ȚESĂTURĂ EPISTOLARĂ CU GHIMPI

Când şi-a dat acordul pentru publicarea schimbului nostru epistolar, Alexandru Muşina m-a asigurat (în definitiv de ce n-ar fi adevărat !) că nu mai găseşte scrisorile primite de la mine. Nu e foarte grav… Bine că le-am păstrat eu pe ale lui şi în plus câteva ciorne ale scrisorilor mele. Scrisoarea de mai jos are pretenții de mic eseu, de altfel ideile le-am reluat şi cu alte ocazii ; poate din cauza asta am şi păstrat-o.

Dragă d-le Muşina, Gordes, 15 aprilie 1993

Absenții n-au niciodată dreptate. Nicăieri. Cu atât mai puțin în Franța unde s-a şi ivit zicala asta sub o formă pozitivă : « les absents ont toujours tort ». Ceea ce e şi mai grav. Aproape amenințător. Ar trebui tradus : absenții se înşeală întotdeauna. Se înşeală în ce privință ? – În toate! şi mai ales în ce priveşte imaginea lor în mintea celor prezenți. Şi mulți. (Prezenții sunt întotdeauna mai mulți…) Căci, din păcate, absenții nu sunt uitați. Asta se întâmplă doar cu morții obişnuiți: sînt pomeniți din an în paşte. Nu, absentul nu e uitat pentru că având un statut ontic incert, insuportabil de incert, e perceput ca primejdios pentru cei prezenți. Principalul pericol fiind acela că absentul, într-o bună zi, îşi face apariția. Când
ți-e lumea mai dragă te trezeşti cu el în față. Şi pretinde să devină prezent, adică să-şi schimbe brusc şi complet statutul. Bucuria cu care ne prefacem că-l întîmpinăm ascunde de fapt dorința de-a verifica realitatea apariției. Îl îmbrățişăm ca să-l simțim în carne şi-n oase. Da, există, e chiar el, nu e un strigoi…
Altă caracteristică a absentului e să scape oricărui control al celor prezenți. Aceştia simt atunci nevoia să-l pomenească, să-l reconstruiască prin ipoteze cu un lux de presupuneri care ascunde tocmai această teamă de a-l scăpa din mână. Asta uneori se numeşte bârfă şi pare defavorabilă persoanei absente (mai ales pe meleagurile noastre răsăritene…), cu atât mai mult când ignoranța prezenților sporeşte. Ei devin atunci nervoşi, nesiguri de relația lor cu absentul şi câteodată chiar răi, capabili de cine ştie ce calomnie. Ei bine, de vină e de fapt absentul care s-a complăcut în absența lui şi n-a dat semne de viață, asigurări cum că e mereu acelaşi, nu s-a transformat nici în porc nici în vampir şi nici nu-şi închipuie că celălalt, (absentul din partea cealaltă !) a suferit vreo metamorfoză amenin­ță­toare pentru relația lor.
Iată de ce scriem din când în când scrisori. Iată de ce ne îngrijorăm când celălalt nu scrie, nu răspunde la semnalele noastre, nu ne transmite la rândul său fie şi mici semnale (cum mi-a trimis Crăciun, de la Oxford: o ilustrată), semne fie ele şi convenționale care să nu lase absența să se aştearnă ca o ceață groasă într-un cimitir.
Ați reuşit să puneți pe picioare Intervalul ? Dar editura ? Crăciun mi-a scris cu oa­re­care optimism despre aceste două proiecte, în toamnă, pe urmă s-a retras
într-o tăcere neagră.
În ce mă priveşte, nu e bine vacii noastre, adică revistei care se află în comă prelungită ; nu ştiu ce mai aştept s-o declar moartă de-a binelea. Pentru a nu-l fortifica în fatalismul său pe Crăciun, am reuşit să-i plasez nuvela care urma să apară în Cahiers la Temps Modernes si acum aştept. Dacă vor dispare Caietele nu înseamnă că nu vor mai exista posibilități de publicare. Mai rău stăm însă cu traducătorii…
În aşteptarea unui semn de la d-stră şi de la prietenii d-stră, vă urez numai bine şi sănătate, D.Tsepeneag

« Cota » mea în România – pe lângă scriitori, dat fiind că pe lângă cititori e aproape nulă – a avut « des hauts et des bas », în funcție de doi « factori » care se cam opun unul altuia (transcriind scrisorile excelentului poet Muşina, risc să mă las influențat de stilul său inconfundabil…): speranța ( iluzia, ar spune nemilosul Eugen Negrici) de-a publica în « Occident » şi statutul meu de absent, un statut pe care l-am analizat, l-am întors pe toate fețele şi am ajuns la concluzia că e mult mai complex pe « plaiurile noastre mioritice » decât pe alte plaiuri.
La începutul anilor ’90, « cota » era maximă, pe urmă a scăzut treptat, iar în ultimul timp – « să bat în lemn » — pare să urce din nou puțin câte puțin…
În scrisorile lui Muşina, « linguşirea » (însuşi cuvântul revine obsedant) e cusută de fapt cu ață albă. Aş zice că formează o broderie, iar în felul ăsta, dar nu numai — căci mai sunt şi mici ghimpi care , la prima vedere, par nişte inofensivi ciucuri ( nu mă refer doar la ghilimele !) pierduți prin țesătură —, ea se transformă în ironie.
O adevărată artă !

Braşov, 23. V. 1993

Stimate d-le Țepeneag,

Printr-unul din «capriciile» poştei româneşti, cu carele m-am prea obişnuit (trecând de la enervare, la exasperare şi ajungând – normal ! – la resemnare), scrisoarea în care mă avertizați despre plicul pentru Dl. Lupescu mi-a parvenit cam la o lună înainte ca respectivul plic să ajungă la mine. Textele în cauză au fost expediate pe adresa revistei « Echidistanțe » ( sper să le fi şi primit).
Sincer, «scăparea» Dumneavoastră m-a făcut o clipă fericit : în superoraşul carele e Parisul (cu anexa sa: divina Franță) subconştientul Domniei Voastre a trimis un « semnal » spre modestul poet şi profesore din Braşov, carele sînt. Aşa am interpretat totul. Şi, dincolo de nebunia – apatică – din jurul meu, am simțit că mai există şi altceva, ceva greu definibil, care mă mai face să rezist « întreg ». Adică să mențin — în limite rezonabile — persona, masca ce se numeşte (şi se agită) pe nume Alexandru Muşina.
Altminteri… altminteri nu mă mai simt bine în nici o situație şi nici o postură, nu mai am acea esențială bucurie de a trăi, acea febricitare în a exista, care m-au ajutat să scap « nemutilat » (sper !) într-o epocă sinistră. Nu mai am acea plăcere de jucător, fac totul fiindcă trebuie, fiindcă ştiu că aşa trebuie, etc.
Apropo, – şi fără flaterie, ea nu cred că are vreun rost cu Dumneavoastră, ob­servați ce compliment vă fac (!?) – citesc cu fascinație « jurnalul parizian » al Dum­nea­voastră din «Contemporanul» – un text, cred, fundamental (dacă poate fi ceva «fundamental») pentru a înțelege anii respectivi (din/pentru perspectiva scriito­rului român, una « reală ») – şi-l tot compar – fără să vreau – cu « făcătura » lui Eugen Simion, care m-a atras şi « amețit » pe când eram student. Şi-mi dau seama cât de (fericit) naiv şi stupid puteam să fiu, cum messire Simion – şi cartea-i – a funcționat ca un prețios colaborator al regimului ceauşist (comunist, fripturist, etc.), unul mai eficient decât « nea » Eugen Barbu.
Cred că nu numai cărțile post-belice ar trebui recitite pentru a se găsi valorile ce mai rezistă, dar şi « lumea literară » din aceeaşi epocă – dar cine e suficient de « curat » şi tare şi talentat pentru asta…Ca să revin la « Un român la Paris » – paralelă ironică, bănuiesc, cu un film francez de prin epocă « Un idiot la Paris » sau cu « Zazie dans le métro » – am avut adevărate delicii literare (tot mai rare în ultima vreme, de când am ajuns mare profesore de literatură comparată la biata Universitate de la poalele Tîmpei – sau Tâmpei?) citind fragmentele despre Toma Pavel ( l-am văzut la Bucureşti acum 2-3 săptămâni, a venit să-şi lanseze două cărți – seamănă teribil – ca alură – cu Ion Bogdan Lefter ) sau Vintilă Ivănceanu. Şi, vorba lui Nichita Stănescu, m-a apucat – pe moment – un «drag de Dumnea­voastră» , mai precis – şi ca să rimez popular, căci sunt şi profesore de folclor – un drag de Dumitru Țepeneag», ceva dincolo de conjuncturi, obligații, calcule şi dincolo de faptul că vă sînt , oricum, îndatorat pentru ceea ce ați făcut pentru mine (poziție ce mă face să fiu, de obicei, mai degrabă rezervat, dacă nu chiar agresiv-ironic). În timp ce citeam la Biblioteca Județeană Braşov –îmi venea să şi rîd, dar – în primul rînd – simțeam că nu-s chiar singur…zău, vă complimentez – ştiu ! – exagerat, dar asta-i…
Din câte vedeți nu-s chiar în cea mai bună din formele posibile (dar nici dintre lumile posibile). Enervante sînt două lucruri :
1) presiunea economică, diferența exagerată între aşa-zisul « statut social », lumea în care mă mişc şi veniturile mele reale – asta mă obligă să mă gândesc la bani ( şi iar bani !) , fapt ce mă împiedică să mă simt realmente « liber », să fiu un scriitor, să mă gândesc la poezie, etc., totul combinat cu o multiplicare a « sarcinilor », funcții peste funcții, ocupații şi preocupări neinteresante ( în ultimă instanță) şi cronofage ;
2) mediocritatea exasperantă a mediului intelectual/literar românesc contemporan, un fel de « ciupercă » ce atacă – fie şi numai epidermic, dar atacă – totul, pe toți şi toate, un orizont atât de provincial de gîndire şi – mai ales – de-a vedea literatura încît… Exemple : Dilema (filozofico-monden-mediocră) sau România literară (literaro-decrepit-mediocră), chiar Contemporanul (nonşalant-jucăuş–mediocră).
Poate sunt eu rău. Poate-s complexat. Dar…nu mai au nici un haz, nu doar alde Simion sau Cristea, dar nici Manolescu sau Doinaş.
Sau poate au fost aşa dintotdeauna şi abia acum, în « libertate », arată şi ei ce pot.
Nu aştept un răspuns de la Dumneavoastră. ştiu cît sunteți de ocupat. Plăcerea mea –când mi-o pot permite – e să vă scriu.
Mult spor în toate cele, mai ales la scris şi multă sănătate.
Al Dumneavoastră, A.M.
P.S. Ca să nu pară ( ?!?) că vă flatez (dar cui îi pasă ? istoriei literare !!) vă spun doar că am citit « Nunțile necesare » şi am recitit «Zadarnică e arta fugii ». Asta-i. A.M.

Stimate Domnule Țepeneag, Braşov, 20 X 1993

Profit de o mică pauză în « vîrtejul » de « evenimente » de doi bani (fundamentale, vitale însă ) în care sînt prins pentru a vă scrie.
N-o fac din obligație – de mult, vizavi de Dumneavoastră, am trecut pragul impoliteții absolute ; nici din « enteres » (sînt atît de superstițios încît cred ferm că « ploile » îmi ies doar dacă nu mişc nici un deget în acest sens ). Vă scriu aşa, « de drag », sau pentru că sunt unul din mulții săriți de pe fix ce se cred talentați şi cu şarm pe meleagurile mioritice. Oricum, o precizare : nu sunt « frustrat », termenul e exagerat şi insuficient totodată pentru a exprima starea în care mă aflu – « în aer », dar « fără să-mi pese ». În fine…
Deci, fiindcă în epoca (era) mezozoică eram tare la matematici, o s-o iau sistematic :
1) m-am simțit tare culpabil că nu v-am dat « antologia » mea – dar ştiam – vag – că veți veni în România şi voiam să trec eu pe la Bucureşti spre a v-o înmâna personal ; dar, la noi, a ascunde informația ( inclusiv una banală – scuzați-mi franchețea – că D. Țepeneag e în țară ) a devenit o nevroză națională, care i-a cuprins chiar şi pe tinerii scriitori ; aşa se face că nici unul dintre mulții mei prieteni literari din Bucureşti ( şi nu numai) nu a catadicsit să pună mâna pe telefon şi să mă anunțe : am aflat, întâmplător, de trecerea Dumneavoastră pe mândrele noastre plaiuri din programul TVR şi de la Marta Petreu ( dar, de la sine înțeles, după ce vă reintegraseți universului tentacular occidental) ; tot Marta mi-a spus că v-a dat antologia şi mi-a transmis că veți fi critic cu ea ; aş fi fericit să scrieți despre anthologie chiar dacă-l faceți « varză » pe antologator (important e să se vorbească despre poezia generației ’80), deşi aş fi fost mai fericit să convorbesc chiar cu Dumneavoastră despre « sujet ». În concluzie : culpa de-a nu vă fi dat antologia e una colectivă – e chiar nevroza ce domină această lume ( din care, cu mândrie şi devotament, fac parte !).
2) recitesc – cu « febrilitate » ( ca să nu zic mai mult, că altfel ar suna a linguşire, iar ca un parizian ce vă aflați cred că sînteți plictisit de linguşelile « băştinaşilor » intelectuali mioritici, căzuți « în limbă » după vreun aranjament sau vreo bursă în cele Parisuri), Jurnalul Dumneavoastră ; şi cu nesfârşite delicii ( în care intră şi o bună doză de sadism « retro » vizavi de unii dintre « idolii » adolescenței mele literare), fără « bărbi » ( că de « aranjat » cu o plecare la Paris m-ați « aranjat » deja), cred că e la nivelul Memoriilor lui Lovinescu. Pă bune ! cum ar zice, în momentele neministeriale, distinsul filozof minimal Andrei Pleşu !
( Un parantez : cred că-mi face o plăcere nebună să vă scriu –inclusiv tot felul de tîmpenii – pentru că ştiu, sînt sigur că nimic din ce vă scriu nu va » transpira » în mica ogradă, cu păsări lovite de streche, a literelor române) ;
3) nu îndrăznesc să afirm ce cred despre Zadarnică e arta fugii şi Nunțile necesare , recitite — şi ele – recent, ca să nu fiu bănuit de delict de gradul I de « limbi », întru « bursuceală » ( Bursucii sunt noii specialişti în burse în vest, care merg la burse pentru a învăța democrația, apărarea drepturilor omului sau ce e aia postmodernism – între bursuci distingându-se I. B. Lefter, Mircea Mihăeş, Ioan T. Morar sau Cristi Moraru ; ca o curiozitate : I.B.Lefter — care din păcate e şi naşul lui fiu-meu — , noi fiind pe vremuri buni prieteni, a refuzat să publice o carte despre poezia generației ’80 la care muncise doi ani înainte de ’89, motivând că oricum literatura română n-are nici o şansă, că-i la fel ca cea togoleză –declarație cu martori !!!; săracul uită că la Amsterdam predă limba şi literatura togoleză şi că pe seama togolezei se occidentaliseşte dragul de el).
Divaghez, divaghez, dar tot la Dumneavoastră ( şi la Jurnalul ce-l recitesc) mă gândesc ( fiindcă – nu-i aşa ? — totul se repetă – dealtfel, şi fizic, I.B.Lefter tare seamănă cu Toma Pavel !)
4) v-am văzut la televizor, rezistând eroic prostiei lui Cătălin Țârlea. Aveți o răbdare de înger, zău. Sau de şahist ? Nu ştiu, a fost un spectacol fascinant, cum de v-ați putut menține calmul ; în fine, astea-s mici răutăți « muşiniene ». Apropo – fără să vă supărați – numele meu nu-i Musină, ci Muşina, cu « a » final, fiind că ai mei sînt italieni « asimilați », deveniți adicătelea …….. (indescifrabil); dar tot mai țin la bietul de « a » final.
Mi-am propus să nu depăşesc 4 pagini, ştiind bine că sînteți un om ocupat şi din pana-mi impotentă ( nu mai pot scrie poezie de 5 ani !) nu pot ieşi decât prostioare.
Nu trebuie să vă simțiți obligat să răspundeți la prezenta scrisoare. Plăcerea a fost de partea mea.
Vă doresc multă sănătate, spor la scris şi succese în toate ; un aer mai pur peste lumea noastră literară să ne dea Dumnezeu (n-am înnebunit, doar mă bîlbîi !!!)
Cu cele mai sincere sentimente, al Dumneavoastră, A.M.


În fața artei muşiniene de-a preface flateria în ironie destabilizatoare, în aşa fel încât celălalt să nu mai ştie unde pune piciorul – culoarea roşie a trandafirilor nu mai are nevoie de ghimpi pentru a exercita un rol « protector », iar piciorul ezită să calce – ce puteam face ? Decât să iau un aer de bătrân înțelept, sever, dar plin de bunăvoință…Față de el, de Muşina. Recunosc, față de ceilalți, mai puțin.


Dragă d-le Muşina, Paris, 8 noiembrie 1993

Nu vă faceți griji în privința politeței (sau mai bine zis a impoliteței). Şi nu vă fie teamă de linguşire. Impolitețea nu conferă automat demnitate ; iar politețea, simpatia pentru celălalt, dorința de-a face plăcere nu duc neapărat la linguşire. Câteodată, ce numiți d-stră linguşire e manifestarea unui sentiment rar şi onorabil – recunoştința.
Ce-mi spuneți despre « jurnal » îmi face plăcere. Pentru că am ezitat mult timp înainte de a-l publica. Firesc ar fi fost să fie publicat postum. M-am hotărît să-l trimit spre publicare când mi-am dat seama că, în România, nu se ştia prea exact de ce am « fugit » încoace, la Paris. Ai noştri tineri optzecişti apreciau mai ales faptul că mă aflu… Asta le era de ajuns şi de folos. Mi-a făcut plăcere lauda d-stră deşi, recunosc cu neruşinare că n-am citit « memoriile » lui Lovinescu. Îmi închipui că Lovinescu îşi dădea cu părerea despre literații care-i intrau în casă. Şi-o făcea fără menajamente. Nu văd de ce valoarea paginilor ar creşte în cazul ăsta. Şi care valoare ? Documentară… Mă rog ! Intenția contează…
Am ezitat să-l public şi din motive politice. Ideea « profundă » a jurnalului e una politică : « nicăieri nu e bine ». Capitalismul, societatea de consum nu sunt adevărate soluții. « Am ales dictatura » nu era un banc. Era concluzia « jurnalului ». Şi adevărul lui. Dovadă că m-am întors în 71, în ciuda riscurilor. Am ales dictatura ! Nu sunt eu de vină dacă dictatura a găsit mai convenabil să se descotorosească de mine decît să mă transforme în martir.
O discuție în jurul acestui aspect al Jurnalului ar fi interesantă. Dar cine s-o facă ? Haremul critic de la România literară ? Ori eunucul-şef Alex. Ştefănescu ? Am citit inepțiile pe care le-a debitat despre Antologie. După articolul lui cum să mai critic şi eu cartea ! ( Față de optzecişti mă trezesc având o atitudine de tată pe care îl apucă din cînd în cînd severitatea, dar nu suportă să vină altcineva, din afară, să-i facă ordine în casă. Un paternalism, recunosc, detestabil.)
Eventual vă spun d-stră, între patru ochi, ce m-a enervat la Antologie. Cum
i-am spus Martei.
În două cuvinte. Consider discutabil termenul (şi ideea) de auroral pe care îl trâmbițați în prefața d-stră. Acum, în plină după amiază a literaturii, ca să nu zic amurg…
Auroral a fost Eminescu. Iar în secolul XX, Bacovia. O generație nu poate fi aurorală. Nici măcar la eschimoşi…şi-apoi cum poți să-i înşiri pe toți aceşti monştri sacri de la Naum, Dimov şi până la Mazilescu pentru ca imediat după aceea să-i declari aurorali pe Cărtărescu (care se trage din Dimov ca maimuța din om) sau pe Mariana Marin ori Ion Mureşan (care încă mai au la gleznă sfoara
care-i leagă de Mazilescu) !? Ca să nu mai vorbesc de Stanciu – caricatura lui Gellu Naum. De Ghiu, care barem recunoaşte ce-i datorează lui Mazilescu. Aşa cum ar trebui să facă şi Vlasie vorbind, el, despre Turcea. Să fim serioşi !
Şi ca să vă fac totuşi plăcere, să vă « linguşesc » puțin după perdaf : dintre toți optzeciştii pe care-i cunosc, Muşina şi Marta Petreu par cei mai independenți. Poate pentru că « genitorii » lor se află între cele două războaie. Ori poate pentru că unul a ştiut să-l actualizeze pe cel mai modern, mai beckettian poet român, pe Bacovia, iar altul a reuşit performanța de a-i schimba sexul lui Arghezi. Stratan deasemenea a evoluat şi a scăpat şi de Nichita şi de Dimov. Îi urmăresc cu emoție. În timp ce băieți ca Dobrescu şi Bodiu îşi au modelul la o aruncătură de băț (Æ Muşina, care nu degeaba le acordă mai mult spațiu decât lui Cărtărescu).
După cum vedeți, în referințele mele, nu ies din granițele literaturii naționale, evit comparatismul lărgit la scară europeană şi americană pe care dacă l-aş aplica nici Eminescu n-ar fi auroral. Ci poate singur Bacovia !
Nu sunt rău, încerc să fiu precis. Pe ici pe colo probabil mă înşel. Mă rog ! Intenția contează…şi, în plus, mă răscumpăr cât pot : sînt singurul « confrate » care şi-a folosit (irosit ?) timpul ca să traducă şi să publice poeții şi prozatorii generației 80. Iată lista poeților aurorali traduşi de mine într-o limbă crepusculară : Cărtărescu, Stratan, Iaru, Coşovei, Petreu, Vişniec, Ghiu, Romoşan, Stanciu, Vlasie. Pot să fac şi eu o Anthologie. Una mai mică…
Vă propun o discuție serioasă pe marginea acestei prefețe care e oricum interesantă, pe măsura « generației » şi a prefațatorului. Aşa cum am mai spus, imbecili ca Alex. Ştefănescu vă apără ipso facto de orişice critică publică din partea mea. Mă întreb dacă n-ar trebui chiar să scriu în favoarea Antologiei, s-o ridic în slăvi !?...
Asta deşi recunoştința optzeciştilor nu se manifestă în general decât, în cel mai bun caz, epistolar (căci n-au înțeles că o alianță cu mine e în favoarea lor). Se întâmplă ca şi efortul epistolar să li se pară istovitor. Prietenul d-stră Gh. Crăciun nu-mi mai scrie de aproape un an. Să nu-mi spuneți că v-ați certat şi cu el ca şi cu Bogdan Lefter.
Ce-oți fi având de împărțit atît de prețios ?...
Cu stimă şi simpatie, D.Tsepeneag
Vă rog, informați-mă ce se întâmplă cu Crăciun.
Şi scrieți despre « jurnalul » meu, dacă v-a plăcut atât de mult…

Stimate Domnule Țepeneag, Braşov, 17.11.1993

Din cauza Dumneavoastră iar mă voi culca la ore tîrzii din noapte, scriindu-vă lungi şi emoționate scrisori (deşi sunt împotriva intrării în Europa poponară – condiție penibil hazlie a « europenilor » pe care parlamentarul românaş repede s-a grăbit s-o ironizeze, ca s-o voteze până la urmă) şi sculându-mă a doua zi pe la 10-11 dimineața complet buimac. (Apropo de jurnal, dacă tot mi-ați dat « mînă liberă », mi-a plăcut enorm ideea « să dormi, să scrii, să dormi » — citatul e din memorie )
Aveți un mod de-a vă manifesta – epistolar – atît de imposibil, încît treziți în mine un val irepresibil de simpatie (în sensul grecesc) – cu greu mă abțin să nu vă dau dreptate în toate, ca un prim-secretar lui Ceao ( ce formulă ! – azi-vară la Cozia, am ascultat fără să vreau replica unui localnic : « Păcat că ni l-au omorît pe Puiu » — ce ziceți ? Nu degeaba fac eu pe folcloristul, « omul din popor » e inegalabil) Deci : v-aş da dreptate-n toate cele, numai că vreau să mă educ în spiritul democrației, aşa încît voi lua în discuție principalele « cestiuni » puse de Domnia Voastră.
1) am vorbit chiar azi cu George Crăciun ; mi-a spus că v-a scris de vreo 2-3 ori, v-a trimis şi cartea lui şi chiar o ilustrată de la Londra ( ?!?) ; rămâne să vorbesc şi mâine cu el, poate are adresa greşită – că S.R.I.-ul n-ar avea ce face cu scrisorile unui aşa fin « textuant » ;
2) aş fi fericit să atacați exact pe ideea din scrisoare antologia la care am lucrat peste 10 ani ; fără flaterie (că v-am flatat suficient până acum), dar — din cîte ştiu sînteți primul care are o obiecție de fond la antologie ( la ideile din prefață) şi nu una de suprafață, gen : de ce sunt K,Y,Z şi nu sînt a,b,c ? de ce sînt aşezați în ordine alfabetică ? etc. De ce mi-ar « conveni » un text « dur » al Dumneavoastră, inclusiv cu punerea în evidență a « filiațiilor » (la care aş adăuga relația specială a poeziilor lui Antonesei şi Danilov cu cele ale lui Mihai Ursachi) ? a) pentru că i-ar mai dezmorți, i-ar « zgudui » pe colegii mei de generație care au început să aibă o suficiență cu totul provincială (se crede, fiecare, « cel mai tare din parcare ») şi scriu tot mai slab (inclusiv Ion Stratan, Florin Iaru, Marta Petreu, Ion Mureşan – personal, mai « şmecher », nu mai scriu de 6 ani !; b) s-ar vedea astfel care sînt valorile reale, s-ar reface – aproape « automat » — scara de valori din interiorul generației 80, una « făcută » de « critici buni, dar bătrâni » (gen Manolescu), care – normal – îl preferă pe Cărtărescu lui Stoiciu sau Iaru tocmai fiindcă le sună şi « cunoscut » (Dimov) dar, parcă-parcă – şi nou. (Acum, ca să nu devin banal – ranchiunele şi « oftica » funcționează mai nou şi în generația ‘80 din plin şi tuturor li s-a pus pata pe Mircea Cărtărescu care, dintr-un fel de țuțăr al lui Coşovei, Iaru şi Stratan la « Cenaclul de luni », a ajuns « megastar », de-i acoperă pe toți – trebuie să recunosc că Mircea Cărtărescu chiar are o dexteritate poeticească ieşită din comun, înlocuieşte vocabularul dimovian cu unul mai apropiat de lumea contemporană şi e atât de reuşit-didactic – Dimov s-ar fi simțit jenat, cred, de aşa ceva — încît face deliciul oricărui absolvent de filologie, mai ales dacă i-a plăcut teoria literară ; c) i-ar obliga pe « Altețele lor », poeții antologați să mai ia atitudine publică (din cei 29 – şi cu A.M. 30 – din antologie, doar 3 – trei – au reuşit să-mi dea un semn de prietenie, de solidaritate cu o selecție atît de « riscantă », în care ei figurau şi care, normal, mi-a făcut zeci de inamici – cei care nu sînt prezenți) ; d) o luare de poziție « dură » a Dumneavoastră ar amplifica atenția eunucă acordată antologiei. ( Apropo de eunuci : cu 2 zile înainte de primirea scrisorii Dumneavoastră, vorbind cu Al.Cistelecan şi Virgil Podoabă de « criza culturii române postbelice » — ancheta lor din Vatra , le-am spus – la un moment dat – că toată literatura română postbelică pare – cu puține excepții – scrisă de eunuci. La care Virgil Podoabă : « Extraordinar, chiar alaltăieri nevastă-mea ne-a spus că politica românească pare făcută de eunuci ! » Deci : eunucii plutesc în aer – ca să se « deghizeze » îşi zic post-moderni !)
3) am susținut că poezia generației ’80 are un aer « auroral » pentru că – sincer— am senzația că ea deschide (ar trebui să deschidă) un nou ciclu poetic. « Auroral » nu implică automat o judecată de valoare, ci o încercare de definire, poate nu ce e până la capăt poezia generației ’80, ci ce-aş vrea eu să fie ; în plus, faptul că poeții în cauză au « maeştri » din deceniile 6-7-8 ( sau din afară – Coşovei e un palid reflex al poeziei beat – parțial şi Cărtărescu sau Iaru, dar Cărtărescu e hiperprofesionist, iar Iaru chiar avea o dramă) nu implică automat că nu pot fi aurorali – Bacovia avea drept maeştri nişte « decadenți » francezi şi chiar e « auroral ».
Cred că, fără să-şi dea seama, ei au mutat accentul de pe poezie pe eu-l celui care scrie ; poate că Ion Mureşan – şi, sigur, Mariana Marin – nu e de clasa lui Mazilescu, dar e, evident, altceva ; Cărtărescu nu are complexitatea de înțelegere şi subtilitatea de expresie a lui Dimov, e – vizavi de lume şi de poezie – ca o maimuță față de om, dar e altceva. Dar rămân, oricum, poeți pe care nu i-ați amintit : Stoiciu, Iaru, Romulus Bucur, Marta Petreu ( în primele două volume, ultimul mi se pare foarte slab !), Petru Romoşan ( jigodie ca om, dar…) şi poate şi alții cărora e greu să le găseşti maeştrii (pentru mine e simplu, spun singur : Kavafis, Ezra Pound, Robert Lowell – afară de Bacovia şi…Eminescu !) ; poate că nici unul dintre ei nu e de talia lui Dimov, Ivănescu, Naum, Brumaru, etc., dar sînt altceva ; poate că nici unul (nici eu) nu va fi marele poet al sfîrşitului de mileniu, dar precursori cred că sîntem (trebuie să fim ! –altminteri mă las nu doar de scris, ci şi de făcut antologii). Am fost patetic ? Păi, asta e !
Oricum, un text « dur » al Dumneavoastră, într-o revistă care realmente « circulă » (singura e « Haremul literar », iar cei de-acolo sînt atît de « pe lîngă » , în frunte cu Dimisianu sau Alex. Ştefăneşa, încît ar publica cu plăcere un asemenea text – din păcate « Vatra » sau « Apostrof » nu au difuzare, sînt – practic – intruvabile, inclusiv în Braşov sau în Bucureşti) ar fi o chestie « de milioane » ! Personal, nu pot să scot antologia – care e necesară şi suficient de « provocatoare » prin selecția făcută – şi să şi vin cu idei « destabilizatoare » ca ale Dumneavoastră (cu care, repet, în bună măsură sînt de acord ! – bravo, frumos cameleonism muşinian !?!)
4) Dar să revin la Jurnalul în cestiune (marota mea în ultimele săptămâni –
l-am şi recitit acum 4-5 zile !?! ) : nu are evident o valoare strict…documentară ( !?!). Memoriile lui Lovinescu ( şi, mai ales, ultimul volum Aqua forte , pe
care-l tot recitesc) sînt singurele opere despre care Lovinescu însuşi credea că vor rămâne ; sînt literatură : un « bestiariu literar » supersavuros ( şi nu doar atât) ; personal n-am fost atent la (atras de) valoarea « politică » a jurnalului Dumneavoastră ( deşi unele analize sînt atât de uluitoare, încît par « lucrate » post-festum ), cît de trei dimensiuni ale acestuia ( nesesizate, unele, din fericire – cred – de Dumneavoastră, de-aia le şi înşir aici) : a) refuzul « jocului » balcanic ( toate « labele » postbelice mai fine s-au pus sub mantaua lui / justificat cu I.L.Caragiale ; Caragiale – genialul ! – justifică orice, dacă devine unicul sistem de referință ) şi asumarea unei minime « condiții umane » ( de aici şi permanenta confuzie dreapta/stânga şi ideea reformării/răsturnării pseudo-comunismului din interior – capcană în care am căzut şi eu ; dar poate nu e o capcană – naiba ştie !?); b) omniprezența, dincolo de lupte/calcule/mani­pulări, disperare camusiană, sentimentul absurdului ( care « cumva » egalizează Estul cu Vestul – ba chiar, dincolo de decența vieții de-acolo, face din Vest un « lac » şi mai absurd, pentru că « n-ai cu cine te bate » ! c) « construcția » jurnalului, care – fără s-o vreți, cred – v-a « ieşit » ( poate chiar mai bine ca-n romane – schițele din Frig , vă mărturisesc, cu riscul să vă supăr, nu prea mi-au plăcut, mi s-au părut cumva « prețioase », deşi unele au zvîcnire subcelulară, fiziologică aproape ; cel puțin finalul, abrupt, cu televizor, poker, ruletă, scrisori, « simt că mă intoxic cu tutun », spune mai mult decît orice analiză despre întoarcerea în România.
Nu ştiu dacă e o « capodoperă ». Dar hai să-l comparăm cu cel al lui Zaciu ! Plin de aluzii, « prescurtări » , sugestii – jurnalul lui Zaciu e mai « plin » dar mai amorf, mai puțin penetrant ; ce să mai zic de cel al lui Simion « al lui Parizianu », din aceeaşi epocă – o « labă » de eunuc, zău ! Din cele patru jurnale postbelice, care sînt literare (şi contează, şi-s distincte ca formulă) : Radu Petrescu, Livius Ciocârlie, Zaciu, Țepeneag ( vorbesc de cele ale unor oameni care nu au făcut puşcărie şi nu au avut « revelații » ( ca N.Steinhardt), adică cele care vorbesc despre cvasiunanimitatea situației intelectualului român postbelic – le prefer (deocamdată) pe cel al lui Livius Ciocârlie şi pe al Dumneavoastră.
Pentru că fiecare în felul său a fost disperat de sincer (cât poate fi eternul simulant, intelectualul) şi te face să mai pricepi cîte ceva din ce-am trăit. În lipsa marilor romane ( la figurat, nu la propriu) despre lumea lui Ceao şi ai lui care (nu vă supărați) încă nu există ( nu le-a scris, evident, Buzura, nici Preda, dar nici – cred, cu toată umilința, nici Goma şi nici Dumneavoastră).
5) nu vă bazați pe recunoştința optzeciştilor ; eu însumi v-am scris mai mult mâ­nat « de la spate » de lectura celor două romane şi a Românului la Paris ­(exce­lent­ titlu - mă face să mă gândesc – pardon ! deşi cred că v-ați gândit la asta – la un film de la începutul deceniului 8 Un idiot la Paris – ceea ce dă o nouă dimensiune, dostoievskiană aş zice, dacă n-ar fi prea mult, « disperării » de care vorbeam mai sus) ; apropo de recunoştință: când mă gândesc « cu drag şi emoție » la Dumneavoastră o fac nu pentru că m-ați tradus şi publicat în Franța sau că m-ați pus pe lista pentru Royaumont ( oricum eram al treilea – loc prea bun, recunosc ! – şi n-am plecat decît fiind că Mircea Ivănescu nu se mişcă nicăieri, ci pentru că în cîmpia scitică, la Slobozia, ați votat pentru volumul meu şi după ce « era prea târziu », jocurile fiind făcute să câştige Stratan şi Magda Cârneci, pă bune, când mă gândesc la asta, chiar că-mi vine să devin « rus » ( în sentimente !) – da’cum să fiu recunoscător, eu cel excedat de lupta pentru supraviețuire într-o lume nebună şi mizeră, care n-am timp să termin un nenorocit de doctorat (cu idei de Oxford şi bibliografie de Ciorogârla), pentru a putea ocupa amărîtu-mi de post universitar şi care n-am scris despre nici un român contemporan ( nici măcar poeți dragi mie ca Brumaru sau Dimov), nu din grandomanie, ci fiindcă am senzația că-s confuz, că nu-mi iese nimic, etc. ? Un tip blocat, asta sînt domniule Țepeneag, nu vă mai pierdeți vremea cu mine ( frază à la Mircea Ivănescu, parțial adevărată, deşi mereu îmi doresc să-mi răspundeți la scrisori, fiindcă răspunsurile Dumneavoastră mă stimulează. La ce ? La a vă scrie şi mai multe pagini eu…)
6) cât despre alianța cu generația ’80, problema-i că ea – ca o minimă structură, ca solidaritate (extra)literară nu prea mai rezistă/există ; Bogdan Ghiu s-a dezis public de ea ( definind-o ca pe o umbrelă bună pentru vremuri rele), în revista eunucă R.L. ; unii sunt ruşinați că sînt « togolezi » ( gen I. B. Lefter, Cristi Moraru, Mircea Mihăeş) şi preferă să fie « bursuci » în occident ; alții au devenit (demi)mondeni (Iaru, Coşovei, etc.) ; unii încearcă să se descurce pe cont propriu ( şi, cumva, împotriva celorlalți), gen Mircea Cărtărescu (cel mai cinstit cumva, cred, — deşi « limbile » lui la Simion – în ’90 – Crohu şi Zigu Ornea – în continuare – sînt o metodă atât de veche !!!) ; alții-s « oameni de afaceri » (Mircea Nedelciu) sau « fripturişti » tipici (Ioan Groşan, băiat excelent, dar care n-a ezitat să ia premiul Crescent sau să se suie pe vapor cu Eugen Simion, Tomuş, Albulescu & comp în « Cântarea Europei » de la începutul lui octombrie ) Totuşi ! Mai sînt destui şi – sper – reîncep să « se adune ». Ce va fi ? Să ne-ajute Dumnezeu să nu ne împotmolim ( ca bietul – excelentul, la început – Contrapunct; e vorba – bineînțeles – de o nouă revistă !!?
6) cât despre alianța cu generația ’80, problema-i că ea – ca o minimă structură, ca solidaritate (extra)literară nu prea mai rezistă/există ; Bogdan Ghiu s-a dezis public de ea ( definind-o ca pe o umbrelă bună pentru vremuri rele), în revista eunucă R.L. ; unii sunt ruşinați că sînt « togolezi » ( gen I. B. Lefter, Cristi Moraru, Mircea Mihăeş) şi preferă să fie « bursuci » în occident ; alții au devenit (demi)mondeni (Iaru, Coşovei, etc.) ; unii încearcă să se descurce pe cont propriu ( şi, cumva, împotriva celorlalți), gen Mircea Cărtărescu (cel mai cinstit cumva, cred, — deşi « limbile » lui la Simion – în ’90 – Crohu şi Zigu Ornea – în continuare – sînt o metodă atât de veche !!!) ; alții-s « oameni de afaceri » (Mircea Nedelciu) sau « fripturişti » tipici (Ioan Groşan, băiat excelent, dar care n-a ezitat să ia premiul Crescent sau să se suie pe vapor cu Eugen Simion, Tomuş, Albulescu & comp în « Cântarea Europei » de la începutul lui octombrie ) Totuşi ! Mai sînt destui şi – sper – reîncep să « se adune ». Ce va fi ? Să ne-ajute Dumnezeu să nu ne împotmolim ( ca bietul – excelentul, la început – Contrapunct; e vorba – bineînțeles – de o nouă revistă !!?
Mă opresc aici. Sînt orele 3 din noapte. Generația ’80 (prin antologatorul ei – trufaş, incorect, dar…antologator) e alături de Dumneavoastră ( şi nu doar el). Când se va lega ceva, sper că nu vă va deranja dacă vom apela la Dumneavoastră eventual pentru nişte « şotroane » paterne /paternaliste ( normale, în fond, sunteți cu un an mai mare decât maică-mea !?!)
Simt că mă descompun intelectualiceşte. Sper că volumu-mi de poeme de dragoste (scos de Marin Mincu – care, culmea paranoei ! – şi-a dedicat singur, fără să mă întrebe, un poem de dragoste « normală » — volum apărut « cenzurat » ( a scos, tot fără să-mi spună, 6 poeme « ca să-l facă mai dinamic » ?!!) şi cu multe greşeli ( din care am corectat o parte pe carte), nu vă va dezamăgi prea tare.
Vă doresc toate cele bune, multă sănătate, spor la scris şi succese în toate cele, A.M.
P.S. Crăciun vă va scrie, cred, din nou. Şi eu v-aş mai scrie, dar se termină şi cea de-a 8-a pagină şi-mi cade stiloul de oboseală din mînă. Am muncit, nu glumă !
Cu toată simpatia, A.M.

Dragă d-le Muşina Paris, 20 dec. 1993

Nu mi-a trecut nici un moment prin cap să fac din Cărtărescu, Stratan, Mureşan, etc. nişte epigoni. N-am vrut decât să temperez acel cuvând sforăitor (că doar încă mai dormim când mijesc zorii!) – auroral. E drept că mi-au scăpat câteva ironii la adresa unuia sau altuia, ironii aproape didactice, serveau la ilustrarea următoarei idei modeste : nu se poate vorbi, la spartul târgului, de auroră. Poate că mă înşel…
– Bacovia a fost influențat de poeți francezi minori, ziceți, şi uite că a fost auroral. Aşa e, dar numai Bacovia, nu toată generația lui. Dar asta nu înseamnă că unul e auroral, iar celălalt închizător de drum ( dacă Dimov închidea drumul, poezia lui Cărtărescu nici n-ar fi existat ori ar fi fost foarte diferită). Mai deunăzi, într-o cafenea lângă Sorbona, Cărtărescu îmi şoptea ( după ce făcuse declarația de recunoştință față de Dimov – cum se zice însă, vorba zboară! ) : – De fapt amândoi ne tragem din Arghezi. – De ce nu toți trei din Anton Pann? am replicat eu privind spre chelnerul francez care mi-a zâmbit cu înțelegere.
Cărtărescu e un excelent scriitor. Şi un poet cu o mare stăpânire asupra mijloacelor de producție. Îl admir, îl traduc şi-l ajut când şi cum pot în jungla pariziană. Dar când mă scol dimineața, nu-mi bate el cu degetele în fereastră.
Mulțumesc pentru Aleea Mimozei. Poemele sînt foarte frumoase, foarte negre şi foarte greu de tradus. Scrieți ca un minier sud-african care, după ce-a găsit un diamant mare cât un ou de struț, pare uşor descumpănit. O să vă mai scriu.
Până atunci vă urez La mulți ani ! Şi Sărbători fericite !
D.Țepeneag

Stimate d-le Țepeneag, Braşov, 16.04.1994

Profit de călătoria în Anglia – la un curs de perfecționare – a consoartei mele, pentru a vă trimite alăturata « lamă de ras » şi prezentele rânduri. Mai nou, în democratica Românie, imprimatele ( deci şi cele câteva foi împăturie şi capsate în cauză) nu mai pot fi expediate decât prin vamă ( !!?! e complet nebuni , pă onoarea mea ! – ăştia-s în stare să mă transforme şi pe mine, sobru şi demn făgărăşan austriac în mahalagiu).
Repet, mă bucură enorm că Aleea Mimozei nr.3 v-a plăcut. Repet, fiindcă sînt sigur că precedenta-mi scrisoare – de acum o lună şi ceva — nu v-a parvenit ( altminteri, deşi sînteți superocupat, ştiu că nu v-ar fi lăsat « stilul Țepeneag » să
nu-mi trimiteți măcar două rînduri).
De când cu intrarea în Consiliul Europei am început – normal – să am mici probleme cu corespondența. Totul e să am bani şi energie să fac apel la superorganismele de la Bruxelles (sau Strasbourg ?)
În altă ordine de idei : vă foarte mulțumesc că nu m-ați uitat – deşi par un perfect « ingrat » şi ați făcut ca modestele-mi versuri să apară ûn supereleganta Missives pe care o am văzut la Marta Petreu.
Gheorghe Crăciun mi-a transmis vestea – « senzațională », dacă n-aş fi acum apatic şi cam scîrbit, o stare trecătoare, vă asigur – că-mi va apărea volumul la Royaumont. Respectiva apariție v-o datorez în proporție de cel puțin 50% (chiar aşa cred, sînt prea obosit ca să mă mai țin de flaterii), aşa că vă mulțumesc acum şi aici. (Nu ştiu cum se face că-mi tot ies aceleaşi cuvinte la început de rînd – sau la sfîrşit — poate că am un vocabular tot mai restrîns)
Şi acum o mică bîrfă. Naşul Bogdan Lefter, după ce-a declarat că nu-l mai interesează literatura română care – pentru el, amsterdamez de două sezoane – e ca literatura togoleză (sintagma îi aparține) şi, ca atare, a refuzat, între altele, să publice ( la conu’ Vlasie, poet şi cămătar) o carte despre poezia generației ( la care lucrase 2 ani !! ) s-a apucat să organizeze la Filo, în colaborare cu Ministerul Culturii, un simpozion Nichita Stănescu ( pe care, din 1980 încoace, uneori cu argumente, alteori fără, îl tot contesta în orice loc, revistă, etc.).
Problema e: de ce face Lefter un simpozion în Togo despre un mare poet togolez ? La întrebarea în cauză, Caius Dobrescu a răspuns corect : ca să mai predai cîteva sezoane la Amsterdam limba togoleză trebuie să fii « mare » în Togo ( să fii « banga-banga, toni-butu no Togo »)
Cam asta ar fi.
Vă urez multă sănătate, spor la scris, noroc şi succese în toate cele.
Al Dumneavoastră, A.M.
P.S. Mi-am luat de 2 luni « Romanul de citit în tren » şi mă tot rog Dumnezeului amărăşteanului est-european să găsesc ceva timp să mai citesc ceva literatură (că de scris…)
Asta este. A.M.