POEME

Premiul VR la Festivalul „Porni Luceafărul...”, Botoşani, ediția XXIX


trenul

de dragul unei seri de aprilie în care doar bărbații se țineau de mână
nouă ne era frică de înserare ca de o povară sub unghii. sau de oameni ca de frunze căzătoare. rămăsese în urma noastră doar pariul
şi câteva dale de şotron. mai era muzica dervişilor şi mişcările lor săritoare ocolul pământului în câteva milisecunde câteva îndoieli apăreau încet pe sub piele. râsetele noastre stridente spărgeau înserarea. era limpede că nu ne vom mai vorbi prea curând despre nevinovăție şi despre curaj
vom avea rapid de recuperat tăcerile, vom fi stranii şi difuzi ca o gură de oxigen.
în curând îmi vei da alt nume şi poate nici nu ne vom mai recunoaşte

vom fi abstracți. până când va veni dimineața nu vei înceta să-mi rozi din oase şi din puteri
acestea vor creşte de 10 ori mai mult

(desigur, aştept să văd ce va urma)


lămuriri

îi vei spune lui toma cine te-a făcut să adormi
cine ți-a răsucit liniile din palmă când seara devenise atât de lungă şi atât de şubredă
erau o noapte şi încă două zile într-o singură aşteptare
îi vei spune lui francisc câte ore durează o şoaptă
răsucită între degete ca un fir de nisip de atunci vor urla lupii
cercevelele vor rugini sub o ploaie acidă.
vei căuta scuze.
(reminder)
ziua 1. aproape totul e o iluzie
iar cuvintele vor măcina între coapse amintirea unor atingeri
ziua 2. te aşteaptă pe tine să spui ceva. o să cauți semnale prin păduri metalice
iar sunetele lor îți crestează pe piele şanțuri fine de tristețe şi de boală

(poate nu vrei, poate nu vezi, dar soluția este răbdarea)
iar aceste poeme se scriu între ele cu o mână sigură şi trufaşă

ziua 3. fără să ne cunoaştem, amintirea unui oraş smălțuit
în care doar fanteziile noastre despre singurătate la dublu fluturau deasupra caselor
despuindu-ne coaja şi lăsând în loc ghemotoace de păr încă netrecut printre degete,
porțiuni de piele încă neatinsă, câteva cuvinte ridicole şi nicio promisiune.
(dincolo de râsetele noastre, câteva discuții nocturne)

râcâim printre foi după un nou orar al fricii.
ce, crezi că nu ştiu că în sinea ta se petrec războaie, că te îmbraci în platoşe luminoase
de dragul bunelor intenții

că eşti stors, scurs, că zaci într-un fotoliu de tren care nu mai ajunge odată
(fii atent, de dragul bunelor intenții au murit oameni
li s-a uscat tinerețea şi a căzut ca o coajă)
în loc de dorințe ai probabil sacoşe de cărat, câteva ore de nesomn şi rate la bancă
doar drumul ăsta care nu se mai termină ar putea să te ducă undeva

ziua 4. mă întreb de unde îți iei puterile, din ce vârf de munte ai coborât
indecis să trăieşti sau să scrii de unde ai scos aromele de portocal care-ți rod din călcâie cu nesaț
dintr-o baltă sau poate dintr-un gol


bilet înapoi

e timpul să pleci. ia-ți haina şi nu te mai întoarce

orele îți bat în tălpi piroane calde, dimineața va izbucni şi ea în câteva ore
(cât de ciudat este acum drumul)
patul nedesfăcut, câteva frunze pe jos, nişte anunțuri de mică publicitate zac undeva într-un colț
buzunarele sunt doldora de mărunțişuri
(arunc în gol nişte pietre, pământul o ia uşor la vale)
nu mai e mult, îți zic, ai răbdare
drumul ăsta coboară singur
(buzunarele atârnă greu, umerii ți se lasă uşor)
hai, că nu mai e mult
şi ajungem


alternative

ne-am putea întinde nițel pe sofa, aici e călduț şi nici măcar nu se aude trenul
(da, da, ne-am luat bilete, sunt pe-aproape,
dar mai rămâi cu mine câtva, țigara asta şi gata, vom porni amândoi)

până atunci mai rămâi, lasă lumina să cadă de pe fețele noastre în tălpi,
şi aici platanii se-ndoaie
nu aşteaptă vreun semn
(doar mângâierile noastre)

„un cap de copil care fuge de la geam la geam
după zmeie şi fulgi de gâscă”
(atât ți-a mai rămas)
ne-am putea aşeza puțin să uităm de numele noastre şi
vom trage apoi de sfoară ca şi cum am pleca
(ce zici)
la o unghie depărtare o mie de îngeri aşteaptă să-mi spui ceva
(numai spune)
departe de locul ăsta unde corbii ciugulesc din palme câteva boabe
şi genele mele cad pe sofaua verzuie, niciodată mai grele

dar în zbor poate uiți de cuvinte şi căderea se va deschide ca o floare târzie
(pielea ta are consistența magnoliei, mi-ai şoptit, voi dormi cu gândul la drum)
curajul tău de bărbat – mai puternic, mai febril – va închide ochii de data asta
de parcă ar dormi