriu, ea mă reprezintă, cu profunzimea sau cu frivolitatea ei. De ce iubim femeile mă reprezintă la fel de mult ca Orbitor, de pildă. Căci nici eu, cum scria Frank O’Hara, nu port salopetă la recepții şi nici smocking la lucru. Există un moment potrivit pentru orice fel de haine.
Nimic şi frumoasele străine au ceva în comun, pur întâmplător, căci sunt scrise la decenii distanță. Există în amândouă o lejeritate care-mi place, pentru care recitesc adesea din paginile lor. Mă simt foarte adevărat în ele. Nu dau doi bani pe ”importanța” lor în scrisul meu. După 30 de ani de literatură, ştiu acum prea bine ce contează şi ce nu. Singurul fapt care contează pentru mine, acum, este ca lucrul pe care-l scriu, fie că e o schiță sau o tetralogie, să-mi placă într-adevăr.

– Este nimic un răspuns, peste timp, la totul?

– Da, fireşte, dar e un răspuns ironic şi mai ales auto-ironic. Nici un ”tot” nu e complet fără nimicul care-l înconjoară şi-n care se pierde de fapt cu desăvârşire. Cred că scrisul meu avea nevoie de această relativizare. ”Nimic” este de fapt cea mai devastatoare critică la adresa propriei mele poezii de care m-am simțit în stare. Este, cumva, echivalentul frazelor lui Adrian Leverkühn: ”Trebuie luat înapoi. Eu voi lua înapoi.” Prin ”Nimic” mi-am luat şi eu înapoi poezia mea optzecistă atât de plină de iluzii.

– În Istoria lui, Nicolae Manolescu, al cărui Cenaclu de Luni l-ai frecventat, spune despre tine: „Întâiul lucru care s-a observat la el era plăcerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale...” Aşa e sau nu e aşa? şi dacă da, cum rezonează asta în conştiința scriitorului despre care se spune/scrie aşa ceva?

– Ceea ce contează, până la urmă, pentru mine e să mă aud gândind. Uneori cuvintele împiedică, de fapt, gândirea, chiar o trădează. Ele sunt ca faldurile unui vestmânt larg care, cum scria Wittgenstein, au cu totul altă funcție decât să arate forma corpului. Pe mine forma corpului mă interesează. N-am nici un interes pentru literatura ”de cuvinte”, câtă vreme cuvintele nu au transparența prin care se vede meditația care le subîntinde. Franny din romanul lui Salinger distingea între poeții adevărați şi autorii de ”sofisticate spârcâieli lingvistice” foarte la modă în mediile intelectuale. Poezia se face, fireşte, cu cuvinte, ştim asta de la Mallarmé, dar în acel sens foarte limitat în care pictura se face cu ulei şi culori. Altfel, poezia este (ca şi pictura) un fel anume de a gândi.

– Mai păstrezi în memorie acea primă prezență a ta la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, unde ai citit, cică, un poem foarte lung, cu o voce egală, care „accentua versurile exact acolo unde te aşteptai mai puțin” ? Ce poem le-ai citit în lunea aceea, că n-o fi fost sâmbătă?

– Purtam în seara aceea un pulovăr ”pe gât”, galben, din lână aspră, făcut de mama, şi care mă mânca îngrozitor. Aveam 53 de kilograme şi o mustață firavă, jalnică... În totului tot păream, cred, un cavaler al tristei figuri. A fost o şedință de cenaclu ținută în facultate, la Catedra de literatură, cu audiență puțină: cred că au fost în total vreo 15 oameni în sală. A mai citit atunci şi Călin Vlasie, tot poezie. Eu am citit primul meu poem serios, ”Căderea”, scris imediat după ce m-am întors din armată, în vara lui 1976, când aveam douăzeci de ani. Era un poem foarte lung, în şapte părți. Nicolae Manolescu era uimitor de tânăr, avea sub patruzeci de ani, subțire, în costum şi cravată. Noi îl percepeam ca pe critica literară întruchipată. Când a luat cuvântul, a spus ceva de felul: ”Am impresia că în țara asta una se scrie şi alta se publică”... După ce s-a terminat şedința de cenaclu, m-a luat deoparte şi m-a-ntrebat câți ani am (aveam douăzeci şi doi) şi dacă am publicat pe undeva. I-am spus că nu, şi că nici nu am de gând. ”Scriu doar pentru mine”. Apoi am fost un stâlp al cenaclului pentru următorii şase ani, cât i s-a mai permis să existe.

– Dacă Nicolae Manolescu observă cuvintele tale, eu am observat, încă de atunci, de la început, prezența masivă a propriei tale vieți în poemele tale, elementele de decor urban, bucureştean, care se perindă prin filmul poemului, aproape la egalitate cu sentimentele, ca să mă refer la substanța mai veche, acceptată de toată lumea, încă, a poeziei dintotdeauna. Zona Obor, şoseaua ştefan cel Mare, sunt, de altfel, şi reperele unor poeme ale altui poet important, dar mai de demult, Leonid Dimov. Te-a influențat Dimov în găsirea acestui tip de expresie poetică?

– În imagistica urbană m-au influențat în primul rând poeții americani pe care-i citeam atunci, beatnicii, şi de asemenea colegii mei de cenaclu, mai ales Iaru şi Coşovei. Ei erau cu doi ani mai mari decât mine şi îi percepeam ca pe nişte maeştri. Pe Dimov l-am citit tot timpul, încă din liceu, l-am învățat pe de rost şi îl mai ştiu şi acum. A avut într-o vreme o influență atât de mare asupra poeziei mele, încât până la urmă mi-am interzis să-l mai citesc. Un moment extraordinar în viața mea a fost cel în care l-am cunoscut personal. Dar am povestit lucrurile astea în ”Frumoasele străine”.

– S-a bătut multă monedă (calpă oare?) pe influența poeților americani asupra operei tale, atunci, în anii optezeci, când începeai să te afirmi. Ce e şi ce nu e adevărat în toate acestea? (Admit că le vei mai fi răspuns şi altora la o asemenea întrebare, dar nu cred că ar fi o repetiție obositoare pentru tine să o mai faci o dată.)

– Nu, e o întrebare foarte bună. Oricât ar părea acum un clişeu, poezia tipic optzecistă nu ar fi existat fără influența poeziei americane moderne asupra noastră. Cât am fost în facultate, între 1976 şi 1980, au apărut câteva antologii de poezie americană, ca şi câteva volume individuale ale unor mari poeți: anglo-americanul T.S. Eliot, Ezra Pound, Carl Sandburg, Hart Crane, Wallace Stevens, Edgar Lee Masters, Frank O’Hara… Citeam şi în engleză Cummings, Ferlinghetti, Allen Ginsberg, Kenneth Koch, William Carlos Williams... Apăruse tot atunci şi o foarte interesantă istorie a poeziei americane de francezul Serge Fauchereau (pe care l-am cunoscut mai târziu şi personal), care devenise un fel de Biblie pentru mulți dintre noi... Descopeream uimiți un mare continent poetic despre care nu ştiusem mare lucru. Fără ”Howl” al lui Ginsberg e inimaginabil modelul ”standard” al poeziei optzeciste, poemul lung, vizionar, torențial, cu structură epică. După 1990 cel care m-a influențat cel mai mult (alături de textele unor cântece de John Lennon sau Bob Dylan) a fost Frank O’Hara, cu poemele sale în doi peri, răsucite şi turbionare, haotice ca viața însăşi.

– După debutul tău din 1980, cu Faruri, vitrine, fotografii, iată-te într-un volum colectiv, Aer cu diamante, împreună cu Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, în 1982. Tot cam pe-atunci se instituționalizase, dacă pot să spun aşa, modul de debut în antologiile comune. Desigur, aici era vorba de altceva: erați, toți patru, gata debutați în volume. Ce v-a mânat pe voi în luptă?

– Aer cu diamante a fost un fel de ”Magical Mistery Tour” al nostru, o operă colectivă care trebuia să demonstreze un nou fel de relații între poeți, bazate pe prietenie şi creativitate. Pe atunci trăiam şi muream pentru poezie. Ne vedeam tot timpul, acasă la câte unul dintre noi, ne iubeam ca frații, ne invidiam colegial pentru poemele noastre şi pentru personalitatea fiecăruia dintre noi. Aşa că n-a fost greu să ajungem la ideea de a pune poeme şi desene la un loc (căci ”al cincilea Beatles” a fost de pe atunci şi a rămas până azi Tudor Jebeleanu) şi de a face o carte-spectacol, în regie proprie. Era în 1982, într-o vară toridă. În volum trebuiau să mai fie şi Vişniec, şi Magda Cârneci. Dar ei lipseau de-acasă în perioada aia, n-am dat de ei. Aşa că am rămas patru: Stratan, Iaru, Coşovei şi cu mine. A urmat o zi uluitor de frumoasă, poate cea mai ”poetică” zi din viața mea, cea în care am făcut poze pentru coperta a patra, în cimitirul de locomotive cu aburi de la gara Basarab. De altfel, toți acei ani sunt pentru mine de neuitat, au fost anii nebuni ai vieții noastre, din păcate trăiți într-o lume mizeră. Dar tinerețea şi poezia luminează orice fel de lume. Cartea s-a publicat la ”Litera”, practic necenzurată, şi a făcut valuri. Cred că a fost cea mai neverosimilă carte a epocii, ceva ce nu putea, de fapt, să existe.

– Mendebilul a fost temă obligatorie la un concurs pentru tinerii actori, Gala HOP, acum câțiva ani, de la Mangalia. Face parte dintr-o serie de nuvele despre copilărie. Văd că, în ultima ta apariție de poeme, te apleci iarăşi spre copilărie, de data asta a fiicei tale, cu alți ochi, cei ai adultului. S-a amestecat profesorul care ai început să fii, întâi, cred, la şcoala generală şi apoi la universitate, în felul în care-ți reconsiderai copilăria?

– Nu ştiu dac-a avut vreo legătură. În facultate îmi dorisem foarte mult să scriu proză, dar credeam că nu sunt în stare. şi poate aş fi rămas un poet pur dacă n-aş fi mers, în paralel cu Cenaclul de luni, şi la cel condus de Ovid Crohmălniceanu, ”Junimea”. Acolo se citea proză, era mai mult un ”workshop”, cum s-ar zice acum, de autori profesionişti. Veneau săptămânal acolo doar vreo zece-cincisprezece inşi, mai toți prozatori, între care Nedelciu, Crăciun, Sorin Preda, Iova, Hanibal Stănciulescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu sau Nicolae Iliescu. Adică cei care-aveau să facă antologia Desant ‘83. Îi respectam foarte mult şi, cu toate că textualismul, curentul cel mai influent pe atunci, nu era ce mă interesa pe mine, am învățat totuşi mult de la aceşti colegi mai mari. Am început să scriu povestiri după ce am terminat facultatea. Pe cele din Nostalgia le-am scris în ordinea în care apar în volum, deşi nu mă gândisem inițial să fac o carte din ele. Le scriam literalmente pentru lecturi în cenaclu, adică pentru Croh şi colegii mei. Am scris textele între 1983 şi 1985, apoi am predat cartea la Editura ”Cartea românească”, unde a stat patru ani în sertar până când s-a publicat, sever cenzurată, în 1989.
Copilăria nu e decât una dintre temele de acolo. De fapt, doar două povestiri din Nostalgia sunt ”cu copii”. Am descoperit că se poate scrie despre asta citind „Sfârşitul jocului”, o povestire de Cortazar. „REM”, care e poate cel mai bine construit text al meu (alături de volumul trei din Orbitor), vine din nostalgia periferiilor din textul lui Cortazar şi dintr-un anume tablou al lui Chirico, „Melancolia şi misterul unei străzi”. Să scrii despre copii – şi despre tine copil – înseamnă să regresezi într-o lume în care realitatea, amintirea şi visul nu sunt încă diferențiate, adică într-o lume poetică prin excelență, cu frumusețea şi abjecția ei.

– Ai avut vreun şoc la traversarea „zidului sonic” de la „cunoscutul scriitor Cărtărescu” la „celebrul scriitor Cărtărescu”, situație în care, orice ai spune, te afli, din moment ce există atâtea mii de referințe de toate felurile la tine şi, deseori, chiar la opera ta?

– Nu, pentru că nu gândesc literatura în aceşti termeni. Eu trăiesc izolat, departe de lumea literară, cu familia şi câțiva prieteni, şi aşa am trăit întotdeauna. În România am o notorietatea relativă, dar sunt şi detestat în egală măsură. Cărțile mele au avut în ultimii ani mai multe cronici negative decât pozitive, iar ce este pe bloguri şi forumuri depăşeşte orice închipuire. Nu există jignire, minciună sau calomnie de care să fi fost scutit, deşi încerc să nu fac rău nimănui, să-i ajut pe oameni după puterile mele. Dacă prețul notorietății este ura, eu îl plătesc din plin, aş zice mai mult ca oricine. Orice scriitor îşi doreşte să fie iubit de oameni, nu să aibă duşmani. Nevoia mea de afecțiune e adânc contrariată, în ultima vreme, de consecințele mizerabile ale vizibilității mele. Tot ce mi-ar mai lipsi ar fi celebritatea: cred că atunci aş fi de-a dreptul mâncat de viu...

– A fost Levantul un antrenament pentru romanele de mai târziu?

Levantul e, chiar şi pentru mine, o carte total extraterestră. Am dactilograma ei originală: e scrisă curat, de la un capăt la altul, fără reveniri, fără ştersături şi fără rescrieri, de parcă aş fi copiat o carte deja existentă. N-am folosit dicționare şi enciclopedii, nu m-am documentat, nu am călătorit în locurile descrise. E un dar care mi-a fost făcut, e cea mai exotică floare a serei mele. Îmi amintesc cum o scriam, în transă, la ”Erika” mea de pe muşamaua mesei din bucătărie. Lângă mine era landoul cu Ionuța mică, pe care-l legănam din când în când...
Dar cartea asta, care nu e chiar poezie, nu e, fireşte, nici un ”roman în versuri”. E o singularitate, o experiență izolată. Nimeni n-a crezut că o s-o termin, nici măcar eu, cum n-am crezut nici că o să pot termina Orbitor. Dar mi-a fost mereu atât de frică de mitul național al zidului părăsit şi neisprăvit, că aproape că mi-am distrus mintea ca să duc proiectele astea până la capăt.

– Unii spun despre Orbitor că e un poem, alții că e un roman. Pe de altă parte, de la Gogol încoace, se mai întâmplă ca un scriitor, în general important, dar poate că şi vreunul mai neştiut, să-şi subintituleze un roman „poem”. Orbitor e un poem sau un roman?

– ...Iar alții spun că e un fiasco, mai ales în partea a treia a lui, gândindu-se probabil că intestinul nu e atât de nobil ca inima sau creierul. N-o fi, dar e la fel de important în economia corpului, care e un întreg. Orbitor are nevoie de satira groasă, swiftiană, din al treilea volum ca şi de metafizicul din primul şi de emotivitatea din al doilea...
Nu aş numi Orbitor nici poem, nici roman, i-aş spune pur şi simplu o carte. E o carte destul de vastă ca oricine să găsească în ea lucrurile de care are nevoie. E şi cartea din mijlocul scrisului meu, care le uneşte pe toate celelalte. Din punctu-ăsta de vedere, el seamănă foarte mult cu jurnalul meu, e un fel de hiperbolizare a unor segmente de acolo.

– Mi se pare că frumoasele străine au un aer familiar, aproape de poemele tale, înțeleg că regăsite după ani de când le-ai scris, din nimic. Sunt la fel de captivante la citit şi unele şi altele. Cum erau, de altfel, şi textele din De ce iubim femeile, o carte atât de discutată şi, uneori, respinsă de critici. Unde clasifici, în memoria ta, asemenea cărți, ce importanță le dai? (Pentru că, să ştii, pentru cititorul care mai sunt, şi pesemne şi pentru alții, ele contează substanțial.)

– Aici ar putea urma o lungă discuție în legătură cu ideea de ”scriere minoră”, în opoziție cu una majoră. Enciclopedia zmeilor, De ce iubim femeile şi, iată, acum, Frumoasele străine formează trilogia mea în registru minor. Sunt la fel de mândru de ea ca şi de trilogia Orbitor. Registrul minor este uimitor de greu de stăpânit şi la fel de ”rewarding” ca şi cel major. În literatura de azi avem uriaşi minori: Dimov, Brumaru, Foarță, chiar Mircea Ivănescu. Nichita Stănescu însuşi a scris adesea în registru minor (dacă minor înseamnă mai curând emoțional şi meşteşugăresc decât metafizic şi simbolic). ştefan Agopian n-avea de ce să se supere când Nicolae Manolescu l-a numit ”minor”. El e în definitiv un oniric. Manierismul şi barocul sunt în considerabilă măsură ”minore”. Cred că, de fapt, cea mai bună analogie este cu gamele majore şi minore din muzică. Niciunui muzician nu i-ar trece prin minte că ultimele sunt inferioare. Nu cred că e datoria unui scriitor să scrie numai opere majore, care să te năucească, să te zdrobească, să te facă să mori cu fiecare pagină. Un scriitor complet trebuie să şi încânte, să provoace bucurie gratuită şi nevinovată. Aşa sunt cele trei cărți ale mele menționate aici: jocuri mentale menite să placă oamenilor, şi nu doar celor înalt instruiți.

– Ți-au dat multele traduceri în diverse limbi mai multă încredere în literatura ta decât ți-o dă fiecare carte, atunci când este încheiată?

– Traducerile sunt un mare prilej de confuzie pentru critică, pentru cititori şi chiar pentru unii autori. Mulți cred că dacă eşti tradus în multe limbi, eşti şi cunoscut în lume în consecință. Dar mult mai mult contează cum eşti tradus, la ce edituri şi în ce spații culturale. ”Tradus în n-şpe limbi” nu înseamnă încă nimic. Nu începi să exişti decât dacă, timp de decenii, ai cărți publicate la mari edituri, care-au avut răsunet adevărat în marile ziare şi reviste şi care s-au vândut peste medie. Restul e apă de ploaie.

– Încotro te îndrepți, chiar acum, Mircea Cărtărescu?

– Spre altceva decât Levantul, Orbitor sau Nostalgia. Restul, vorba lui Urmuz, n-are nici o importanță.

Întrebări propuse de Nicolae Prelipceanu