Eseuri
Norman Manea
BUCOVINA
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
CELAN 90
La festivitatea de decernare a premiului literar al oraşului Bremen, poetul german de origine evreiască Paul Celan a subliniat faptul că se trage dintr-un ținut locuit „de oameni şi de cărți”. Se referea, desigur, la cosmopolita Bucovina, provincia din nord-estul României unde românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainienii, armenii şi alte minorități au trăit împreună într-o atmosferă spirituala, vie şi efervescentă. Este şi regiunea unde eu şi familia mea am locuit înainte şi după Cel de-al Doilea Război Mondial, cu o întrerupere de patru ani, în timpul războiului, perioadă în care am fost deportați de autoritățile româneşti în lagărele din Transnistria.
Bucovina ar fi trebuit să se numească „Graftschaft”, asemenea zonei Tirolului austriac. Numele „Bucovina” vine de la faimoasele păduri de fagi din țara de Sus, „Silvae Faginales”, după denumirea latinească, „buk”, în slavonă, „bucovine”, după cum sunt ele numite în cronicile vechi româneşti. Germanii i-au spus „Buchenland”, adică, în româneşte, „țara fagilor”.
În anul 1775, Împăratul austriac, impresionat de măreția țării de Sus, pe atunci parte integrantă a Principatului Moldovei, a decis s-o includă în imperiul său. În 1777, populația nou dobânditei provincii austriece a Bucovinei a depus jurământul de credință față de Viena, moment sărbătorit cu mare pompă şi fast la Cernăuți. Prințul român Grigore Ghica, adversar înverşunat al acestei înglobări în Imperiu, a fost asasinat chiar în ziua ceremoniei. Bucovina a fost recunoscută ca provincie autonomă, având propriul Parlament – Dieta – condus de un preşedinte român şi beneficiind de o reprezentare cu adevărat diversă şi democratică a minorităților naționale, români, evrei, polonezi şi ucrainieni, fapt nu prea frecvent în acea vreme. De asemenea, Dieta avea şi un număr de reprezentanți în Parlamentul Central de la Viena. După Primul Război Mondial, în anul 1918, Bucovina a fost reintegrată în nou constituita Românie Mare. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, partea sa de nord a fost ocupată de Uniunea Sovietică. Schimbarea numelui capitalei, de-a lungul a două veacuri, din românescul Cernăuți, în austriacul Czernowitz iar apoi, în cele din urmă, în ucraineanul Chernivtsi, spune multe despre destinul acestei regiuni stranii si fermecătoare. şi spune, de asemenea, multe despre un loc unic, descris ca un amestec de oraş forestier german, ghetto ucraineano-polonez, metropolă vieneză în miniatură, zonă profund rusească şi, oricât ar părea de greu de crezut, model de oraş modern american. Fosta provincie a Bucovinei este acum împărțită între partea sa ucraineană, de nord, incluzând capitala de la Cernăuți, şi partea de sud, cea românească, având centrul la Suceava, în trecut reşedința lui ştefan cel Mare, vestitul conducător moldav, acesta fiind şi locul unde m-am născut şi unde mi-am petrecut copilăria.
În timpul vizitei pe care am făcut-o în anul 2003 în fosta capitală a Bucovinei Mari, numită „mica Vienă” şi cunoscută, acum, sub numele de Chernivtsi (Cernăuți), am descoperit, însă, cu tristețe, un oraş complet slavizat, un loc mai degrabă în paragină.
Bucovina înseamnă, însă, nu doar un peisaj încântător, ci şi un hibrid cultural, de o mare bogăție şi originalitate spirituală. Extraodinarele mânăstiri româneşti, monumente incluse în patrimoniul UNESCO, cu frescele lor exterioare vechi de mai bine de cinci sute de ani, vechiul cimitir evreiesc din Siret, şi el monument UNESCO şi, din punct de vedere estetic, chiar mai impresionant decât Vechiul Cimitir Evreiesc din Praga, acestea sunt doar câteva exemple istorice ale unei moşteniri căreia trebuie să-i adăugăm mari nume de creatori, cum ar fi acela al poetului național al României, Mihai Eminescu, al poetului evreu Itzik Manger, al lui Abraham Goldfaden, întemeietorul primului teatru evreiesc din lume, al scriitorului german Gregor von Rezzori, al poeților germano-evrei Paul Celan şi Rose Ausländer şi, desigur, mulți alții. Nu întâmplător, această zonă este numită şi „placenta literaturii române”, iar oraşul Cernăuți e considerat nu doar „Ierusalimul de pe Prut” sau un soi de „al doilea Canaan evreiesc” sau „un Eldorado evreiesc al Austriei”, ci şi, ca să repetăm formularea marelui poet polonez Zbygniew Herbert, „ultima Alexandrie a Europei”.
Dacă amintim toate aceste nume reprezentative ale regiunii, nu-l putem uita nici pe acela al lui Adrian Popovici, primarul creştin al Cernăuțiului în vremea întunecatei dominații naziste, cel care a încercat, cu o tenacitate admirabilă, să oprească deportarea populației de origine evreiască, să apere această comunitate de politica antisemită a regimului Antonescu şi de antisemitismul naționaliştilor din zonă. După ce toate eforturile sale s-au dovedit zadarnice, el a scris despre lagărele din Transnistria cu o profundă înțelegere şi compasiune: „Parcă străbătând mileniile, un tragic destin a unit robia babiloniană cu infernul înfometării, al bolii şi al morții din Transnistria... Jafurile la care au fost supuşi deportații în timpul drumului lor de-a lungul Nistrului au sfârşit prin a-i deposeda pe aceştia de tot ce mai aveau încă, pentru a nu mai pune la socoteală marşurile interminabile, făcute de oameni desculți, pe vânt şi ploaie, prin noroaie, cu toții fiind flămânzi şi obosiți, desprinşi parcă din paginile Infernului lui Dante.”
Acest coşmar a devenit marea temă înnegurată a multor scriitori evrei din Bucovina şi nu lipseşte nici din opera mea. Este şi tema centrală, obsedantă, a poeziei lui Paul Celan, cel mai strălucit şi sumbru poet al suferinței hrănite cu „laptele negru” al anihilării, mărturie eternă a rănii pe care o poartă memoria Holocaustului. Ceea ce potențează forța lirică a scrierilor sale atât de neobişnuite este limbajul intranzitiv, expresia codificată şi adesea ermetică a solitudinii care supravietuieşte şi germinează şi în viața interioară a posterității, puternicul său lamento, pregnant, chiar dacă, uneori, fragmentat sau surdinizat .
Este tăcerea neliniştită în căutarea cuvintelor şi în căutarea unui ascultător, un fratern şi neguros TU, interlocutorul virtual şi necunoscut, capabil să însuflețească nepieritoarea cenuşă a trecutului sângeros şi a prezentului ruinat şi efemer, într-o ultimă şi disperată încercare de a da viață şi expresie spectrului mut şi ars al coşmarului însuşi. În acest fel, poezia sa, în ciuda mesajului încifrat şi a vocii singulare şi discrete, se dovedeşte a fi, în egală măsură, un apel la rezistență şi renaştere, fără de care nici viața şi nici arta n-ar fi posibile. În tînguirea încifrată dar vibrantă, dintr-un alt timp şi dintr-o altă lume, regăsim o parte a propriului nostru peisaj interior, cu oameni şi cărți, pe care ne-am obişnuit să-l numim „incomparabila placentă culturală a Bucovinei”.
Anul trecut, în luna decembrie, aflat la Ierusalim, am avut privilegiul de a o cunoaşte pe Ilana Shmueli, fosta prietenă apropiată a lui Paul Celan. Am recunoscut pe dată, în distinsa doamnă abia întîlnită, întruchiparea unui anumit tip de spiritualitate şi farmec specifice Bucovinei, sensibilitatea unui mediu civilizat şi stimulator, găzduind un viu dialog multicultural, am recunoscut melancolia şi frenezia unei epoci trecute. Am discutat despre arta culinară şi dialecte, despre şcoli şi diversitate etnică, despre utopii politice şi visul genialității, despre marele ei profesor român de vioară şi despre loialitatea pe care o păstrează limbii germane, despre prietenii bucovineni pe care îi întâlneşte regulat în Israel sau în alte locuri din lume. Despre Paul Celan şi despre Bucovina noastră, românească, germană şi evreiască, despre bucuriile şi cruzimile propriilor noastre biografii. Am recunoscut în afabila interlocutoare doamnele de altădată din oraşul meu, din vremea copilăriei şi adolescenței; în apartamentul mic şi elegant mi-am amintit locuințele pedante şi totdeauna curate ale cunoştințelor mele din Suceava, pe rafturile de pe pereții casei sale am regăsit titluri dragi din lecturile vechi sau noi, relicvele unui mediu cult, civilizat şi seducător, gazda unui intens dialog între oameni şi cărți.
Am vorbit mult, dar am şi tăcut mult.
Mi-am amintit că, după o lungă plimbare prin Paris, alături de un Celan complet cufundat în tăcere, Zbygniew Herbert a declarat că acela a fost cel mai desăvârşit dialog pe care l-a purtat vreodată cu cineva.
Acesta poate fi şi miracolul dialogului pe care şi noi îl purtăm, necontenit, cu vechea noastră Bucovină.
–––––––––––––––––––––––
Discurs susținut la Colocviul Oraşul Cernăuți în memoria evreiască, organizat de Centrul de Studii pentru Istoria Evreiască, New York, 8 martie 2010
La festivitatea de decernare a premiului literar al oraşului Bremen, poetul german de origine evreiască Paul Celan a subliniat faptul că se trage dintr-un ținut locuit „de oameni şi de cărți”. Se referea, desigur, la cosmopolita Bucovina, provincia din nord-estul României unde românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainienii, armenii şi alte minorități au trăit împreună într-o atmosferă spirituala, vie şi efervescentă. Este şi regiunea unde eu şi familia mea am locuit înainte şi după Cel de-al Doilea Război Mondial, cu o întrerupere de patru ani, în timpul războiului, perioadă în care am fost deportați de autoritățile româneşti în lagărele din Transnistria.
Bucovina ar fi trebuit să se numească „Graftschaft”, asemenea zonei Tirolului austriac. Numele „Bucovina” vine de la faimoasele păduri de fagi din țara de Sus, „Silvae Faginales”, după denumirea latinească, „buk”, în slavonă, „bucovine”, după cum sunt ele numite în cronicile vechi româneşti. Germanii i-au spus „Buchenland”, adică, în româneşte, „țara fagilor”.
În anul 1775, Împăratul austriac, impresionat de măreția țării de Sus, pe atunci parte integrantă a Principatului Moldovei, a decis s-o includă în imperiul său. În 1777, populația nou dobânditei provincii austriece a Bucovinei a depus jurământul de credință față de Viena, moment sărbătorit cu mare pompă şi fast la Cernăuți. Prințul român Grigore Ghica, adversar înverşunat al acestei înglobări în Imperiu, a fost asasinat chiar în ziua ceremoniei. Bucovina a fost recunoscută ca provincie autonomă, având propriul Parlament – Dieta – condus de un preşedinte român şi beneficiind de o reprezentare cu adevărat diversă şi democratică a minorităților naționale, români, evrei, polonezi şi ucrainieni, fapt nu prea frecvent în acea vreme. De asemenea, Dieta avea şi un număr de reprezentanți în Parlamentul Central de la Viena. După Primul Război Mondial, în anul 1918, Bucovina a fost reintegrată în nou constituita Românie Mare. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, partea sa de nord a fost ocupată de Uniunea Sovietică. Schimbarea numelui capitalei, de-a lungul a două veacuri, din românescul Cernăuți, în austriacul Czernowitz iar apoi, în cele din urmă, în ucraineanul Chernivtsi, spune multe despre destinul acestei regiuni stranii si fermecătoare. şi spune, de asemenea, multe despre un loc unic, descris ca un amestec de oraş forestier german, ghetto ucraineano-polonez, metropolă vieneză în miniatură, zonă profund rusească şi, oricât ar părea de greu de crezut, model de oraş modern american. Fosta provincie a Bucovinei este acum împărțită între partea sa ucraineană, de nord, incluzând capitala de la Cernăuți, şi partea de sud, cea românească, având centrul la Suceava, în trecut reşedința lui ştefan cel Mare, vestitul conducător moldav, acesta fiind şi locul unde m-am născut şi unde mi-am petrecut copilăria.
În timpul vizitei pe care am făcut-o în anul 2003 în fosta capitală a Bucovinei Mari, numită „mica Vienă” şi cunoscută, acum, sub numele de Chernivtsi (Cernăuți), am descoperit, însă, cu tristețe, un oraş complet slavizat, un loc mai degrabă în paragină.
Bucovina înseamnă, însă, nu doar un peisaj încântător, ci şi un hibrid cultural, de o mare bogăție şi originalitate spirituală. Extraodinarele mânăstiri româneşti, monumente incluse în patrimoniul UNESCO, cu frescele lor exterioare vechi de mai bine de cinci sute de ani, vechiul cimitir evreiesc din Siret, şi el monument UNESCO şi, din punct de vedere estetic, chiar mai impresionant decât Vechiul Cimitir Evreiesc din Praga, acestea sunt doar câteva exemple istorice ale unei moşteniri căreia trebuie să-i adăugăm mari nume de creatori, cum ar fi acela al poetului național al României, Mihai Eminescu, al poetului evreu Itzik Manger, al lui Abraham Goldfaden, întemeietorul primului teatru evreiesc din lume, al scriitorului german Gregor von Rezzori, al poeților germano-evrei Paul Celan şi Rose Ausländer şi, desigur, mulți alții. Nu întâmplător, această zonă este numită şi „placenta literaturii române”, iar oraşul Cernăuți e considerat nu doar „Ierusalimul de pe Prut” sau un soi de „al doilea Canaan evreiesc” sau „un Eldorado evreiesc al Austriei”, ci şi, ca să repetăm formularea marelui poet polonez Zbygniew Herbert, „ultima Alexandrie a Europei”.
Dacă amintim toate aceste nume reprezentative ale regiunii, nu-l putem uita nici pe acela al lui Adrian Popovici, primarul creştin al Cernăuțiului în vremea întunecatei dominații naziste, cel care a încercat, cu o tenacitate admirabilă, să oprească deportarea populației de origine evreiască, să apere această comunitate de politica antisemită a regimului Antonescu şi de antisemitismul naționaliştilor din zonă. După ce toate eforturile sale s-au dovedit zadarnice, el a scris despre lagărele din Transnistria cu o profundă înțelegere şi compasiune: „Parcă străbătând mileniile, un tragic destin a unit robia babiloniană cu infernul înfometării, al bolii şi al morții din Transnistria... Jafurile la care au fost supuşi deportații în timpul drumului lor de-a lungul Nistrului au sfârşit prin a-i deposeda pe aceştia de tot ce mai aveau încă, pentru a nu mai pune la socoteală marşurile interminabile, făcute de oameni desculți, pe vânt şi ploaie, prin noroaie, cu toții fiind flămânzi şi obosiți, desprinşi parcă din paginile Infernului lui Dante.”
Acest coşmar a devenit marea temă înnegurată a multor scriitori evrei din Bucovina şi nu lipseşte nici din opera mea. Este şi tema centrală, obsedantă, a poeziei lui Paul Celan, cel mai strălucit şi sumbru poet al suferinței hrănite cu „laptele negru” al anihilării, mărturie eternă a rănii pe care o poartă memoria Holocaustului. Ceea ce potențează forța lirică a scrierilor sale atât de neobişnuite este limbajul intranzitiv, expresia codificată şi adesea ermetică a solitudinii care supravietuieşte şi germinează şi în viața interioară a posterității, puternicul său lamento, pregnant, chiar dacă, uneori, fragmentat sau surdinizat .
Este tăcerea neliniştită în căutarea cuvintelor şi în căutarea unui ascultător, un fratern şi neguros TU, interlocutorul virtual şi necunoscut, capabil să însuflețească nepieritoarea cenuşă a trecutului sângeros şi a prezentului ruinat şi efemer, într-o ultimă şi disperată încercare de a da viață şi expresie spectrului mut şi ars al coşmarului însuşi. În acest fel, poezia sa, în ciuda mesajului încifrat şi a vocii singulare şi discrete, se dovedeşte a fi, în egală măsură, un apel la rezistență şi renaştere, fără de care nici viața şi nici arta n-ar fi posibile. În tînguirea încifrată dar vibrantă, dintr-un alt timp şi dintr-o altă lume, regăsim o parte a propriului nostru peisaj interior, cu oameni şi cărți, pe care ne-am obişnuit să-l numim „incomparabila placentă culturală a Bucovinei”.
Anul trecut, în luna decembrie, aflat la Ierusalim, am avut privilegiul de a o cunoaşte pe Ilana Shmueli, fosta prietenă apropiată a lui Paul Celan. Am recunoscut pe dată, în distinsa doamnă abia întîlnită, întruchiparea unui anumit tip de spiritualitate şi farmec specifice Bucovinei, sensibilitatea unui mediu civilizat şi stimulator, găzduind un viu dialog multicultural, am recunoscut melancolia şi frenezia unei epoci trecute. Am discutat despre arta culinară şi dialecte, despre şcoli şi diversitate etnică, despre utopii politice şi visul genialității, despre marele ei profesor român de vioară şi despre loialitatea pe care o păstrează limbii germane, despre prietenii bucovineni pe care îi întâlneşte regulat în Israel sau în alte locuri din lume. Despre Paul Celan şi despre Bucovina noastră, românească, germană şi evreiască, despre bucuriile şi cruzimile propriilor noastre biografii. Am recunoscut în afabila interlocutoare doamnele de altădată din oraşul meu, din vremea copilăriei şi adolescenței; în apartamentul mic şi elegant mi-am amintit locuințele pedante şi totdeauna curate ale cunoştințelor mele din Suceava, pe rafturile de pe pereții casei sale am regăsit titluri dragi din lecturile vechi sau noi, relicvele unui mediu cult, civilizat şi seducător, gazda unui intens dialog între oameni şi cărți.
Am vorbit mult, dar am şi tăcut mult.
Mi-am amintit că, după o lungă plimbare prin Paris, alături de un Celan complet cufundat în tăcere, Zbygniew Herbert a declarat că acela a fost cel mai desăvârşit dialog pe care l-a purtat vreodată cu cineva.
Acesta poate fi şi miracolul dialogului pe care şi noi îl purtăm, necontenit, cu vechea noastră Bucovină.
–––––––––––––––––––––––
Discurs susținut la Colocviul Oraşul Cernăuți în memoria evreiască, organizat de Centrul de Studii pentru Istoria Evreiască, New York, 8 martie 2010