SĂRMANA NOASTRĂ MĂRTURIE

Proiecte? Mărturisesc, cu stînjenire, că n-am proiecte de genul celor la care vă referiți, „în afara mesei de scris, a cărților proprii”, angrenînd „birocrație, sponsori, beneficiari”, „hachițele participanților / autorităților” ş.a.m.d. Să nu mă fi „socializat” îndeajuns? Eventual. Izolat cum mă aflu, la intersecția unor circumstanțe de viață ce n-au depins de voința mea dar şi, foarte probabil, a unor înclinații native, îmi îngădui, spre a participa totuşi la ancheta dvs., să vă vorbesc despre un aspect mai vechi al scrisului meu, însă care mi s-a impus într-o mai largă măsură în anii din urmă. şi anume cel de mărturisire. De mărturie asupra cazului personal. Recent a apărut o carte a subsemnatului, de dialoguri cu Dora Pavel, care mi-e la inimă. Provocarea la care m-a supus inteligența îmbucu­rător receptivă a interlocutoarei, neepuizîndu-şi efectele, a dus la continuarea scrisului de acest tip confesiv. În legătură cu paginile de jurnal, mai noi ori mai de demult pe care le public în cîteva reviste, laolaltă cu cele de aforisme, am simțămîntul presant că ele răspund chemării unei vîrste pe care, dacă mi-a fost greu să mi-o accept la un mod extern, calendaristic, mă văd silit a mi-o asuma printr-un resort lăuntric care-mi îndrumă scrisul. Să fie o cale a expierii? Un confesional tîrziu, în care, prin mijlocirea textului, intimitatea devine publică? Întrucît are un caracter esențial, profund emoționant, nu ne e îngăduit a nega implicația mistică pe care o pot conține mărturiile literare. Deşi se pune o întrebare. Satisfacția lucrului făcut, inclusiv a celui prin cuvîntul scris şi, chiar într-un chip aparte, prin acesta, nu poartă cumva reflexele unor factori lumeşti prealumeşti, orgoliul, vanitatea, dorința şi strategiile succesului etc.? E prea cu putință ca producțiile genului în discuție să nu constituie decît o cumpănă, un delicat echilibru între mărturia întru duh pur şi făcătura textuală, oricît de iscusită, în sensul în care Kierkegaard stabilea o ierarhie, în mişcarea ascensională a conştiinței omeneşti, între stadiile estetic şi etic, pe de o parte, şi stadiul religios, pe de altă parte. Să trecem…
Să trecem însă către ceea ce ni se înfățişază drept o motivație a literaturii de mărturie şi jurnal în contextul actualității. Ne aflăm într-un timp în care viața lăuntrică bate în retragere în favoarea celei exterioare, stăpînite de mirajul unei civilizații în ofensivă, care poate semnifica, după cum s-a spus, amurgul unei culturi. Destrămarea acesteia prin confort, prin ritualurile rutinei. În fața ciberneticii, a infor­maticii, a aşa ziselor lumi virtuale, introvertirea face figura unui moft psihanalitic, iar produsul artistic, cînd nu e tratat ca un obiect al unei disecții scientizante e accep­tat ca un număr de entertainement. Tentacule tot mai nesățioase ne înşfacă făptura din toate părțile. Ne împiedică a ne regăsi în ceea ce suntem cu adevărat. Despi­ri­tualizarea ne transformă într-o masă amorfă. Bunurile terestre sunt acaparante. Pragmatismul devine un cuvînt de ordine. Galopanta industrializare, tehnicizare, robotizare nu conturează un epos al unui soi de obiectivitate searbădă ce ia locul dimensiunii subiective a ființei? Cred că se cuvine a opune acestei copleşitoare nara­țiuni a ambițiilor umane de-a cuceri, rafina, complica materia­litățile, id est universul dinafara ființei, o reacție a identității noastre sufleteşti, inconvertibile în altceva decît la strădania propriei sale expresii. O reacție, „naivă” poate, însă care are şansa de-a ne oglindi unicitatea. Să învestim sărmana noastră mărturie cu menirea unui antidot la un mediu ce ne amenință a ne preface în maşinării. Iată un proiect căruia eu unul îi atribui o miză deloc neglijabilă. De ce să ne simțim la urma urmei obligați a ne umili, considerînd că, în principiu, „masa de scris” e mai prejos de un laborator, iar „cărțile proprii” mai puțin însemnate decît un aparat?