Comentarii critice
Ali Shehzad Zaidi
TIMPUL SACRU ŞI TEROAREA ISTORIEI ÎN DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE de Mircea Eliade
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Douăsprezece mii de capete de vite de Mircea Eliade este o povestire fantastică, plasată în Bucureşti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După cum a observat Matei Călinescu, „lumea fantastică a lui Eliade este o invenție sau o creație, însă una care, paradoxal şi întru totul misterios, poartă în sine o mare încărcătură ontologică.” La fel ca şi în Abatorul Cinci, de Kurt Vonnegut, unde un prizonier de război american supraviețuieşte bombardamentului Dresdei, iar ulterior ajunge să intre în contact cu extratereştrii, povestirea lui Eliade ilustrează teza lui Eugen Simion conform căreia „fantasticul nu este o simplă evaziune în atemporal, ci o completă implicare în istorie.”
În Douăsprezece mii de capete de vite, un negustor bogat, Iancu Gore, se opreşte la o cârciumă, căutându-l pe un funcționar de la Ministerul de Finanțe pe care îl mituise pentru a obține un permis de liberă trecere a vitelor peste graniță. Gore e un om de vârstă mijlocie, nu iese cu nimic în evidență prin înfățişare şi, în primele pagini ale textului, este prezentat cu o sticlă în față: “Omul înălță sticla goală în aer şi, clătinând-o cu înțeles, făcu semn cârciumarului să-i mai aducă vin.”1 Vom întâlni din nou acest amănunt, ulterior, când vom discuta situațiile în care se va afla, mai târziu, Gore. Modul în care personajul îşi şterge fața, absent, zâmbetul său specific, mândria sa cu privire la propriul statut, toate acestea prevestesc întrucâtva susceptibilitatea sa cu privire la o realitate ascunsă.
După fragmentele introductive, suntem, ca cititori, martorii unui dialog de-a dreptul enigmatic:
„Cârciumarul se apropiase târşindu-şi uşor piciorul.
– Dacă n-au venit până acum, nu mai vin, spuse aşezându-i carafa în față. E aproape douăsprezece...
Omul îl privi zâmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.
– Nu mai vin repetă cârciumarul rar, apăsând cuvintele.
Ca şi cum de-abia atunci l-ar fi auzit, omul îşi căută nervos ceasul, îşi lăsă capul pe ceafă şi privi minutarele de departe, lung, încruntându-se, silindu-se să nu clipească.
– Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă n-ar fi îndrăznit să-şi creadă ochilor.
Cu un gest scurt, neaşteptat, desprinse ceasul din lanțul gros, de aur, care-i atârna de curea. Îl întinse cârciumarului cu un zâmbet complice.
– Ia ține-l în mână! Ce zici? Cât crezi că face?
Cârciumarul îl cântări mult timp în amândouă mâinile, nehotărât.
– E greu, vorbi el târziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur...
– E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odessa. A fost ceasul țarului.
Şi, pentru că celălalt, după ce se minunase câteva clipe clătinând impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reținu, prinzându-i brațul:
– Eu sunt Gore, spuse. Ia un pahar şi vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere şi de viitor aşa-mi spun mie prietenii...”
Ne întrebăm: oare cine nu vine şi din ce motiv? şi ce înseamnă, în fond, că Gore e „de încredere şi de viitor”, dacă aflăm doar amănuntul conform căruia el îi întinde ceasul cârciumarului, care se uită la acesta plin de admirație?
Dar vom afla în curând că ceea ce nu-şi făcuse încă apariția sunt avioanele de război ale Aliaților, care bombardau cu o regularitate de ceasornic câmpurile petrolifere ale României, zona de unde se furniza combustibil armatei germane. Mii de civili şi-au pierdut viața în timpul acestor raiduri aeriene, care au durat până când România a întors armele împotriva naziştilor. Eliade sugerează indirect distrugerile din timpul raidurilor aeriene astfel: “Un camion supraîncărcat trecu prin fața cârciumii, făcând să-i tremure singura fereastră care mai avea geam.” În această povestire, violența repetată are parcă darul de a readuce morții la viață, căci, după cum remarcă Eliade însuşi, „atunci când violența este desacralizată, timpul ciclic devine terifiant.”
Ceasul impresionant al lui Gore sugerează un mod mecanic de a percepe sau, dimpotrivă, de a nu percepe lumea, un mod în care, după cum se exprima Thomas Altizer, „timpul ajunge să reprezinte situația existențială cea mai profundă pe care o trăieşte ființa umană.” Cuvintele pe care Gore le tot repetă, cum că el este „un om de încredere şi de viitor”, dezvăluie modul de a gândi al celui care este copleşit deşi cufundat în timpul desacralizat sau profan. Gore reprezintă, în fond, teroarea istoriei, cea care, pentru Eliade însemna „sentimentul trăit de cineva care nu mai are nici o speranță de a găsi vreun sens ultim şi profund în marea drama a istoriei”, şi care, deci, trebuie să se supună crimelor pe care această istorie le implică, fără însă a le înțelege p~nă la capăt sensul:
„Când îşi turnă tăcut, concentrat, din carafa cu vin, Gore îl întrebă, coborând glasul:
– Cunoşti pe unul Păunescu?
– Domnul Păunescu de la Finanțe? făcu cârciumarul.
Îşi umpluse paharul şi-l adusese în fața buzelor, dar se oprise brusc, parcă în ultima clipă şi-ar fi amintit ceva.
– De la Finanțe, întări Gore.
Cârciumarul dădu repede paharul peste cap. Apoi îşi şterse mustățile cu dosul mânecii.
– Stă aici lângă noi, la numărul 14, dar s-a mutat acum. S-a mutat după bombardament, adăugă clipind ironic din ochi. Cică ar fi avut ordin de la minister...
Şi iar clipi cu înțeles.”
Momentul când cârciumarul face cu ochiul, atoateştiutor, denotă o cunoaştere profundă a modului de viață atât de corupt al lumii în care trăieşte. Gore se plânge că a găsit doar o casă pustie pe strada unde locuia Păunescu, însă hangiul nu-i dezvăluie nimic altceva. Gore e doar o victimă în plus a frământărilor pe care războiul, cea mai mare frământare istorică posibilă, le determinase.
Uitându-se la ceas, Gore suspină, dându-şi seama că este ora douăsprezece şi zece, moment în care cârciumarul le mulțumeşte lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria că în ziua aceea îi scăpaseră de bombardamentul de dinainte de amiază al Aliaților. Încă afectat de pierderile sale băneşti, Gore pleacă de la han. Se îndreaptă către locuința lui Păunescu, pe o stradă desfundată, dar al cărei nume, Strada Frumoasei, trimite tocmai la ideea de frumusețe. Denumirea, la prima vedere, pare a fi ironică, deoarece strada e distrusă aproape în totalitate. Şi totuşi, acest nume este cât se poate de îndreptățit, câtă vreme aici e locul unde Gore trăieşte ceea ce, cu vorbele lui Eliade, putem numi „o rupere de planuri, intrarea într-un prezent etern, dincolo de timpul obişnuit.” Această ieşire din Timp, după părerea lui Mircea Eliade, „este elementul care pune în legătură funcția literaturii cu aceea a mitologiilor, deoarece prin intermediul literaturii resimțim o revoltă față de timpul istoric, dorința de a atinge alte ritmuri temporale decât acelea în care suntem condamnați să trăim şi să ne desfăşurăm activitățile obişnuite ş...ț, speranța de a fi eliberați de greutatea exercitată asupra noastră de «Timpul mort», acel Timp care are capacitatea de a strivi şi de a ucide.”
După ce ajunge în dreptul casei cu numărul 14, fosta locuință a lui Păunescu, Gore apasă butonul soneriei, iar în timp ce aşteaptă să vadă dacă vine cineva să-i deschidă, aude sunetul sirenei:
„Gore presimți că i se vor muia picioarele şi ridică deznădăjduit privirile. Cerul era de un albastru spălăcit, cu câțiva nori alburii alunecând la întâmplare, ca şi cum nu s-ar fi hotărât încotro s-o apuce. «Sunt nebuni! a trecut de douăsprezece, ce i-a apucat?» se trezi el gândind. Începu să-şi caute, tremurând, batista şi şi-o trecu în neştire peste față. I se păru că aude glasuri în casele vecine, uşi trântite şi un țipăt ascuțit de femeie tânără.
– Ionică! strigă femeia. Unde eşti, Ionică?”
Sunetul sirenei anulează pe dată modul în care lucrurile ar fi urmat să se desfăşoare în conformitate cu schema prestabilită pe care o avea Gore în minte. Pe cer, norii se mişcă nesiguri, anunțând intrarea în altă dimensiune a timpului. După cum remarcă Gary Eberle, „în lumea timpului profan, lucrurile se petrec o dată pentru totdeauna, însă în lumea timpului sacru, orice este posibil. Timpul poate fi reversibil, iar identitățile, transformate. Câtă vreme lumea timpului obişnuit este rigidă, cea a timpului sacru este fluidă.” Detaliul aparent neînsemnat, legat de o femeie care îşi strigă copilul, va fi pus într-o lumină cu totul nouă la finalul povestirii. Când Gore coboară într-un adăpost antiaerian, cititorul descoperă că Eliade are în vedere, după cum afirmă el însuşi, „sensul şi importanța transistorice ce se ascund în străfundurile unei existențe sortite a fi duse doar în domeniul celei mai opace şi imanente banalități.” În adăpost, care e unul mic, Gore găseşte trei oameni care stau pe bănci: Madam Popovici, servitoarea ei, Elisaveta, şi chiriaşul ei, un bărbat în vârstă. Gore se prezintă, cu aplombul său obişnuit:
„– Eu sunt din Piteşti, începu el puțin încurcat. Am venit pe aici cu treburi. Douăsprezece mii de capete de vite, de cea mai bună calitate. Avem şi permis de export, avem tot ce ne trebuie... Unu-i Gore, Iancu Gore! adăugă coborând puțin glasul şi privindu-i pe toți pe rând, cu un zâmbet viclean luminându-i fața.”
Cu toate acestea, cei trei continuă să discute, ca şi cum el n-ar fi acolo. Nimeni nu pare a fi interesat de vitele lui Gore, iar el încearcă să-şi arate din nou ceasul, însă nimeni nu-l observă. Atunci, Gore începe să asculte cu atenție conversația şi îşi dă seama că bătrânul tocmai o admonestează pe Doamna Popovici pentru că nu a dat atenție avertismentului său cu privire la faptul că Păunescu nu e de încredere. Iar Gore meditează asupra ghinionului său:
“Dacă Păunescu ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvânt, i-ar fi scos de mult aprobarea de la Finanțe, pentru care îi avansase deja trei milioane. şi acum ar fi fost cu marfa la frontieră: şase mii de capete de vită. Câştig net patruzeci de milioane. Nu şi-ar mai fi pierdut timpul la Bucureşti, nu l-ar mai fi prins bombardamentul...”
Deci, teama lui Gore e confirmată: pe Păunescu nu te poți baza. Dar Gore însuşi este oare cu adevărat de încredere? De ce variază numărul vitelor despre care tot vorbeşte de la şase mii la douăsprezece mii în cursul povestirii? Misterul se adânceşte când Gore îi adresează bătrânului aceeaşi întrebare pe care o adresase şi hangiului:
„– Îl cunoaşteți pe Păunescu? se adresă el bătrânului, nemaiputându-se stăpâni. Pe Păunescu de la Finanțe?
Bătrânul se mulțumi să ridice din umeri zâmbind fără să-l privească.
– Dacă nu l-oi cunoaşte nici eu! spuse. În sfârşit, eu mi-am făcut datoria şi v-am prevenit la timp...
– Îl cunoaşteți bine? Ce fel de om e? întrebă în şoaptă Gore.
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, bătrânul trecu pe lângă el şi se reaşeză pe bancă. «Sunt nebuni!» îşi spuse Gore. Întoarse capul şi scuipă, apoi îşi şterse gura cu batista.
– Coniță, eu nu mai stau! exclamă Elisaveta sărind ca arsă în picioare. Iar a început să mi se bată ochiul...
– Eşti nebună! spuse Madam Popovici apucând-o de braț.”
Bătrânul, însă, pare a răspunde mai degrabă ambiguu la întrebarea lui Gore. Iar Doamna Popovici dă impresia că răspunde, cumva, chiar gândurilor lui Gore, spunându-i panicatei Elisaveta că este nebună.2 Aceste corespondențe stranii întăresc convingerea cititorului cu privire la convergența magică a mai multor dimensiuni ale spațiului şi timpului.
Stând în respectivul adăpost, Gore se simte uşurat să audă semnalul de încetare a alarmei. Aşa că le spune imediat celorlalți că totul a fost, probabil, doar un exercițiu. Înainte de a pleca, el îi întreabă dacă ei mai rămân, însă nimeni
nu-i răspunde, iar Gore îi blestemă în gând, considerându-i o adunătură de nebuni, după care pleacă. Ajuns în stradă, îşi dă seama că e parcă orbit de lumina soarelui şi că nu-şi mai dă seama pe unde merge. Nu realizează nici o clipă interferența cu sacrul pe care o trăieşte, cea care e de natură, după cum subliniază Thomas Altizer, „să inverseze ordinea lucrurilor pe care personajul le consideră reale, risipindu-i ființa în timp.”
Gore se întoarce furios la cârciumă şi-i pune din nou o sumedenie de întrebări hangiului cu privire la Păunescu. Cârciumarul rămâne, însă, evaziv, susținând, ca şi mai înainte, că Păunescu s-a mutat după începerea bombardamentelor şi arătându-se, apoi, uluit când îl aude pe Gore pomenind numele lui Madam Popovici cea care, după cum îi spune el negustorului, murise cu patruzeci de zile în urmă, împreună cu servitoarea sa, Elisaveta, în timpul unui raid aerian. În plus, tot cârciumarul este cel care îl asigură pe Gore că în ziua aceea nu s-a auzit nici un sunet de sirenă care să anunțe vreun bombardament. Gore, evident, este enervat la culme:
„– Ascultă, meştere, începu el grav. Dumneata vrei să-ți bați joc de mine. Crezi că dacă am băut adineauri doi litri de vin, pe nemâncate, mi-am pierdut mințile. Dar dumneata nu mă cunoşti pe mine. Eu, dacă vinul e bun, îți beau şi o vadră. Vino la Piteşti, ca să-ți spună lumea cine e Iancu Gore. Eu sunt un om de multe milioane, meştere. Îmi pare rău că m-am încurcat cu escrocul ăla de Păunescu. Că eram în regulă, aveam tot ce ne trebuie...”
Pentru cititorul care ştie deja că Gore a asistat cu adevărat la conversația purtată de Madam Popovici cu cei doi însoțitori ai săi, în timp ce se aflau cu toții în adăpostul antiaerian, nu are prea mare importanță dacă Gore este sau nu în stare să bea o vadră de vin. Totuşi, înclinația spre băutură a lui Gore măreşte, mai degrabă în registru comic, ambiguitatea fragmentului din text axat pe descrierea momentelor petrecute de protagonist în acel adăpost misterios. Pentru Eliade, ambiguitatea reprezintă „nucleul central al miracolului şi, prin urmare, procedeul literar cel mai potrivit pentru a-l aborda”, după cum demonstrează şi Matei Călinescu.
Un grup de muncitori confirmă spusele hangiului, cum că nu avusese loc nici un raid aerian în acea zi. Cu alte cuvinte, acum Gore este cel în care nimeni nu mai poate avea încredere. Iar acesta, devenit, brusc, extrem de surescitat, încearcă să-l convingă pe un tânăr aflat, întâmplător, acolo, că este capabil să-i arate adăpostul unde s-a întâlnit cu cele trei persoane. Însă în momentul când Gore ajunge din nou pe strada respectivă, găseste doar câteva construcții în ruină. Totul pare ireal şi inexplicabil: „Nebuni blestemați! murmură el.” În timp ce se îndepărtează de locul cu pricina, tânărul face haz pe socoteala lui cu privire la rămăşagul pe care îl puseseră, a cărui miză era o damigeană de rachiu. Furios, Gore îi plăteşte suma asupra căreia se înțeleseseră, insistând că el e un om de încredere, pe care te poți baza întotdeauna, un om de viitor. Momentele în care Gore îşi pierde cumpătul sugerează o îndoială inconştientă, căci personajul însuşi pare a nu mai fi, în realitate, atât de sigur cu privire la propriile sale aserțiuni sau fapte anterioare.
Exact în clipa aceea, o femeie îşi strigă copilul: „Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!...” Este tocmai femeia pe care Gore o auzise strigându-şi copilul cu o oră în urmă, chiar înainte ca el să intre în adăpost. Pentru cititor, acest detaliu dă un plus de substanță scenelor petrecute în adăpost. Ceea ce pare miraculos din punctul de vedere al cititorului acestui text este, pentru personajele implicate, complet lipsit de sens şi absurd.
În mod conştient, Gore trăieşte exclusiv în timpul profan care, după cum afirmă Eliade, „este, din punct de vedere ontologic, nonexistență, irealitate.” De aceea, personajul se dovedeşte incapabil să recunoască apariția sacrului în curgerea de zi cu zi a timpului. Şi, după cum demonstrează Eliade, „incapacitatea de a fi recunoscută este forma perfectă a revelației divine.” Totuşi, în starea în care se găseşte şi pe care se dovedeşte incapabil s-o depăşească, Gore este unul dintre participanții la întâmplările ce marchează un univers prin excelență oniric.
Copilul pierdut aminteşte, tangențial, durerea despărțirilor din timpul haosului reprezentat de război. Dezrădăcinați şi siliți, nu o dată de-a lungul acestor ani, să plece în pribegie, românii au trăit experiența unui adevărat amurg cultural şi, deopotrivă, o stare de amnezie spirituală, prelungită, apoi, de deceniile de dictatură. Cei care au reuşit să depăşească toate acestea au descoperit, ulterior, că speranța îi aştepta, asemenea unui copil găsit pe neaşteptate în fața uşii. Pe de altă parte, copilul evocă şi un anumit sentiment al uimirii, al inocenței şi al renaşterii spirituale. „Creăm, adesea, prin intermediul jocului, şi ne dăm seama abia apoi de acea dimensiune de vis unde putem să ne bucurăm de libertatea absolută şi unde categoriile existenței sunt ignorate iar soarta poate fi, la rândul ei, anulată”, consideră Eliade, convins că „orice revoltă împotriva legilor sorții trebuie să aibă caracteristicile jocului sau pe cele ale divinului.”
În altă ordine de idei, copilul hoinar introduce şi un element de farsă (la rândul ei misterioasă) către sfârşitul povestirii. Gore, un om materialist şi sigur pe el şi pe condiția sa socială, va ajunge să aibă aerul unei victime a unui joc ce i-a fost impus fără voia sa. Mintea sa prozaică este nepregătită pentru apariția elementului divin. După cum notează Altizer, „cu cât este mai profund nivelul uitării, cu atât mai profundă va deveni reprezentarea sacrului şi cu atât mai impresionantă va fi epifania esențială.” Această observație ne face să ne gândim şi la remarca lui Slavoj Zizek, conform căreia „ființa umană nu are nevoie să recurgă la noțiunile ontologice buddhiste pentru a ajunge la revelația divină, ci e suficient să intre în contact cu un reprezentant al birocrației din orice primărie sau instituție oficială asemănătoare pentru a deveni pe de-a-ntregul convins de propria inexistență.”3
Imaginația ne eliberează de orice nebunie repetitivă, de banalitatea cotidiană şi de teroarea timpului profan. Eliade era convins că poeții şi marii vizionari vor reprezenta punctul de pornire pentru o renaştere spirituală a românilor, cei care, astfel, ar fi putut deveni pe deplin capabili să se opună catastrofelor istoriei. El înțelegea, aşadar, pentru a-l cita pe Eugen Simion, că „literatura este o forță de renaştere spirituală care pune în legătură ființa umană cu mecanismele universului şi îi întregeşte, astfel, vocația cosmică.”
Povestirea lui Eliade readuce în actualitate o serie de amintiri istorice reprimate, cum ar fi bombardamentele pe care Forțele Aliate le-au exercitat asupra populației civile în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre piloții americani care au participat la raidurile aeriene asupra câmpurilor petrolifere ale României este şi Richard Hugo. Într-una din zile, la întoarcerea către bază, a lăsat să cadă rămăşițele de material exploziv deasupra Belgradului, de la înălțime foarte mare, pentru a evita producerea de pagube. Mai târziu, a meditat adesea asupra experiențelor pe care le-a trăit de-a lungul războiului, un astfel de exemplu fiind o scrisoare-poem adresată lui Charles Simic, cel care a fost martor la bombardarea Belgradului în anii copilăriei: „Cum vorbeai pe atunci? Sârbeşte, presupun. şi cum a făcut mintea ta față la acel teribil urlet al bombelor? Cum se spune „frică” în limba sârbă? Dar frica trebuie că era la fel ca şi în Anglia, asemenea unui şir lung şi primitiv de copii morți sau în agonie, unul din ei rămas pentru totdeauna cu ochii deschişi. Nu-mi cer iertare pentru anii războiului şi nici pentru ceea ce am fost ori am făcut eu. Eram foarte confuz pe atunci, poate că, parțial, şi în mod deliberat. Cred că încă mai credeam în textele eroice valabile pentru ceilalți, nu pentru mine. Credeam în faptul că era necesar ca acei oameni să sufere, cu speranța că vom învăța, cu toții, să nu mai facem niciodată aşa ceva. Dar eram tânăr pe atunci. Lumea nu învață cu adevărat niciodată. Istoria are un mod specific de a face trecutul suportabil sau, măcar, acceptabil, iar din cei morți, un simplu vis.”
În acest context, ne putem aminti şi de simpatia pe care a avut-o Mircea Eliade, în tinerețe, pentru Legiunea Arhanghelului Mihail. Legionarii manifestau un naționalism intolerant, avându-şi, parțial, originea, în unele tendințe ortodoxe, dar lucrurile s-au radicalizat rapid, mergând către comiterea unor acte de violență la adresa minorităților etnice şi a membrilor comunității evreieşti. În timp ce se afla la Consulatul României din Lisabona, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Eliade a scris un studiu în care şi-a exprimat aprecierea față de regimul represiv al lui Salazar, din Portugalia. Din fericire, după aceea, Eliade a evitat implicarea în politică şi şi-a dedicat viața literaturii şi studiului istoriei religiilor. Lumile sale imaginare atenuează neaşteptata, poate, implicare a sa în istorie.
Eliade a perceput la modul cel mai profund destinul tragic al României. În primele decenii ale secolului XX, România a trebuit să facă față unor pretenții teritoriale ale Ungariei cu privire la Transilvania, dar şi ale Rusiei cu privire la Basarabia şi Bucovina, şi chiar ale Bulgariei, în ceea ce priveşte o parte a Dobrogei. Cum alianțele, aliații şi granițele s-au aflat în frecventă modificare, milioane de oameni şi-au dat viața în numele naționalismului. România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, însă s-a văzut, la un moment dat, de-a dreptul copleşită de trupele austro-ungare, bulgare şi germane. Puterile Centrale au impus un tratat nedrept României după înfrângerea forțelor armate ale Rusiei imperiale, în anul 1917. Ulterior, după Tratatul de la Versailles, din 1919, România a reintrat în posesia teritoriilor de care fusese văduvită, însă o parte dintre ele au fost din nou pierdute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Titlul povestirii lui Mircea Eliade, Douăsprezece mii de capete de vite, face trimitere şi la numeroasele trădări cu care România a avut de-a face în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, nu o dată, oamenii erau mânați la moarte asemenea vitelor la tăiere. Prinşi în capcana conflagrației conduse de Germania nazistă şi Rusia sovietică, sute de mii de soldați români şi-au dat viața luptând alături de armata germană pe frontul de la Stalingrad, iar apoi alături de Armata Roşie, în zona Balcanilor, o parte din trupe ajungând chiar până în Germania. Încrederea lui Gore în propriul său viitor simbolizează, ironic, tragedia unei întregi țări care, în unele momente ale istoriei sale, părea a-şi vedea închise toate porțile către viitor.
Eliade era convins de faptul că pretextul (sau chiar cauza) cataclismului e de găsit în hotărârea ființei umane de „a face istorie”, iar astfel de a trăi în timpul profan. Suferința globală şi colectivă a României, a adus, însă, mai târziu, şi renaşterea spirituală a acestei țări: „Dacă am fost capabili să trăim, luând asupra noastră sau impunând noi înşine o valoare asupra terorii, disperării, absenței aparente a sensului istoriei, toate acestea devenind, fără îndoială, adevărate încercări inițiatice, atunci înseamnă că toate aceste crize şi suferințe vor dobândi, prin ele însele, un sens, iar disperarea în fața unui univers văzut asemenea unui uriaş lagăr de concentrare va dispărea. Vom găsi cumva o ieşire din toate astea”, considera Eliade.
Povestirea lui Eliade este o adevărată încercare de evadare dintr-o închisoare spirituală, asemănătoare, întrucâtva, cu aceea pe care o regăsim într-un poem fără titlu al lui Ted Hughes, unde revelația divină se dizolvă în timpul profan: „În fiecare clipă ce vine ochii mei/ se deschid în fața unei posibile noi întrupări/ a ființei –/ însă mintea mi se închide/ ostenită, îmbătrânită şi înfricoşată/ dar dincolo de toate astea ceva îşi deschide/ brațele/ asemenea unei gazde care s-a uitat/ la ceas până/ la disperare/ şi asemenea unei lebede avântându-se/ înspre răsăritul neguros –/ în zbatere de aripi, în unduiri/ de şarpe, mare cumpănă a apelor.”
Vorbind despre valoarea umanistă a literaturii lui Mircea Eliade, Norman Manea sublinia „ambiguitatea stimulatoare şi misterioasă a prozei sale, imaginația sa magică, realitatea sa codificată şi enigmatică, jocul asociațiilor libere şi atmosfera învăluitoare, de vis a scrierilor acestuia.” În mod paradoxal, Eliade dezvăluie sacrul prin intermediul misterului, reafirmând adevărul observației lui Pascal conform căreia „fără mister, elementul cel mai de neînțeles dintre toate, devenim de neînțeles chiar şi față de noi înşine.” Într-o epocă în care încălzirea globală pare a ne amenința tuturor existența, iar pe de altă parte, manifestarile aşa-zis „imperial(e)iste” continuă netulburate (ca întotdeauna, de fapt), când „logica” corporatistă ne invadează viața şi gândirea, astfel încât avem tendința de a ne uita adesea la ceas cu disperare, simțim tot mai acut nevoia apariției unor texte cum sunt cele ale lui Eliade, pentru a putea să redescoperim timpul sacru al misticilor şi al marilor profeți. Şi pentru a putea crede că o altă lume mai e, totuşi, posibilă.
În româneşte de Rodica Grigore
Bibliografie
Altizer, T. J. J., „Mircea Eliade and the Recovery of the Sacred”, – The Christian Scholar, 45, 1962 (pp. 267 – 89).
Calinescu, M., „‘The Function of the Unreal’: Reflections on Mircea Eliade’s Short Fiction”. – Norman J. Girardot and Mac Linscott Ricketts (eds.). Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, New York: Seabury Press, 1982 (pp. 138 – 161).
Calinescu, M., „Imagination and Meaning: Aesthetic Attitudes and Ideas in Mircea Eliade’s Thought”, – The Journal of Religion, 57, 1977 (pp. 1-15).
Eberle, G., Sacred Time and the Search for Meaning, Boston, Shambala, 2003.
Eliade, M., Autobiography, vol. II: 1937 – 60 (translated by Mac Linscott Ricketts), Chicago and London, University of Chicago Press, 1988.
Eliade, M., „Twelve Thousand Head of Cattle”. – Eric Tappe (ed. and tr.). Fantastic Tales, London, Forest Books (p. 10-33).
Eliade, M., Journal, III, 1970 – 1978 (translated by Teresa Lavender Fagan), Chicago and London, University of Chicago Press, 1989.
Eliade, M., „Literature and Fantasy”. – David Carrasco and Jane Marie Swanberg, (eds.). Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, London and Boulder, Westview Press, 1985 (pp.62-63).
Eliade M., Myth and Reality, New York, Harper and Row, 1963.
Eliade, M., No Souvenirs. Journal 1957 – 1969 (translated by Fred H. Johnson), New York, Harper and Row, 1977.
Eliade, M., Ordeal by Labyrinth (translated by Derek Coltman), Chicago, University of Chicago Press, 1982.
Eliade, M., The Sacred and the Profane: The Nature of Religion (translated by William R. Task), New York, Harcourt, Brace and World, 1959.
Hughes, T., „Each new moment my eyes”, Collected Poems. Paul Keegan (ed.), New York, Farrar, Straus and Giroux, 2005, p. 565.
Manea, N., On Clowns: The Dictator and the Artist (translated by Alexandra Bley-Vroman), New York, Grove Weidenfeld, 1992.
Permenter, R., „Romantic Postmodernism and the Literary Eliade”. – Bryan Rennie (ed.), Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade, Albany, State University of New York Press, 2001 (pp. 95 – 116).
Simic, C., A Fly in the Soup, University of Michigan Press, 2000.
Simion, E., „The Mythical Dignity of Narration”. – Norman J. Girardot and Mac Linscott Ricketts (eds.). Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, New York, Seabury Press, 1982.
Taylor, A., (dir.), Zizek!, Zeitgeist Films, 2005.
NOTE
1. Toate citatele sunt extrase din volumul: Mircea Eliade, În curte la Dionis. Cu un cuvânt înainte al autorului, ediție şi postfață de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, pp. 146 – 159. (n.tr.)
2. Presimțirea morții de către Elisaveta în adăpostul antiaerian aminteşte cititorului o situație-limită care a marcat chiar viața lui Eliade. În anul 1940, pe când era ataşat cultural la Consulatul României din Londra, Eliade a simțit groaza provocată de un raid aerian german. În autobiografia sa, el îşi descrie senzațiile claustrofobe trăite într-un adăpost antiaerian, iar situația trimite în mod clar la personajul Elisaveta din această povestire: „Mi-am amintit pe loc, într-o clipă, ca şi cum totul s-ar fi desfăşurat concomitent, în fața ochilor mei, fără vreo întrerupere, extrem de multe lucruri care mi se întâmplaseră în ultimii trei ani. Senzația era atât de ciudată, încât mi-am spus că, foarte probabil, nu voi mai ieşi viu din acel adăpost. Necesitatea, sau aş spune chiar fatalitatea unei morți colective într-un adăpost antiaerian din Londra, m-a tulburat prin indiferența sa enigmatică, pe care nici acum nu îndrăznesc s-o numesc absurditate."
3. Acest comentariu apare într-una din secvențele la care s-a renunțat ulterior din filmul Zizek!, dar ea poate fi regăsită în versiunile cinematografice de pe DVD-urile cu această peliculă.
În Douăsprezece mii de capete de vite, un negustor bogat, Iancu Gore, se opreşte la o cârciumă, căutându-l pe un funcționar de la Ministerul de Finanțe pe care îl mituise pentru a obține un permis de liberă trecere a vitelor peste graniță. Gore e un om de vârstă mijlocie, nu iese cu nimic în evidență prin înfățişare şi, în primele pagini ale textului, este prezentat cu o sticlă în față: “Omul înălță sticla goală în aer şi, clătinând-o cu înțeles, făcu semn cârciumarului să-i mai aducă vin.”1 Vom întâlni din nou acest amănunt, ulterior, când vom discuta situațiile în care se va afla, mai târziu, Gore. Modul în care personajul îşi şterge fața, absent, zâmbetul său specific, mândria sa cu privire la propriul statut, toate acestea prevestesc întrucâtva susceptibilitatea sa cu privire la o realitate ascunsă.
După fragmentele introductive, suntem, ca cititori, martorii unui dialog de-a dreptul enigmatic:
„Cârciumarul se apropiase târşindu-şi uşor piciorul.
– Dacă n-au venit până acum, nu mai vin, spuse aşezându-i carafa în față. E aproape douăsprezece...
Omul îl privi zâmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.
– Nu mai vin repetă cârciumarul rar, apăsând cuvintele.
Ca şi cum de-abia atunci l-ar fi auzit, omul îşi căută nervos ceasul, îşi lăsă capul pe ceafă şi privi minutarele de departe, lung, încruntându-se, silindu-se să nu clipească.
– Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă n-ar fi îndrăznit să-şi creadă ochilor.
Cu un gest scurt, neaşteptat, desprinse ceasul din lanțul gros, de aur, care-i atârna de curea. Îl întinse cârciumarului cu un zâmbet complice.
– Ia ține-l în mână! Ce zici? Cât crezi că face?
Cârciumarul îl cântări mult timp în amândouă mâinile, nehotărât.
– E greu, vorbi el târziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur...
– E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odessa. A fost ceasul țarului.
Şi, pentru că celălalt, după ce se minunase câteva clipe clătinând impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reținu, prinzându-i brațul:
– Eu sunt Gore, spuse. Ia un pahar şi vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere şi de viitor aşa-mi spun mie prietenii...”
Ne întrebăm: oare cine nu vine şi din ce motiv? şi ce înseamnă, în fond, că Gore e „de încredere şi de viitor”, dacă aflăm doar amănuntul conform căruia el îi întinde ceasul cârciumarului, care se uită la acesta plin de admirație?
Dar vom afla în curând că ceea ce nu-şi făcuse încă apariția sunt avioanele de război ale Aliaților, care bombardau cu o regularitate de ceasornic câmpurile petrolifere ale României, zona de unde se furniza combustibil armatei germane. Mii de civili şi-au pierdut viața în timpul acestor raiduri aeriene, care au durat până când România a întors armele împotriva naziştilor. Eliade sugerează indirect distrugerile din timpul raidurilor aeriene astfel: “Un camion supraîncărcat trecu prin fața cârciumii, făcând să-i tremure singura fereastră care mai avea geam.” În această povestire, violența repetată are parcă darul de a readuce morții la viață, căci, după cum remarcă Eliade însuşi, „atunci când violența este desacralizată, timpul ciclic devine terifiant.”
Ceasul impresionant al lui Gore sugerează un mod mecanic de a percepe sau, dimpotrivă, de a nu percepe lumea, un mod în care, după cum se exprima Thomas Altizer, „timpul ajunge să reprezinte situația existențială cea mai profundă pe care o trăieşte ființa umană.” Cuvintele pe care Gore le tot repetă, cum că el este „un om de încredere şi de viitor”, dezvăluie modul de a gândi al celui care este copleşit deşi cufundat în timpul desacralizat sau profan. Gore reprezintă, în fond, teroarea istoriei, cea care, pentru Eliade însemna „sentimentul trăit de cineva care nu mai are nici o speranță de a găsi vreun sens ultim şi profund în marea drama a istoriei”, şi care, deci, trebuie să se supună crimelor pe care această istorie le implică, fără însă a le înțelege p~nă la capăt sensul:
„Când îşi turnă tăcut, concentrat, din carafa cu vin, Gore îl întrebă, coborând glasul:
– Cunoşti pe unul Păunescu?
– Domnul Păunescu de la Finanțe? făcu cârciumarul.
Îşi umpluse paharul şi-l adusese în fața buzelor, dar se oprise brusc, parcă în ultima clipă şi-ar fi amintit ceva.
– De la Finanțe, întări Gore.
Cârciumarul dădu repede paharul peste cap. Apoi îşi şterse mustățile cu dosul mânecii.
– Stă aici lângă noi, la numărul 14, dar s-a mutat acum. S-a mutat după bombardament, adăugă clipind ironic din ochi. Cică ar fi avut ordin de la minister...
Şi iar clipi cu înțeles.”
Momentul când cârciumarul face cu ochiul, atoateştiutor, denotă o cunoaştere profundă a modului de viață atât de corupt al lumii în care trăieşte. Gore se plânge că a găsit doar o casă pustie pe strada unde locuia Păunescu, însă hangiul nu-i dezvăluie nimic altceva. Gore e doar o victimă în plus a frământărilor pe care războiul, cea mai mare frământare istorică posibilă, le determinase.
Uitându-se la ceas, Gore suspină, dându-şi seama că este ora douăsprezece şi zece, moment în care cârciumarul le mulțumeşte lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria că în ziua aceea îi scăpaseră de bombardamentul de dinainte de amiază al Aliaților. Încă afectat de pierderile sale băneşti, Gore pleacă de la han. Se îndreaptă către locuința lui Păunescu, pe o stradă desfundată, dar al cărei nume, Strada Frumoasei, trimite tocmai la ideea de frumusețe. Denumirea, la prima vedere, pare a fi ironică, deoarece strada e distrusă aproape în totalitate. Şi totuşi, acest nume este cât se poate de îndreptățit, câtă vreme aici e locul unde Gore trăieşte ceea ce, cu vorbele lui Eliade, putem numi „o rupere de planuri, intrarea într-un prezent etern, dincolo de timpul obişnuit.” Această ieşire din Timp, după părerea lui Mircea Eliade, „este elementul care pune în legătură funcția literaturii cu aceea a mitologiilor, deoarece prin intermediul literaturii resimțim o revoltă față de timpul istoric, dorința de a atinge alte ritmuri temporale decât acelea în care suntem condamnați să trăim şi să ne desfăşurăm activitățile obişnuite ş...ț, speranța de a fi eliberați de greutatea exercitată asupra noastră de «Timpul mort», acel Timp care are capacitatea de a strivi şi de a ucide.”
După ce ajunge în dreptul casei cu numărul 14, fosta locuință a lui Păunescu, Gore apasă butonul soneriei, iar în timp ce aşteaptă să vadă dacă vine cineva să-i deschidă, aude sunetul sirenei:
„Gore presimți că i se vor muia picioarele şi ridică deznădăjduit privirile. Cerul era de un albastru spălăcit, cu câțiva nori alburii alunecând la întâmplare, ca şi cum nu s-ar fi hotărât încotro s-o apuce. «Sunt nebuni! a trecut de douăsprezece, ce i-a apucat?» se trezi el gândind. Începu să-şi caute, tremurând, batista şi şi-o trecu în neştire peste față. I se păru că aude glasuri în casele vecine, uşi trântite şi un țipăt ascuțit de femeie tânără.
– Ionică! strigă femeia. Unde eşti, Ionică?”
Sunetul sirenei anulează pe dată modul în care lucrurile ar fi urmat să se desfăşoare în conformitate cu schema prestabilită pe care o avea Gore în minte. Pe cer, norii se mişcă nesiguri, anunțând intrarea în altă dimensiune a timpului. După cum remarcă Gary Eberle, „în lumea timpului profan, lucrurile se petrec o dată pentru totdeauna, însă în lumea timpului sacru, orice este posibil. Timpul poate fi reversibil, iar identitățile, transformate. Câtă vreme lumea timpului obişnuit este rigidă, cea a timpului sacru este fluidă.” Detaliul aparent neînsemnat, legat de o femeie care îşi strigă copilul, va fi pus într-o lumină cu totul nouă la finalul povestirii. Când Gore coboară într-un adăpost antiaerian, cititorul descoperă că Eliade are în vedere, după cum afirmă el însuşi, „sensul şi importanța transistorice ce se ascund în străfundurile unei existențe sortite a fi duse doar în domeniul celei mai opace şi imanente banalități.” În adăpost, care e unul mic, Gore găseşte trei oameni care stau pe bănci: Madam Popovici, servitoarea ei, Elisaveta, şi chiriaşul ei, un bărbat în vârstă. Gore se prezintă, cu aplombul său obişnuit:
„– Eu sunt din Piteşti, începu el puțin încurcat. Am venit pe aici cu treburi. Douăsprezece mii de capete de vite, de cea mai bună calitate. Avem şi permis de export, avem tot ce ne trebuie... Unu-i Gore, Iancu Gore! adăugă coborând puțin glasul şi privindu-i pe toți pe rând, cu un zâmbet viclean luminându-i fața.”
Cu toate acestea, cei trei continuă să discute, ca şi cum el n-ar fi acolo. Nimeni nu pare a fi interesat de vitele lui Gore, iar el încearcă să-şi arate din nou ceasul, însă nimeni nu-l observă. Atunci, Gore începe să asculte cu atenție conversația şi îşi dă seama că bătrânul tocmai o admonestează pe Doamna Popovici pentru că nu a dat atenție avertismentului său cu privire la faptul că Păunescu nu e de încredere. Iar Gore meditează asupra ghinionului său:
“Dacă Păunescu ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvânt, i-ar fi scos de mult aprobarea de la Finanțe, pentru care îi avansase deja trei milioane. şi acum ar fi fost cu marfa la frontieră: şase mii de capete de vită. Câştig net patruzeci de milioane. Nu şi-ar mai fi pierdut timpul la Bucureşti, nu l-ar mai fi prins bombardamentul...”
Deci, teama lui Gore e confirmată: pe Păunescu nu te poți baza. Dar Gore însuşi este oare cu adevărat de încredere? De ce variază numărul vitelor despre care tot vorbeşte de la şase mii la douăsprezece mii în cursul povestirii? Misterul se adânceşte când Gore îi adresează bătrânului aceeaşi întrebare pe care o adresase şi hangiului:
„– Îl cunoaşteți pe Păunescu? se adresă el bătrânului, nemaiputându-se stăpâni. Pe Păunescu de la Finanțe?
Bătrânul se mulțumi să ridice din umeri zâmbind fără să-l privească.
– Dacă nu l-oi cunoaşte nici eu! spuse. În sfârşit, eu mi-am făcut datoria şi v-am prevenit la timp...
– Îl cunoaşteți bine? Ce fel de om e? întrebă în şoaptă Gore.
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, bătrânul trecu pe lângă el şi se reaşeză pe bancă. «Sunt nebuni!» îşi spuse Gore. Întoarse capul şi scuipă, apoi îşi şterse gura cu batista.
– Coniță, eu nu mai stau! exclamă Elisaveta sărind ca arsă în picioare. Iar a început să mi se bată ochiul...
– Eşti nebună! spuse Madam Popovici apucând-o de braț.”
Bătrânul, însă, pare a răspunde mai degrabă ambiguu la întrebarea lui Gore. Iar Doamna Popovici dă impresia că răspunde, cumva, chiar gândurilor lui Gore, spunându-i panicatei Elisaveta că este nebună.2 Aceste corespondențe stranii întăresc convingerea cititorului cu privire la convergența magică a mai multor dimensiuni ale spațiului şi timpului.
Stând în respectivul adăpost, Gore se simte uşurat să audă semnalul de încetare a alarmei. Aşa că le spune imediat celorlalți că totul a fost, probabil, doar un exercițiu. Înainte de a pleca, el îi întreabă dacă ei mai rămân, însă nimeni
nu-i răspunde, iar Gore îi blestemă în gând, considerându-i o adunătură de nebuni, după care pleacă. Ajuns în stradă, îşi dă seama că e parcă orbit de lumina soarelui şi că nu-şi mai dă seama pe unde merge. Nu realizează nici o clipă interferența cu sacrul pe care o trăieşte, cea care e de natură, după cum subliniază Thomas Altizer, „să inverseze ordinea lucrurilor pe care personajul le consideră reale, risipindu-i ființa în timp.”
Gore se întoarce furios la cârciumă şi-i pune din nou o sumedenie de întrebări hangiului cu privire la Păunescu. Cârciumarul rămâne, însă, evaziv, susținând, ca şi mai înainte, că Păunescu s-a mutat după începerea bombardamentelor şi arătându-se, apoi, uluit când îl aude pe Gore pomenind numele lui Madam Popovici cea care, după cum îi spune el negustorului, murise cu patruzeci de zile în urmă, împreună cu servitoarea sa, Elisaveta, în timpul unui raid aerian. În plus, tot cârciumarul este cel care îl asigură pe Gore că în ziua aceea nu s-a auzit nici un sunet de sirenă care să anunțe vreun bombardament. Gore, evident, este enervat la culme:
„– Ascultă, meştere, începu el grav. Dumneata vrei să-ți bați joc de mine. Crezi că dacă am băut adineauri doi litri de vin, pe nemâncate, mi-am pierdut mințile. Dar dumneata nu mă cunoşti pe mine. Eu, dacă vinul e bun, îți beau şi o vadră. Vino la Piteşti, ca să-ți spună lumea cine e Iancu Gore. Eu sunt un om de multe milioane, meştere. Îmi pare rău că m-am încurcat cu escrocul ăla de Păunescu. Că eram în regulă, aveam tot ce ne trebuie...”
Pentru cititorul care ştie deja că Gore a asistat cu adevărat la conversația purtată de Madam Popovici cu cei doi însoțitori ai săi, în timp ce se aflau cu toții în adăpostul antiaerian, nu are prea mare importanță dacă Gore este sau nu în stare să bea o vadră de vin. Totuşi, înclinația spre băutură a lui Gore măreşte, mai degrabă în registru comic, ambiguitatea fragmentului din text axat pe descrierea momentelor petrecute de protagonist în acel adăpost misterios. Pentru Eliade, ambiguitatea reprezintă „nucleul central al miracolului şi, prin urmare, procedeul literar cel mai potrivit pentru a-l aborda”, după cum demonstrează şi Matei Călinescu.
Un grup de muncitori confirmă spusele hangiului, cum că nu avusese loc nici un raid aerian în acea zi. Cu alte cuvinte, acum Gore este cel în care nimeni nu mai poate avea încredere. Iar acesta, devenit, brusc, extrem de surescitat, încearcă să-l convingă pe un tânăr aflat, întâmplător, acolo, că este capabil să-i arate adăpostul unde s-a întâlnit cu cele trei persoane. Însă în momentul când Gore ajunge din nou pe strada respectivă, găseste doar câteva construcții în ruină. Totul pare ireal şi inexplicabil: „Nebuni blestemați! murmură el.” În timp ce se îndepărtează de locul cu pricina, tânărul face haz pe socoteala lui cu privire la rămăşagul pe care îl puseseră, a cărui miză era o damigeană de rachiu. Furios, Gore îi plăteşte suma asupra căreia se înțeleseseră, insistând că el e un om de încredere, pe care te poți baza întotdeauna, un om de viitor. Momentele în care Gore îşi pierde cumpătul sugerează o îndoială inconştientă, căci personajul însuşi pare a nu mai fi, în realitate, atât de sigur cu privire la propriile sale aserțiuni sau fapte anterioare.
Exact în clipa aceea, o femeie îşi strigă copilul: „Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!...” Este tocmai femeia pe care Gore o auzise strigându-şi copilul cu o oră în urmă, chiar înainte ca el să intre în adăpost. Pentru cititor, acest detaliu dă un plus de substanță scenelor petrecute în adăpost. Ceea ce pare miraculos din punctul de vedere al cititorului acestui text este, pentru personajele implicate, complet lipsit de sens şi absurd.
În mod conştient, Gore trăieşte exclusiv în timpul profan care, după cum afirmă Eliade, „este, din punct de vedere ontologic, nonexistență, irealitate.” De aceea, personajul se dovedeşte incapabil să recunoască apariția sacrului în curgerea de zi cu zi a timpului. Şi, după cum demonstrează Eliade, „incapacitatea de a fi recunoscută este forma perfectă a revelației divine.” Totuşi, în starea în care se găseşte şi pe care se dovedeşte incapabil s-o depăşească, Gore este unul dintre participanții la întâmplările ce marchează un univers prin excelență oniric.
Copilul pierdut aminteşte, tangențial, durerea despărțirilor din timpul haosului reprezentat de război. Dezrădăcinați şi siliți, nu o dată de-a lungul acestor ani, să plece în pribegie, românii au trăit experiența unui adevărat amurg cultural şi, deopotrivă, o stare de amnezie spirituală, prelungită, apoi, de deceniile de dictatură. Cei care au reuşit să depăşească toate acestea au descoperit, ulterior, că speranța îi aştepta, asemenea unui copil găsit pe neaşteptate în fața uşii. Pe de altă parte, copilul evocă şi un anumit sentiment al uimirii, al inocenței şi al renaşterii spirituale. „Creăm, adesea, prin intermediul jocului, şi ne dăm seama abia apoi de acea dimensiune de vis unde putem să ne bucurăm de libertatea absolută şi unde categoriile existenței sunt ignorate iar soarta poate fi, la rândul ei, anulată”, consideră Eliade, convins că „orice revoltă împotriva legilor sorții trebuie să aibă caracteristicile jocului sau pe cele ale divinului.”
În altă ordine de idei, copilul hoinar introduce şi un element de farsă (la rândul ei misterioasă) către sfârşitul povestirii. Gore, un om materialist şi sigur pe el şi pe condiția sa socială, va ajunge să aibă aerul unei victime a unui joc ce i-a fost impus fără voia sa. Mintea sa prozaică este nepregătită pentru apariția elementului divin. După cum notează Altizer, „cu cât este mai profund nivelul uitării, cu atât mai profundă va deveni reprezentarea sacrului şi cu atât mai impresionantă va fi epifania esențială.” Această observație ne face să ne gândim şi la remarca lui Slavoj Zizek, conform căreia „ființa umană nu are nevoie să recurgă la noțiunile ontologice buddhiste pentru a ajunge la revelația divină, ci e suficient să intre în contact cu un reprezentant al birocrației din orice primărie sau instituție oficială asemănătoare pentru a deveni pe de-a-ntregul convins de propria inexistență.”3
Imaginația ne eliberează de orice nebunie repetitivă, de banalitatea cotidiană şi de teroarea timpului profan. Eliade era convins că poeții şi marii vizionari vor reprezenta punctul de pornire pentru o renaştere spirituală a românilor, cei care, astfel, ar fi putut deveni pe deplin capabili să se opună catastrofelor istoriei. El înțelegea, aşadar, pentru a-l cita pe Eugen Simion, că „literatura este o forță de renaştere spirituală care pune în legătură ființa umană cu mecanismele universului şi îi întregeşte, astfel, vocația cosmică.”
Povestirea lui Eliade readuce în actualitate o serie de amintiri istorice reprimate, cum ar fi bombardamentele pe care Forțele Aliate le-au exercitat asupra populației civile în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre piloții americani care au participat la raidurile aeriene asupra câmpurilor petrolifere ale României este şi Richard Hugo. Într-una din zile, la întoarcerea către bază, a lăsat să cadă rămăşițele de material exploziv deasupra Belgradului, de la înălțime foarte mare, pentru a evita producerea de pagube. Mai târziu, a meditat adesea asupra experiențelor pe care le-a trăit de-a lungul războiului, un astfel de exemplu fiind o scrisoare-poem adresată lui Charles Simic, cel care a fost martor la bombardarea Belgradului în anii copilăriei: „Cum vorbeai pe atunci? Sârbeşte, presupun. şi cum a făcut mintea ta față la acel teribil urlet al bombelor? Cum se spune „frică” în limba sârbă? Dar frica trebuie că era la fel ca şi în Anglia, asemenea unui şir lung şi primitiv de copii morți sau în agonie, unul din ei rămas pentru totdeauna cu ochii deschişi. Nu-mi cer iertare pentru anii războiului şi nici pentru ceea ce am fost ori am făcut eu. Eram foarte confuz pe atunci, poate că, parțial, şi în mod deliberat. Cred că încă mai credeam în textele eroice valabile pentru ceilalți, nu pentru mine. Credeam în faptul că era necesar ca acei oameni să sufere, cu speranța că vom învăța, cu toții, să nu mai facem niciodată aşa ceva. Dar eram tânăr pe atunci. Lumea nu învață cu adevărat niciodată. Istoria are un mod specific de a face trecutul suportabil sau, măcar, acceptabil, iar din cei morți, un simplu vis.”
În acest context, ne putem aminti şi de simpatia pe care a avut-o Mircea Eliade, în tinerețe, pentru Legiunea Arhanghelului Mihail. Legionarii manifestau un naționalism intolerant, avându-şi, parțial, originea, în unele tendințe ortodoxe, dar lucrurile s-au radicalizat rapid, mergând către comiterea unor acte de violență la adresa minorităților etnice şi a membrilor comunității evreieşti. În timp ce se afla la Consulatul României din Lisabona, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Eliade a scris un studiu în care şi-a exprimat aprecierea față de regimul represiv al lui Salazar, din Portugalia. Din fericire, după aceea, Eliade a evitat implicarea în politică şi şi-a dedicat viața literaturii şi studiului istoriei religiilor. Lumile sale imaginare atenuează neaşteptata, poate, implicare a sa în istorie.
Eliade a perceput la modul cel mai profund destinul tragic al României. În primele decenii ale secolului XX, România a trebuit să facă față unor pretenții teritoriale ale Ungariei cu privire la Transilvania, dar şi ale Rusiei cu privire la Basarabia şi Bucovina, şi chiar ale Bulgariei, în ceea ce priveşte o parte a Dobrogei. Cum alianțele, aliații şi granițele s-au aflat în frecventă modificare, milioane de oameni şi-au dat viața în numele naționalismului. România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, însă s-a văzut, la un moment dat, de-a dreptul copleşită de trupele austro-ungare, bulgare şi germane. Puterile Centrale au impus un tratat nedrept României după înfrângerea forțelor armate ale Rusiei imperiale, în anul 1917. Ulterior, după Tratatul de la Versailles, din 1919, România a reintrat în posesia teritoriilor de care fusese văduvită, însă o parte dintre ele au fost din nou pierdute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Titlul povestirii lui Mircea Eliade, Douăsprezece mii de capete de vite, face trimitere şi la numeroasele trădări cu care România a avut de-a face în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, nu o dată, oamenii erau mânați la moarte asemenea vitelor la tăiere. Prinşi în capcana conflagrației conduse de Germania nazistă şi Rusia sovietică, sute de mii de soldați români şi-au dat viața luptând alături de armata germană pe frontul de la Stalingrad, iar apoi alături de Armata Roşie, în zona Balcanilor, o parte din trupe ajungând chiar până în Germania. Încrederea lui Gore în propriul său viitor simbolizează, ironic, tragedia unei întregi țări care, în unele momente ale istoriei sale, părea a-şi vedea închise toate porțile către viitor.
Eliade era convins de faptul că pretextul (sau chiar cauza) cataclismului e de găsit în hotărârea ființei umane de „a face istorie”, iar astfel de a trăi în timpul profan. Suferința globală şi colectivă a României, a adus, însă, mai târziu, şi renaşterea spirituală a acestei țări: „Dacă am fost capabili să trăim, luând asupra noastră sau impunând noi înşine o valoare asupra terorii, disperării, absenței aparente a sensului istoriei, toate acestea devenind, fără îndoială, adevărate încercări inițiatice, atunci înseamnă că toate aceste crize şi suferințe vor dobândi, prin ele însele, un sens, iar disperarea în fața unui univers văzut asemenea unui uriaş lagăr de concentrare va dispărea. Vom găsi cumva o ieşire din toate astea”, considera Eliade.
Povestirea lui Eliade este o adevărată încercare de evadare dintr-o închisoare spirituală, asemănătoare, întrucâtva, cu aceea pe care o regăsim într-un poem fără titlu al lui Ted Hughes, unde revelația divină se dizolvă în timpul profan: „În fiecare clipă ce vine ochii mei/ se deschid în fața unei posibile noi întrupări/ a ființei –/ însă mintea mi se închide/ ostenită, îmbătrânită şi înfricoşată/ dar dincolo de toate astea ceva îşi deschide/ brațele/ asemenea unei gazde care s-a uitat/ la ceas până/ la disperare/ şi asemenea unei lebede avântându-se/ înspre răsăritul neguros –/ în zbatere de aripi, în unduiri/ de şarpe, mare cumpănă a apelor.”
Vorbind despre valoarea umanistă a literaturii lui Mircea Eliade, Norman Manea sublinia „ambiguitatea stimulatoare şi misterioasă a prozei sale, imaginația sa magică, realitatea sa codificată şi enigmatică, jocul asociațiilor libere şi atmosfera învăluitoare, de vis a scrierilor acestuia.” În mod paradoxal, Eliade dezvăluie sacrul prin intermediul misterului, reafirmând adevărul observației lui Pascal conform căreia „fără mister, elementul cel mai de neînțeles dintre toate, devenim de neînțeles chiar şi față de noi înşine.” Într-o epocă în care încălzirea globală pare a ne amenința tuturor existența, iar pe de altă parte, manifestarile aşa-zis „imperial(e)iste” continuă netulburate (ca întotdeauna, de fapt), când „logica” corporatistă ne invadează viața şi gândirea, astfel încât avem tendința de a ne uita adesea la ceas cu disperare, simțim tot mai acut nevoia apariției unor texte cum sunt cele ale lui Eliade, pentru a putea să redescoperim timpul sacru al misticilor şi al marilor profeți. Şi pentru a putea crede că o altă lume mai e, totuşi, posibilă.
În româneşte de Rodica Grigore
Bibliografie
Altizer, T. J. J., „Mircea Eliade and the Recovery of the Sacred”, – The Christian Scholar, 45, 1962 (pp. 267 – 89).
Calinescu, M., „‘The Function of the Unreal’: Reflections on Mircea Eliade’s Short Fiction”. – Norman J. Girardot and Mac Linscott Ricketts (eds.). Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, New York: Seabury Press, 1982 (pp. 138 – 161).
Calinescu, M., „Imagination and Meaning: Aesthetic Attitudes and Ideas in Mircea Eliade’s Thought”, – The Journal of Religion, 57, 1977 (pp. 1-15).
Eberle, G., Sacred Time and the Search for Meaning, Boston, Shambala, 2003.
Eliade, M., Autobiography, vol. II: 1937 – 60 (translated by Mac Linscott Ricketts), Chicago and London, University of Chicago Press, 1988.
Eliade, M., „Twelve Thousand Head of Cattle”. – Eric Tappe (ed. and tr.). Fantastic Tales, London, Forest Books (p. 10-33).
Eliade, M., Journal, III, 1970 – 1978 (translated by Teresa Lavender Fagan), Chicago and London, University of Chicago Press, 1989.
Eliade, M., „Literature and Fantasy”. – David Carrasco and Jane Marie Swanberg, (eds.). Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, London and Boulder, Westview Press, 1985 (pp.62-63).
Eliade M., Myth and Reality, New York, Harper and Row, 1963.
Eliade, M., No Souvenirs. Journal 1957 – 1969 (translated by Fred H. Johnson), New York, Harper and Row, 1977.
Eliade, M., Ordeal by Labyrinth (translated by Derek Coltman), Chicago, University of Chicago Press, 1982.
Eliade, M., The Sacred and the Profane: The Nature of Religion (translated by William R. Task), New York, Harcourt, Brace and World, 1959.
Hughes, T., „Each new moment my eyes”, Collected Poems. Paul Keegan (ed.), New York, Farrar, Straus and Giroux, 2005, p. 565.
Manea, N., On Clowns: The Dictator and the Artist (translated by Alexandra Bley-Vroman), New York, Grove Weidenfeld, 1992.
Permenter, R., „Romantic Postmodernism and the Literary Eliade”. – Bryan Rennie (ed.), Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade, Albany, State University of New York Press, 2001 (pp. 95 – 116).
Simic, C., A Fly in the Soup, University of Michigan Press, 2000.
Simion, E., „The Mythical Dignity of Narration”. – Norman J. Girardot and Mac Linscott Ricketts (eds.). Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, New York, Seabury Press, 1982.
Taylor, A., (dir.), Zizek!, Zeitgeist Films, 2005.
NOTE
1. Toate citatele sunt extrase din volumul: Mircea Eliade, În curte la Dionis. Cu un cuvânt înainte al autorului, ediție şi postfață de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, pp. 146 – 159. (n.tr.)
2. Presimțirea morții de către Elisaveta în adăpostul antiaerian aminteşte cititorului o situație-limită care a marcat chiar viața lui Eliade. În anul 1940, pe când era ataşat cultural la Consulatul României din Londra, Eliade a simțit groaza provocată de un raid aerian german. În autobiografia sa, el îşi descrie senzațiile claustrofobe trăite într-un adăpost antiaerian, iar situația trimite în mod clar la personajul Elisaveta din această povestire: „Mi-am amintit pe loc, într-o clipă, ca şi cum totul s-ar fi desfăşurat concomitent, în fața ochilor mei, fără vreo întrerupere, extrem de multe lucruri care mi se întâmplaseră în ultimii trei ani. Senzația era atât de ciudată, încât mi-am spus că, foarte probabil, nu voi mai ieşi viu din acel adăpost. Necesitatea, sau aş spune chiar fatalitatea unei morți colective într-un adăpost antiaerian din Londra, m-a tulburat prin indiferența sa enigmatică, pe care nici acum nu îndrăznesc s-o numesc absurditate."
3. Acest comentariu apare într-una din secvențele la care s-a renunțat ulterior din filmul Zizek!, dar ea poate fi regăsită în versiunile cinematografice de pe DVD-urile cu această peliculă.