Cronica literară
Elisabeta Lăsconi
MAESTRE ÎN ARTA IUBIRII
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
1. Biografic şi autobiografic
Un roman situat de câțiva ani pe listele de bestseller-uri din mai multe țări şi publicat de curând şi la noi, K Arta iubirii de Hong Ying (Editura Humanitas fiction, traducere de Maria Berza, colecția „Raftul Denisei”) pare sortit unei întâlniri de taină cu alt roman, mult iubit de cititori de toate vârstele şi din trei generații: Maitreyi de Mircea Eliade. Şi primul fapt curios îl reprezintă anii publicării, fiindcă frapează printr-un joc al cifrelor cu semnificații magice – 1999 şi 1933, le despart aşadar 66 de ani!
Romanul scriitoarei chineze s-a bucurat de o celebritate rapidă (este citit în original sau în traducere în peste 25 de țări), i s-a decernat prestigiosul Premio Roma în 2005; Maitreyi a fost premiat de un juriu prestigios, astăzi se plasează în fruntea listei de romane româneşti traduse, a intrat într-un circuit cultural mai larg prin ecranizări şi filme documentare. Un dosar consistent al romanului, cuprinzând numeroase informații, oferă ediția critică Mircea Eliade, Opere, vol. II (Minerva 1997, ediție îngrijită de Mihai Dascăl, note şi comentarii de Mihai Dascăl şi Mircea Handoca).
Romanul românesc porneşte de la experiența trăită în India de tânărul Eliade. Povestea de iubire cu Maitreyi Devi, fiica profesorului Dasgupta, se proiectează în ficțiune, recurgând la formula unei estetici noi, autenticitatea, realizată prin cele două confesiuni: jurnalul ce consemnează întâmplările „la cald”, rememorarea găseşte legăturile dintre ele, firul ce le ordonează desfăşurarea, logica şi coerența. A trăi, a consemna cele trăite, a rescrie pentru a retrăi – astfel se armonizează cele trei timpuri ale discursului narativ.
Autobiografismul domină invenția epică: autorul a păstrat numele real al fetei, Maitreyi şi pe cel al surorii mai mici, oraşul Calcutta ca spațiu al întâmplărilor, propria experiență de pătrundere în societatea indiană cu treptele ei de acces, retragerea
într-un ashram. Totuşi, a operat schimbări în personajul alter-ego, Allan: identitate diferită, cea de inginer englez, integrat coloniei britanice din oraş, cu alte preocupări, ca fizica matematică.
Arta iubirii se deschide cu Prefața unde autoarea explică traseul scrierii: a investigat opera scriitoarei Ling Shuhua, considerată o Katherine Mansfield a Chinei, personalitate importantă în Societatea Luna Nouă, echivalent al grupului Bloomsbury, ca şi documente legate de Julian Bell, nepotul Virginiei Woolf, figură minoră în celebrul grup londonez. A avut revelația bruscă a jumătăților unei singure poveşti şi a decis să o scrie. Perspectiva abordării a dus la trei întrebări privind sărăcia Chinei, natura seducătoare a chinezoaicelor (comparată cu egoismul şi trufia bărbaților occidentali) şi erotismul romanului.
Povestea indiană
Maitreyi şi Arta iubirii cuceresc prin frumusețea poveştii de dragoste relatate. Amândouă au în comun mai întâi subiectul – istoria unei pasiuni între un tânăr occidental şi o femeie orientală, exotismul țării unde se petrece, sfârşitul poveştii – alungarea bărbatului şi fuga lui salvatoare, autodistrugerea femeii care îşi asumă alegerile până la ultimele consecințe şi încalcă legile scrise şi nescrise ale propriei lumi, sfidând tot – familia căreia îi aparține şi cercul social care îi configurează evoluția.
Tânărul Allan lucrează în Calcutta şi ajunge în casa inginerului Narendra Sen, primit ca un fiu de familia acestuia. Treptat, învață bengali, cunoaşte din interior viața unei familii de indieni, vrea să le adopte moravurile, îndepărtându-se de membrii coloniei engleze. În acelaşi timp, se îndrăgosteşte de Maitreyi, fiica inginerului, lecțiile de bengali şi franceză prin care fiecare încearcă să înțeleagă lumea celuilalt le permit tot mai multe apropieri.
Mai multe scene şi episoade fixează etapele iubirii. Prima etapă se compune dintr-un joc al seducției: fata îi oferă o floare roşie, îi destăinuie cele trei experiențe erotice – iubirea pentru un pom, omagiul tânărului necunoscut, fascinația față de Tagore, acceptat ca guru, îl familiarizează cu un anume cod al apropierii treptate: beția privirii, atingerea mâinilor şi dezgolirea brațului, apoi mângâierea pulpei. Corpul are limbajul său în cultura indiană şi Allan îl intuieşte, îi ghiceşte sensurile.
Logodna este anunțată prin cununa de iasomie pe care Maitryi i-o aruncă de pe terasă şi se desfăşoară apoi după un ceremonial în cursul plimbării la Lacuri, cu schimb de inele şi legământul făcut de Maitreyi. Iubirea se cere împlinită şi fata i se dăruieşte lui Allan, încă o dată îl uluieşte prin îndrăzneală şi îl umileşte prin metamorfoza precipitată a fecioarei în maestră a actului erotic. Iubirea celor doi este însă dezvăluită de Chabu, sora mai mică, şi ea atinsă de pasionalitatea difuză, într-o stare de tensiune ce duce la nebunie.
Iubirea care a încălcat interdicții multiple (dat fiind faptul că Narendra Sen aparține castei brahmanilor, iar Allan vine din afara lumii indiene), provoacă o suită de catastrofe: boala şi moartea lui Chabu, orbirea inginerului, suferința doamnei Sen. Tânărul este alungat din casă, înțelege târziu că familia încurajase apropierea de fată ca să-l integreze familiei, iar inginerul plănuia să-l înfieze ca să se poată stabili în Anglia. Intenția lui Allan de a trece la hinduism ca să se poată căsători cu Maitreyi nu are nicio şansă de împlinire, aşa că se retrage în Himalaya într-un ashram, încercând o salvare din suferința trăită. Aici are parte de alte experiențe, spirituale şi amoroase, care îi atenuează suferința, dar nu i-o anihilează din suflet pe Maitreyi. Întors în Calcutta, el află de gestul disperat al fetei care se dăruise unui vânzător de fructe, cu speranța că astfel pângărită, familia nu o va mai accepta şi o va alunga, iar ea îşi va putea urma iubitul.
... şi cea chinezească
Julian Bell soseşte în China în 1935, fascinat de Orientul zguduit de revoluții, visând să se implice într-o mare aventură. El predă literatură engleză la Universitatea din Wuhan şi aici îi cunoaşte pe decanul Cheng şi pe soția lui, Lin. Cei doi intelectuali chinezi se arată dornici să-l familiarizeze cu lumea lor, fiind ei înşişi buni cunoscători ai culturii engleze. Ca şi Allan, Julian Bell o priveşte detaşat pe Lin, constată că vine la cursurile pe care le ține, ia parte la întâlnirile organizate de universitari.
Şi aici se pot urmări trei faze ale poveştii: cunoaşterea celor doi, aventura erotică şi apoi pasiunea devastatoare. Julian Bell o priveşte ironic pe soția distinsă a decanului, îl incită şi apoi îl cucereşte, îşi trăiesc iubirea în intimitatea oferită de evadarea lor în capitală. El are ocazia să cunoască aici alte aspecte ale vieții chinezeşti, călăuzit de Lin (spectacolul de operă, pictura faimosului Qi Bashi, rafinamentele bucătăriei), iar ea, în sfârşit, înțelege că şi-a găsit perechea şi se poate dedica artei iubirii.
Asemenea lui Allan, Julian Bell judecă universul nou în care a pătruns cu mentalitatea europeană, are în plus o legătură intensă şi profundă cu mama lui, căreia i se confesează constant în scrisori, cu grupul Bloomsbury de la care a preluat judecăți literare şi spirit nonconformist. Spre deosebire de Allan, care dorea să treacă la hinduism ca să se poată căsători cu Maitreyi, Julian Bell percepe drept capcană posibila căsătorie cu Lin. El mai curând cochetează cu iubirea, îşi pune întrebări despre viitorul lor, are îndoieli.
Tânărul simte nevoia să înțeleagă ce se întâmplă în China: în anii 1935 şi 1936 se succed greve şi revolte, pe imensul teritoriu al Chinei marile puteri îşi dispută întâietatea – pe de o parte, invazia japoneză, pe de altă parte, Armata Roşie sfâşie țara, devastată oricum de un cumplit război civil. Julian Bell are teribilismul inocent al tânărului european care vrea să salveze China, să ia parte la revoluție, dar călătorind din provinciile sudice spre nord, însoțit de unul dintre studenții săi, vede sărăcia şi ravagiile războiului şi ororile revoluției.
Tentativa de evadare din Wuhan eşuează, eşuează şi strădaniile de a rezista în fața iubirii lui Lin. Cei doi îşi reiau întâlnirile clandestine, tot mai periculoase. Când sunt descoperiți, decanul Cheng îi cere, ca şi Narendra Sen lui Allan, să dovedească onoare de gentleman şi o urmă de respect față de cei ce l-au găzduit. Julian părăseşte China şi se îndreaptă spre Europa. Însă pasiunea odată declanşată, îi îndreaptă pe amândoi spre moarte: Julian Bell moare în Spania, luptând alături de republicani, iar lui Lin îi rămân tentativele repetate de sinucidere.
Iubirea-pasiune
Şi Mircea Eliade şi Hong Ying au reinventat în cele două romane un mit cultural, cel al iubirii-pasiune: în cultura europeană se configurează prin legenda lui Tristan şi a Isoldei din ciclul arthurian, definitoriu pentru literatura medievală; în cultura chineză mitul apare ca povestea sinuciderii din dragoste prezentă într-o capodoperă neegalată până azi: Visul din pavilionul roşu de Cao Xueqin, din literatura secolului al
XVII-lea.
O splendidă analiză a romanului lui Mircea Eliade a făcut Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), în care a inventariat atributele iubirii-pasiune: „În Maitreyi, iubirea se dovedeşte o experiență completă. Ea are până aici toate atributele pasiunii: târăşte în vârtejul ei fără putință de împotrivire pe naiva Maitreyi, ca şi pe lucidul Allan; inițiază într-o ordine proprie de lucruri, cu alte cuvinte, converteşte; creează, prin ritualul ei solemn, iluzia obținerii absolutului.”. I se adaugă ultimul atribut, esențial: caracterul nefast al pasiunii.
Toate atributele mitului se regăsesc şi în Arta iubirii. Aidoma lui Maitreyi şi Allan, Lin şi Julian simt tensiunea sporind cu fiecare apropiere, gesturile tânărului şi reacțiile femeii dovedesc atracția căreia îi cedează, iar călătoria lor în Pekin îi eliberează de inhibiții şi de conduita codului social. Pasiunea îi târăşte într-un vârtej al senzualității şocându-i pe amândoi: Lin este uluită că şi-a găsit perechea, Julian cuceritorul se simte acum el însuşi cucerit de farmecul unei femei căreia nu îi poate rezista.
Maitreyi îi probează lui Allan în scena logodnei esența erosului indian. Lin îl inițiază pe Julian în arta taoistă a iubirii, întâi practic, apoi prin explicații şi istorii: povestea cărții legendare Iatacul de jad cuprinde aplicații ale metafizicii daoiste, altă poveste, a şirului de femei din familia ei care o păstrează. Lin îi dezvăluie că mama ei a adus cartea ca zestre, dublată de pregătirea făcută de bunică, că practicarea artei cere un anume har, ce se transmite pe linie feminină şi este cizelat în secret. Atât Allan cât şi Julian sunt total convertiți de cele două maestre ale artei iubirii.
Ritualurile la care iau parte cei doi tineri occidentali țintesc atingerea absolutului. Cele trei jocuri ale fetei indiene – jocul privirilor, al mâinilor şi al piciorului (analizate subtil de Nicolae Manolescu) sunt trepte ale înălțării spre absolut. Le corespund în Arta iubirii episoadele în care Julian Bell înțelege că sexualitatea este o cale de atingere a beatitudinii şi, într-un anume sens, de transcendere: scenele de iubire din hotel, din casa fumătorilor de opiu şi apoi ultima întâlnire a celor doi la Wuhan.
Caracterul nefast al iubirii conferă fatalism tragic celor două romane. Pasiunea are urmări grave pentru toți: Chabu, atinsă de energia celor doi iubiți, se îmbolnăveşte şi moare, tatăl orbeşte, Maitreyi face un gest aproape sinucigaş din punct de vedere social şi moral, când se dăruie unui vânzător de fructe ca să fie alungată din casă. Allan însuşi rătăceşte, fără să se mai regăsească, singurul indiciu al căii sale ar fi ochii fetei pe care ar dori să-i revadă.
În Arta iubirii, pasiunea îi duce pe cei doi iubiți spre moarte. Romanul începe cu episodul morții lui Julian Bell în iulie 1937, pe frontul războiului civil spaniol, şi se încheie cu alt episod, petrecut la Wuhan, când războiul a cuprins toată China, la jumătatea lunii iulie, de Sărbătoarea Morților: Lin se desprinde complet de lume, ştiind că Julian va muri în Spania, că ea însăşi are curajul să-şi curme viața. Lin acceptase riscurile pasiunii, stareța de la templul japonez, păstrător al secretelor artei taoiste, o avertizase că în anul rotund al unui ciclu de viață, la împlinirea a 36 de ani, iubirea nestăpânită aduce sfârşitul.
Cele două finaluri au aceeaşi ambiguitate: incertitudinile îl năpădesc pe Allan, când aude veştile despre familia lui Narendra Sen, halucinație sau agonie o fac pe Lin aflată în spital după o nouă tentativă de sinucidere să-l vadă pe Julian cum se apropie şi se cufundă în ea. Ele confirmă că iubirea-pasiune îi duce pe îndrăgostiți dincolo de pragul ce desparte real de ireal, viață de moarte, într-un tărâm accesibil doar lor.
Ucenici şi maestre
Ce au în comun tânărul Eliade, prototipul personajului Allan, şi Julian Bell, figură minoră din celebrul grup Bloomsbury devenit personaj literar? Amândoi au 23 de ani când vin în India şi, respectiv, în China. Amândoi aduc cu ei în Orient un bagaj cultural impresionant şi conştiința clară că aparțin unei civilizații superioare (nu întâmplător, scriitorul român i-a conferit eroului său identitate de englez, marcând raportul dintre imperiu şi colonie, ce accentuează opoziția lumilor).
Amândoi au fascinația Orientului şi, odată ajunşi la Calcutta ori Wuhan, sunt dornici să cunoască lumea respectivă, se grăbesc să învețe limba locului: Allan învață bengali, Julian Bell ia lecții de chineză pe vapor. Şi amândoi îşi aduc cu ei mentalitatea europeană, iar în colonia de aici îşi văd prejudecățile într-atât de îngroşate încât devin insuportabile, ajung astfel să dorească desprinderea: Allan acceptă bucuros să locuiască în casa lui Narendra Sen, Julian Bell locuieşte cu doi servitori chinezi.
Cei doi tineri se integrează unor medii intelectuale, atât indienii cât şi chinezii cu care li se intersectează traseul, s-au format în orizontul cultural occidental: Narendra Sen a făcut studii în Anglia, mai mulți chinezi au asimilat literatura engleză, s-au apropiat de scriitori englezi contemporani deja celebri. Mai mult, Allan cunoaşte tineri care s-au aventurat în Himalaya, trăind în câte un ashram. Tot aşa, la Beijing, Julian îl vizitează pe Sir Harold Acton, membru al grupului Bloomsbury, care preda la Universitate, se află aici şi tânărul critic format la Cambridge, William Empson.
Povestea de iubire luminează lumea străină şi trec printr-un proces complex de inițiere în misterioase tradiții orientale. Bărbatul occidental îşi păstrează luciditatea şi raționalismul, dar treptat pătrunde în altă mentalitate şi alt fond spiritual. I se relevă iubirea ca o cale de atingere a absolutului, ca mod de cunoaştere şi de autocunoaştere, de integrare în marile ritmuri cosmice (scena logodnei din Maitreyi) sau mod de a atinge nemurirea (explicațiile date de Lin privind aplicațiile metafizicii taoiste în Arta iubirii).
Ce au în comun cele două eroine, adolescenta indiană de 16 ani şi femeia de 36 de ani, soția distinsă a decanului de la Wuhan? Mai întâi, talentul şi erudiția. Amândouă s-au format în familii de cărturari: Narendra Sen aparține castei superioare a brahmanilor, iar părinții lui Lin posedă cartea secretă Iatacul de jad, practică ei înşişi arta taoistă a iubirii şi o perfecționează, cu alte cuvinte perpetuează o tradiție spirituală, transmisă de secole şi ținută secretă.
Şi Maitreyi şi Lin au beneficiat de dublă educație, asimilând cultura propriei lumi, ca şi pe cea occidentală, una ca moştenire maternă, conservatoare, alta impusă de tată, inovație ce vizează perfecta integrare în modernitate. Se vede în Maitreyi prin deosebirile dintre o mamă urmărind atent datini şi rituri şi tatăl emancipat, cu studii la Edinburgh, tatonând şi o plecare în Anglia. Părinții i-au oferit şi lui Lin educații diferite: mama a inițiat-o în arta iubirii, perfecționată de ea însăşi, tatăl a insistat să primească şi o educație occidentală, ca să se adapteze uşor schimbărilor prin care China va trece.
Privite astfel, cele două romane relatează aceeaşi poveste: iubirea ca o confruntare între bărbat şi femeie, între aventură şi înțelepciune, între omul occidental şi făptura orientală, între colonizator şi colonizați. Cele patru personaje se singularizează fiindcă nu îşi găsesc pereche în lumea proprie ci în lumea străină. O asemenea îndrăzneală încalcă tabuurile şi se pedepseşte: odată prinşi în fluxul pasiunii, nu mai au cale de întoarcere. Cele ce ştiu de la început riscurile sunt femeile, de aceea pot fi privite ca maestre nu doar în arta iubirii, ci şi în cea a atingerii absolutului şi în strania familiarizare cu moartea.
Dincolo de ficțiune... veriga Tagore
Ambele romane pornesc de la existențe consacrate de istorii literare, imaginația creatoare brodează pe canavaua faptelor reale, veridice sau doar verosimile. şi nu se ştie prea exact dacă ficțiunea depăşeşte realitatea sau realul sfidează fantezia, căci fiecare carte începe să semene cu vârful unui aisberg, cele intuite dincolo de epică exercită altfel de magnetism pentru cititor: secretele personalităților aflate în joc, întâmplări petrecute după ce istoriile-germene s-au încheiat.
Destinele celor două cupluri declanşează sentimentul stranietății. Maitreyi Devi a aflat târziu, la 40 de ani, de existența romanului, lectura a îndemnat-o să scrie aceeaşi poveste din perspectiva ei: Dragostea nu moare. Mai mult, după 43 de ani, cei doi se regăsesc la Chicago, în 1973, limpede fiind că Maitreyi a dorit revederea. Dincolo de ficțiune, rămân misterele unei existențe, pe care a încercat să le elucideze un film de televiziune realizat de Adelina Patrichi pentru postul național.
Personalitățile din Arta iubirii au altfel de istorii: Julian Bell a murit în Spania în 1937, dar Ling Shuhua (1900-1990) s-a bucurat de o longevitate remarcabilă, şi-a însoțit soțul pe parcursul carierei – Wuhan, Singapore, Londra (unde a trăit şi după moartea lui) şi a avut parte de primire călduroasă în grupul Bloomsbury, şi-a publicat autobiografia, Ancient Melodies (1953) şi povestirile.
Arta iubirii a declanşat interesul pentru cei doi scriitori şi a atras atenția asupra legăturilor dintre cele două grupuri literare, i-au urmat două cărți foarte interesante ce aduc date noi. Astfel, Patricia Laurence reconstituie povestea legăturii lui Julian Bell cu Ling Shuhua, relațiile personale dintre membrii celor două grupuri literare, într-o abordare critică nouă, transculturală – Lily Briscoe’s Chinese Eyes: Bloomsbury, Modernism and China (University of South Carolina Press; 440 pages, illustrated edition, 2003), cu fotografii numeroase, accesibilă consultării pe internet.
O surpriză a produs apoi altă carte, venită din zona istoriei orale – A Thousand Miles of Dreams: The Journeys of Two Chinese Sisters (Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 392 pages, 2007) de Sasha Su-Ling Weland, profesor specializat în antropologie şi studii feminine la Universitatea Washington din Seattle. Ea descrie educația cosmopolită a tinerelor fete din elita cantoneză, fructificând amintirile propriei bunici, Amy Ling Chen, care este sora lui Ling Shuhua. Cele două surori au ales drumuri diferite, una s-a dedicat medicinii, iar alta literaturii, aşa că Ling Shuhua apare din cu totul alte unghiuri.
În ficțiune şi dincolo de ea, cele două poveşti de iubire au şi o verigă de legătură, demnă de altă explorare: Rabindranath Tagore. În Arta iubirii, Lin îi mărturiseşte lui Julian Bell că Tagore i-a făcut cunoştință cu bărbatul care îi devine soț. În Maitreyi, fata-l recunoaşte pe Robi Thakkur drept guru, căruia îi poartă o mare iubire. Se poate presupune că prin pasiunea lor pentru poezie, cele două scriitoare se întâlnesc ocrotite de spiritul poetului indian. Tagore pare să fi jucat rolul de agent al destinului în viața celor două personaje / personalități literare.
Dacă se mai adaugă şi fotografiile păstrate – un Tagore venerabil, cu părul alb şi o Ling încă necăsătorită, în 1928 când a călătorit în India (cartea semnată de Patricia Laurence) şi altă fotografie – Tagore şi Maitreyi în casa ei din Mongpu, unde i-a vegheat ultimii ani de viață (reprodusă în ediția critică a romanului – Mircea Eliade, Opere 2), ne putem uşor imagina că fotografiile conțin germenii altei sau altor cărți, ce ar avea ca urzeală viața lui Tagore, ca fire ale țesăturii – vieți de femei şi bărbați cărora le-a hotărât destinul.
Un roman situat de câțiva ani pe listele de bestseller-uri din mai multe țări şi publicat de curând şi la noi, K Arta iubirii de Hong Ying (Editura Humanitas fiction, traducere de Maria Berza, colecția „Raftul Denisei”) pare sortit unei întâlniri de taină cu alt roman, mult iubit de cititori de toate vârstele şi din trei generații: Maitreyi de Mircea Eliade. Şi primul fapt curios îl reprezintă anii publicării, fiindcă frapează printr-un joc al cifrelor cu semnificații magice – 1999 şi 1933, le despart aşadar 66 de ani!
Romanul scriitoarei chineze s-a bucurat de o celebritate rapidă (este citit în original sau în traducere în peste 25 de țări), i s-a decernat prestigiosul Premio Roma în 2005; Maitreyi a fost premiat de un juriu prestigios, astăzi se plasează în fruntea listei de romane româneşti traduse, a intrat într-un circuit cultural mai larg prin ecranizări şi filme documentare. Un dosar consistent al romanului, cuprinzând numeroase informații, oferă ediția critică Mircea Eliade, Opere, vol. II (Minerva 1997, ediție îngrijită de Mihai Dascăl, note şi comentarii de Mihai Dascăl şi Mircea Handoca).
Romanul românesc porneşte de la experiența trăită în India de tânărul Eliade. Povestea de iubire cu Maitreyi Devi, fiica profesorului Dasgupta, se proiectează în ficțiune, recurgând la formula unei estetici noi, autenticitatea, realizată prin cele două confesiuni: jurnalul ce consemnează întâmplările „la cald”, rememorarea găseşte legăturile dintre ele, firul ce le ordonează desfăşurarea, logica şi coerența. A trăi, a consemna cele trăite, a rescrie pentru a retrăi – astfel se armonizează cele trei timpuri ale discursului narativ.
Autobiografismul domină invenția epică: autorul a păstrat numele real al fetei, Maitreyi şi pe cel al surorii mai mici, oraşul Calcutta ca spațiu al întâmplărilor, propria experiență de pătrundere în societatea indiană cu treptele ei de acces, retragerea
într-un ashram. Totuşi, a operat schimbări în personajul alter-ego, Allan: identitate diferită, cea de inginer englez, integrat coloniei britanice din oraş, cu alte preocupări, ca fizica matematică.
Arta iubirii se deschide cu Prefața unde autoarea explică traseul scrierii: a investigat opera scriitoarei Ling Shuhua, considerată o Katherine Mansfield a Chinei, personalitate importantă în Societatea Luna Nouă, echivalent al grupului Bloomsbury, ca şi documente legate de Julian Bell, nepotul Virginiei Woolf, figură minoră în celebrul grup londonez. A avut revelația bruscă a jumătăților unei singure poveşti şi a decis să o scrie. Perspectiva abordării a dus la trei întrebări privind sărăcia Chinei, natura seducătoare a chinezoaicelor (comparată cu egoismul şi trufia bărbaților occidentali) şi erotismul romanului.
Povestea indiană
Maitreyi şi Arta iubirii cuceresc prin frumusețea poveştii de dragoste relatate. Amândouă au în comun mai întâi subiectul – istoria unei pasiuni între un tânăr occidental şi o femeie orientală, exotismul țării unde se petrece, sfârşitul poveştii – alungarea bărbatului şi fuga lui salvatoare, autodistrugerea femeii care îşi asumă alegerile până la ultimele consecințe şi încalcă legile scrise şi nescrise ale propriei lumi, sfidând tot – familia căreia îi aparține şi cercul social care îi configurează evoluția.
Tânărul Allan lucrează în Calcutta şi ajunge în casa inginerului Narendra Sen, primit ca un fiu de familia acestuia. Treptat, învață bengali, cunoaşte din interior viața unei familii de indieni, vrea să le adopte moravurile, îndepărtându-se de membrii coloniei engleze. În acelaşi timp, se îndrăgosteşte de Maitreyi, fiica inginerului, lecțiile de bengali şi franceză prin care fiecare încearcă să înțeleagă lumea celuilalt le permit tot mai multe apropieri.
Mai multe scene şi episoade fixează etapele iubirii. Prima etapă se compune dintr-un joc al seducției: fata îi oferă o floare roşie, îi destăinuie cele trei experiențe erotice – iubirea pentru un pom, omagiul tânărului necunoscut, fascinația față de Tagore, acceptat ca guru, îl familiarizează cu un anume cod al apropierii treptate: beția privirii, atingerea mâinilor şi dezgolirea brațului, apoi mângâierea pulpei. Corpul are limbajul său în cultura indiană şi Allan îl intuieşte, îi ghiceşte sensurile.
Logodna este anunțată prin cununa de iasomie pe care Maitryi i-o aruncă de pe terasă şi se desfăşoară apoi după un ceremonial în cursul plimbării la Lacuri, cu schimb de inele şi legământul făcut de Maitreyi. Iubirea se cere împlinită şi fata i se dăruieşte lui Allan, încă o dată îl uluieşte prin îndrăzneală şi îl umileşte prin metamorfoza precipitată a fecioarei în maestră a actului erotic. Iubirea celor doi este însă dezvăluită de Chabu, sora mai mică, şi ea atinsă de pasionalitatea difuză, într-o stare de tensiune ce duce la nebunie.
Iubirea care a încălcat interdicții multiple (dat fiind faptul că Narendra Sen aparține castei brahmanilor, iar Allan vine din afara lumii indiene), provoacă o suită de catastrofe: boala şi moartea lui Chabu, orbirea inginerului, suferința doamnei Sen. Tânărul este alungat din casă, înțelege târziu că familia încurajase apropierea de fată ca să-l integreze familiei, iar inginerul plănuia să-l înfieze ca să se poată stabili în Anglia. Intenția lui Allan de a trece la hinduism ca să se poată căsători cu Maitreyi nu are nicio şansă de împlinire, aşa că se retrage în Himalaya într-un ashram, încercând o salvare din suferința trăită. Aici are parte de alte experiențe, spirituale şi amoroase, care îi atenuează suferința, dar nu i-o anihilează din suflet pe Maitreyi. Întors în Calcutta, el află de gestul disperat al fetei care se dăruise unui vânzător de fructe, cu speranța că astfel pângărită, familia nu o va mai accepta şi o va alunga, iar ea îşi va putea urma iubitul.
... şi cea chinezească
Julian Bell soseşte în China în 1935, fascinat de Orientul zguduit de revoluții, visând să se implice într-o mare aventură. El predă literatură engleză la Universitatea din Wuhan şi aici îi cunoaşte pe decanul Cheng şi pe soția lui, Lin. Cei doi intelectuali chinezi se arată dornici să-l familiarizeze cu lumea lor, fiind ei înşişi buni cunoscători ai culturii engleze. Ca şi Allan, Julian Bell o priveşte detaşat pe Lin, constată că vine la cursurile pe care le ține, ia parte la întâlnirile organizate de universitari.
Şi aici se pot urmări trei faze ale poveştii: cunoaşterea celor doi, aventura erotică şi apoi pasiunea devastatoare. Julian Bell o priveşte ironic pe soția distinsă a decanului, îl incită şi apoi îl cucereşte, îşi trăiesc iubirea în intimitatea oferită de evadarea lor în capitală. El are ocazia să cunoască aici alte aspecte ale vieții chinezeşti, călăuzit de Lin (spectacolul de operă, pictura faimosului Qi Bashi, rafinamentele bucătăriei), iar ea, în sfârşit, înțelege că şi-a găsit perechea şi se poate dedica artei iubirii.
Asemenea lui Allan, Julian Bell judecă universul nou în care a pătruns cu mentalitatea europeană, are în plus o legătură intensă şi profundă cu mama lui, căreia i se confesează constant în scrisori, cu grupul Bloomsbury de la care a preluat judecăți literare şi spirit nonconformist. Spre deosebire de Allan, care dorea să treacă la hinduism ca să se poată căsători cu Maitreyi, Julian Bell percepe drept capcană posibila căsătorie cu Lin. El mai curând cochetează cu iubirea, îşi pune întrebări despre viitorul lor, are îndoieli.
Tânărul simte nevoia să înțeleagă ce se întâmplă în China: în anii 1935 şi 1936 se succed greve şi revolte, pe imensul teritoriu al Chinei marile puteri îşi dispută întâietatea – pe de o parte, invazia japoneză, pe de altă parte, Armata Roşie sfâşie țara, devastată oricum de un cumplit război civil. Julian Bell are teribilismul inocent al tânărului european care vrea să salveze China, să ia parte la revoluție, dar călătorind din provinciile sudice spre nord, însoțit de unul dintre studenții săi, vede sărăcia şi ravagiile războiului şi ororile revoluției.
Tentativa de evadare din Wuhan eşuează, eşuează şi strădaniile de a rezista în fața iubirii lui Lin. Cei doi îşi reiau întâlnirile clandestine, tot mai periculoase. Când sunt descoperiți, decanul Cheng îi cere, ca şi Narendra Sen lui Allan, să dovedească onoare de gentleman şi o urmă de respect față de cei ce l-au găzduit. Julian părăseşte China şi se îndreaptă spre Europa. Însă pasiunea odată declanşată, îi îndreaptă pe amândoi spre moarte: Julian Bell moare în Spania, luptând alături de republicani, iar lui Lin îi rămân tentativele repetate de sinucidere.
Iubirea-pasiune
Şi Mircea Eliade şi Hong Ying au reinventat în cele două romane un mit cultural, cel al iubirii-pasiune: în cultura europeană se configurează prin legenda lui Tristan şi a Isoldei din ciclul arthurian, definitoriu pentru literatura medievală; în cultura chineză mitul apare ca povestea sinuciderii din dragoste prezentă într-o capodoperă neegalată până azi: Visul din pavilionul roşu de Cao Xueqin, din literatura secolului al
XVII-lea.
O splendidă analiză a romanului lui Mircea Eliade a făcut Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), în care a inventariat atributele iubirii-pasiune: „În Maitreyi, iubirea se dovedeşte o experiență completă. Ea are până aici toate atributele pasiunii: târăşte în vârtejul ei fără putință de împotrivire pe naiva Maitreyi, ca şi pe lucidul Allan; inițiază într-o ordine proprie de lucruri, cu alte cuvinte, converteşte; creează, prin ritualul ei solemn, iluzia obținerii absolutului.”. I se adaugă ultimul atribut, esențial: caracterul nefast al pasiunii.
Toate atributele mitului se regăsesc şi în Arta iubirii. Aidoma lui Maitreyi şi Allan, Lin şi Julian simt tensiunea sporind cu fiecare apropiere, gesturile tânărului şi reacțiile femeii dovedesc atracția căreia îi cedează, iar călătoria lor în Pekin îi eliberează de inhibiții şi de conduita codului social. Pasiunea îi târăşte într-un vârtej al senzualității şocându-i pe amândoi: Lin este uluită că şi-a găsit perechea, Julian cuceritorul se simte acum el însuşi cucerit de farmecul unei femei căreia nu îi poate rezista.
Maitreyi îi probează lui Allan în scena logodnei esența erosului indian. Lin îl inițiază pe Julian în arta taoistă a iubirii, întâi practic, apoi prin explicații şi istorii: povestea cărții legendare Iatacul de jad cuprinde aplicații ale metafizicii daoiste, altă poveste, a şirului de femei din familia ei care o păstrează. Lin îi dezvăluie că mama ei a adus cartea ca zestre, dublată de pregătirea făcută de bunică, că practicarea artei cere un anume har, ce se transmite pe linie feminină şi este cizelat în secret. Atât Allan cât şi Julian sunt total convertiți de cele două maestre ale artei iubirii.
Ritualurile la care iau parte cei doi tineri occidentali țintesc atingerea absolutului. Cele trei jocuri ale fetei indiene – jocul privirilor, al mâinilor şi al piciorului (analizate subtil de Nicolae Manolescu) sunt trepte ale înălțării spre absolut. Le corespund în Arta iubirii episoadele în care Julian Bell înțelege că sexualitatea este o cale de atingere a beatitudinii şi, într-un anume sens, de transcendere: scenele de iubire din hotel, din casa fumătorilor de opiu şi apoi ultima întâlnire a celor doi la Wuhan.
Caracterul nefast al iubirii conferă fatalism tragic celor două romane. Pasiunea are urmări grave pentru toți: Chabu, atinsă de energia celor doi iubiți, se îmbolnăveşte şi moare, tatăl orbeşte, Maitreyi face un gest aproape sinucigaş din punct de vedere social şi moral, când se dăruie unui vânzător de fructe ca să fie alungată din casă. Allan însuşi rătăceşte, fără să se mai regăsească, singurul indiciu al căii sale ar fi ochii fetei pe care ar dori să-i revadă.
În Arta iubirii, pasiunea îi duce pe cei doi iubiți spre moarte. Romanul începe cu episodul morții lui Julian Bell în iulie 1937, pe frontul războiului civil spaniol, şi se încheie cu alt episod, petrecut la Wuhan, când războiul a cuprins toată China, la jumătatea lunii iulie, de Sărbătoarea Morților: Lin se desprinde complet de lume, ştiind că Julian va muri în Spania, că ea însăşi are curajul să-şi curme viața. Lin acceptase riscurile pasiunii, stareța de la templul japonez, păstrător al secretelor artei taoiste, o avertizase că în anul rotund al unui ciclu de viață, la împlinirea a 36 de ani, iubirea nestăpânită aduce sfârşitul.
Cele două finaluri au aceeaşi ambiguitate: incertitudinile îl năpădesc pe Allan, când aude veştile despre familia lui Narendra Sen, halucinație sau agonie o fac pe Lin aflată în spital după o nouă tentativă de sinucidere să-l vadă pe Julian cum se apropie şi se cufundă în ea. Ele confirmă că iubirea-pasiune îi duce pe îndrăgostiți dincolo de pragul ce desparte real de ireal, viață de moarte, într-un tărâm accesibil doar lor.
Ucenici şi maestre
Ce au în comun tânărul Eliade, prototipul personajului Allan, şi Julian Bell, figură minoră din celebrul grup Bloomsbury devenit personaj literar? Amândoi au 23 de ani când vin în India şi, respectiv, în China. Amândoi aduc cu ei în Orient un bagaj cultural impresionant şi conştiința clară că aparțin unei civilizații superioare (nu întâmplător, scriitorul român i-a conferit eroului său identitate de englez, marcând raportul dintre imperiu şi colonie, ce accentuează opoziția lumilor).
Amândoi au fascinația Orientului şi, odată ajunşi la Calcutta ori Wuhan, sunt dornici să cunoască lumea respectivă, se grăbesc să învețe limba locului: Allan învață bengali, Julian Bell ia lecții de chineză pe vapor. Şi amândoi îşi aduc cu ei mentalitatea europeană, iar în colonia de aici îşi văd prejudecățile într-atât de îngroşate încât devin insuportabile, ajung astfel să dorească desprinderea: Allan acceptă bucuros să locuiască în casa lui Narendra Sen, Julian Bell locuieşte cu doi servitori chinezi.
Cei doi tineri se integrează unor medii intelectuale, atât indienii cât şi chinezii cu care li se intersectează traseul, s-au format în orizontul cultural occidental: Narendra Sen a făcut studii în Anglia, mai mulți chinezi au asimilat literatura engleză, s-au apropiat de scriitori englezi contemporani deja celebri. Mai mult, Allan cunoaşte tineri care s-au aventurat în Himalaya, trăind în câte un ashram. Tot aşa, la Beijing, Julian îl vizitează pe Sir Harold Acton, membru al grupului Bloomsbury, care preda la Universitate, se află aici şi tânărul critic format la Cambridge, William Empson.
Povestea de iubire luminează lumea străină şi trec printr-un proces complex de inițiere în misterioase tradiții orientale. Bărbatul occidental îşi păstrează luciditatea şi raționalismul, dar treptat pătrunde în altă mentalitate şi alt fond spiritual. I se relevă iubirea ca o cale de atingere a absolutului, ca mod de cunoaştere şi de autocunoaştere, de integrare în marile ritmuri cosmice (scena logodnei din Maitreyi) sau mod de a atinge nemurirea (explicațiile date de Lin privind aplicațiile metafizicii taoiste în Arta iubirii).
Ce au în comun cele două eroine, adolescenta indiană de 16 ani şi femeia de 36 de ani, soția distinsă a decanului de la Wuhan? Mai întâi, talentul şi erudiția. Amândouă s-au format în familii de cărturari: Narendra Sen aparține castei superioare a brahmanilor, iar părinții lui Lin posedă cartea secretă Iatacul de jad, practică ei înşişi arta taoistă a iubirii şi o perfecționează, cu alte cuvinte perpetuează o tradiție spirituală, transmisă de secole şi ținută secretă.
Şi Maitreyi şi Lin au beneficiat de dublă educație, asimilând cultura propriei lumi, ca şi pe cea occidentală, una ca moştenire maternă, conservatoare, alta impusă de tată, inovație ce vizează perfecta integrare în modernitate. Se vede în Maitreyi prin deosebirile dintre o mamă urmărind atent datini şi rituri şi tatăl emancipat, cu studii la Edinburgh, tatonând şi o plecare în Anglia. Părinții i-au oferit şi lui Lin educații diferite: mama a inițiat-o în arta iubirii, perfecționată de ea însăşi, tatăl a insistat să primească şi o educație occidentală, ca să se adapteze uşor schimbărilor prin care China va trece.
Privite astfel, cele două romane relatează aceeaşi poveste: iubirea ca o confruntare între bărbat şi femeie, între aventură şi înțelepciune, între omul occidental şi făptura orientală, între colonizator şi colonizați. Cele patru personaje se singularizează fiindcă nu îşi găsesc pereche în lumea proprie ci în lumea străină. O asemenea îndrăzneală încalcă tabuurile şi se pedepseşte: odată prinşi în fluxul pasiunii, nu mai au cale de întoarcere. Cele ce ştiu de la început riscurile sunt femeile, de aceea pot fi privite ca maestre nu doar în arta iubirii, ci şi în cea a atingerii absolutului şi în strania familiarizare cu moartea.
Dincolo de ficțiune... veriga Tagore
Ambele romane pornesc de la existențe consacrate de istorii literare, imaginația creatoare brodează pe canavaua faptelor reale, veridice sau doar verosimile. şi nu se ştie prea exact dacă ficțiunea depăşeşte realitatea sau realul sfidează fantezia, căci fiecare carte începe să semene cu vârful unui aisberg, cele intuite dincolo de epică exercită altfel de magnetism pentru cititor: secretele personalităților aflate în joc, întâmplări petrecute după ce istoriile-germene s-au încheiat.
Destinele celor două cupluri declanşează sentimentul stranietății. Maitreyi Devi a aflat târziu, la 40 de ani, de existența romanului, lectura a îndemnat-o să scrie aceeaşi poveste din perspectiva ei: Dragostea nu moare. Mai mult, după 43 de ani, cei doi se regăsesc la Chicago, în 1973, limpede fiind că Maitreyi a dorit revederea. Dincolo de ficțiune, rămân misterele unei existențe, pe care a încercat să le elucideze un film de televiziune realizat de Adelina Patrichi pentru postul național.
Personalitățile din Arta iubirii au altfel de istorii: Julian Bell a murit în Spania în 1937, dar Ling Shuhua (1900-1990) s-a bucurat de o longevitate remarcabilă, şi-a însoțit soțul pe parcursul carierei – Wuhan, Singapore, Londra (unde a trăit şi după moartea lui) şi a avut parte de primire călduroasă în grupul Bloomsbury, şi-a publicat autobiografia, Ancient Melodies (1953) şi povestirile.
Arta iubirii a declanşat interesul pentru cei doi scriitori şi a atras atenția asupra legăturilor dintre cele două grupuri literare, i-au urmat două cărți foarte interesante ce aduc date noi. Astfel, Patricia Laurence reconstituie povestea legăturii lui Julian Bell cu Ling Shuhua, relațiile personale dintre membrii celor două grupuri literare, într-o abordare critică nouă, transculturală – Lily Briscoe’s Chinese Eyes: Bloomsbury, Modernism and China (University of South Carolina Press; 440 pages, illustrated edition, 2003), cu fotografii numeroase, accesibilă consultării pe internet.
O surpriză a produs apoi altă carte, venită din zona istoriei orale – A Thousand Miles of Dreams: The Journeys of Two Chinese Sisters (Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 392 pages, 2007) de Sasha Su-Ling Weland, profesor specializat în antropologie şi studii feminine la Universitatea Washington din Seattle. Ea descrie educația cosmopolită a tinerelor fete din elita cantoneză, fructificând amintirile propriei bunici, Amy Ling Chen, care este sora lui Ling Shuhua. Cele două surori au ales drumuri diferite, una s-a dedicat medicinii, iar alta literaturii, aşa că Ling Shuhua apare din cu totul alte unghiuri.
În ficțiune şi dincolo de ea, cele două poveşti de iubire au şi o verigă de legătură, demnă de altă explorare: Rabindranath Tagore. În Arta iubirii, Lin îi mărturiseşte lui Julian Bell că Tagore i-a făcut cunoştință cu bărbatul care îi devine soț. În Maitreyi, fata-l recunoaşte pe Robi Thakkur drept guru, căruia îi poartă o mare iubire. Se poate presupune că prin pasiunea lor pentru poezie, cele două scriitoare se întâlnesc ocrotite de spiritul poetului indian. Tagore pare să fi jucat rolul de agent al destinului în viața celor două personaje / personalități literare.
Dacă se mai adaugă şi fotografiile păstrate – un Tagore venerabil, cu părul alb şi o Ling încă necăsătorită, în 1928 când a călătorit în India (cartea semnată de Patricia Laurence) şi altă fotografie – Tagore şi Maitreyi în casa ei din Mongpu, unde i-a vegheat ultimii ani de viață (reprodusă în ediția critică a romanului – Mircea Eliade, Opere 2), ne putem uşor imagina că fotografiile conțin germenii altei sau altor cărți, ce ar avea ca urzeală viața lui Tagore, ca fire ale țesăturii – vieți de femei şi bărbați cărora le-a hotărât destinul.