POEME

undeva pe malul stâng al Eufratului

când vântul fierbinte de pe malul stâng al Eufratului
se ascunse mulțumit la pieptul voluptuos al Inanei
Ghilgameş plecă degrabă la vânătoarea cu şoim

după ce răscoli toate stufărişurile tulburând
somnul uşor al nimfelor
se întoarse în cetate cu un tigru uriaş după umeri

Ghilgameş se opri furios
în mijlocul cetății se uită primprejur abia respirând
aerul cu miros de femei blânde fertile
aruncă tigrul jos la picioarele pline de nămol uscat
şi răcni de se zguduiră toate ziguratele:
o! demoni netrebnici, cel care
dintre voi a trecut iar ca un fur desfrânat printre femeile noastre
cât eu am fost plecat la vânătoare
să coboare chiar acum aici în fața mea să-mi dea socoteală!

peste cetate se lăsă o linişte sacră şi Ghilgameş
se aşeză mulțumit pe patul lui din bambus
aşa cum vântul cel fierbinte se aşeza uneori la pieptul
darnicei Inana pierdută pe moment în îmbrățişarea
sălbaticului Enkidu

nu-s un purusha oarecare

mulți mi-au râs în nas când la ceas de taină
le-am mărturisit că nu-s un purusha oarecare
ci chiar a şaptea reîncarnare a mărețului Krishna

spune-ne, hohoteau ei de li se zdruncinau
burdihanele, ce ai văzut, prealuminatule
pe când te lăfăiai ieri la sânul negru al
lui Kali, apoi dansai beat mort în umbra
templului cu statuia de aur a lui Shiva în brațe

mărturiseşte-ne şi nouă, prealuminatule
ce revelație ai avut pe când sforăiai acum două
zile în grajdul vacii sfinte, iar coada ei
alunga muştele de pe chipul tău buhăit

mi-am contractat sfincterele de furie
dar fața mea era senină încât ticăloşii
nici nu bănuiau că-i pot ucide
pe loc doar cu privirea dacă am chef

dar eu, cea de-a şaptea reîncarnare a lui Krishna
n-am venit pe lume să distrug
eu am venit să spun celor ce cu străduință
şi-au deschis cel de-al treilea ochi
că nici Kundalini nici abstinența nici mortificarea
nu-i vor salva din înlănțuirea Samsarei

ci doar iubirea pură ca floarea de lotus
ce chiar acum îşi desface petalele albe şi fragede
sub ochii lor orbiți de vălul împrevizibilei Maya


trei dromaderi

nici Tora nici Coranul nu-mi vor mai alina inima îngrețoşată
de mârlăniile vameşilor şi blestemul fariseilor

căci trei drahme am dat să trec darul meu dincolo de Iordan
şi ce-mi văzură ochii: chiar pe mal, o masă cât râul de lungă
unde împreună chefuiau şi beau vin până cădeau ca porcii în
Iordan, pângărind apa unde s-au botezat în pruncie!

apoi toți săreau din apă ca peştii zburdalnici şi toți aveau
deasupra capului o aură de lumină albă cerească şi prooroceau
în toate limbile, încât barba mi s-a încrețit până la brâu de ciudă

nenorociri fără număr prooroceau
însă inima mea s-a oprit din lucrarea-i neîntreruptă
numai când blestemul fariseilor s-a pogorât
ca un duh înşelător asupra darului meu: trei dromaderi
fiecare cu câte şase desagi pline cu tămâie învechită
pentru care în van trei drahme am dat vameşilor mârşavi!





sub smochin

Sancho Panza stă sub un smochin
şi mănâncă smochine

fără pic de sfială Sancho Panza
îşi imaginează cum o răpeşte
pe Dulcineea şi face dragoste cu ea
sub smochin

în tot acest timp Don Quijote
sforăie atât de aprig încât din smochin
cad smochine

Sancho Panza şi Dulcineea
se iubesc fără sfială sub smochin
sub smochin sforăie cumplit Don Quijote
încât din smochin cad în cascadă smochine

priponită de smochin
cu ochii ei mari şi umezi
Rosinanta priveşte totul cu îngăduință


pantofii lui Kafka

Kafka îşi priveşte cu duioşie pantofii
pantofii încep să meargă încet prin fața lui Kafka

Kafka se apleacă îşi ia pantofii în mână
şi iese în parc să privească lumea

pe o bancă în parc Kafka îşi bălăngăne
picioarele goale şi vorbeşte tot felul de chestii
intime cu pantofii

un polițist gras într-un costum ponosit se apropie
de Kafka învârtind amenințător bastonul şi îl întreabă
unde locuieşte şi dacă are acte pentru pantofi

Kafka scoate uşor indignat actele din buzunar
polițistul le verifică atent şi îi reține pantofii
pentru un nou interogatoriu
poeme de Ileana Bâja


în moartea în care şi tu levitezi

caut cheia, caut fără să obosesc
cheia
care să deschidă lumea de dincolo
chiar aşa cum fără apărare
înaintez prin zăpadă.

ai putea fi chiar dincolo de colțul acesta
din parc
vegetație înaltă, iederă amară-memoria.

îmi țin respirația, clipesc
îmi las pleoapele între mine
şi aerul gol, fără tine
înaintez cu ochii închişi
ca şi cum ai fi nu în marele Dincolo,
ci doar dincolo de pleoapele mele lăsate.
poate chiar eşti,
nesfârşit de înalt şi fără apărare
în moartea-zapadă prin care şi tu levitezi
cu sufletul tău de doar câteva grame,
dar nesfârşit de adânc.

bat cu pumnii şi cuvintele
în peretele de sticlă
dintre lumea de aici şi lumea de dincolo
cheia e chiar în creierul meu în flăcări,
chiar în inima mea carbonizată.


întind mâna, lustruiesc geamul dintre viată şi moarte

şi moartea e ca şi cum
ai zbura între Timişoara şi Bucureşti
cu avionul
despre care spuneai amuzat
ca să mă înspăimânți,
că ar putea să şi cadă.

spaimă şi spaimă
creier explodat.
ai aer, lumină, linişte,
amintiri, în moartea aceasta
pe care în genunchi
o rog să se termine?

întind mâna, lustruiesc geamul
dintre viață şi moarte
îl şlefuiesc ca să se facă mereu mai subțire
cât un timpan surd
cât o membrană pulsatilă
între doi gemeni
care levitează în marele uter
o să plesnească el, peretele de sticlă
ca o membrană de cauciuc prost cârpită.

gemeni levitam în marele uter
eu aici, tu Dincolo
ajungi până la umărul lui dumnezeu
pâna la pielea lui tatuată minuțios:
planuri şi planuri.


sufletul tău pe zăpadă

îmi e ger, mâinile în buzunare,
amintirile incandescente la locul lor.
moartea foşneşte ca un şarpe de mătase
bine dresat şi foarte răbdător.
sufletul tău pluteşte, levitează îndurerat
la doar un milimetru
de umărul meu stâng.

eu doar intreb:

unde te-ai dus când ai apus
când ai plecat
neîmpăcat?

dusule, apusule, neîmpăcatule,
plecatule,
mutatule de la noi.





poarta din cubul de oțel

eşti prizonier în moarte
adică într-un cub de oțel.

ca să mai pot să respir
te-am închis şi eu
într-un cub de oțel:

memoria.

într-un cub de oțel înşelător
mereu mişcător
te-am închis.

eu în lumea aceasta, zice-se vie,
tu în lumea de dincolo
în care toți cred că eşti plecat.

ridic mâna,
ridică de dincolo mâna,
ca să tăiem împreună
o poartă
în cubul acesta perfect
de oțel.

ce cub perfect ar fi
zic şi eu,

elegie de după elegia lui nichita.

stau cu mâinile în poală
cum te aştept
în pragul tuturor poemelor
pe care doar pentru tine le-am scris,

ce cub perfect ar fi,
dacă tu din lumea de dincolo,
eu din lumea de aici, zice-se vie,
am putea ridica
în acelaşi timp mâna
ca să tăiem
cu mare durere o poartă.