DECLARAȚIA UNUI CABOTIN

Nu m-am culcat niciodată cu Raluca Dorulescu-Vulcan, aşa cum proclamă folclorul cult al urbei noastre. Dar, fiindcă sunt un cabotin egoist, n-am infirmat zvonul. Asta e unica mea vină, restul aparține dragilor mei colegi. Ei au pus în circulație legenda forței mele de seducere, ei
m-au combinat cu toate muierile posibile şi imposibile, ei m-au tocat în bârfe de cafenea, ei au scris răvaşe în versuri către “victimele” ce pozau onorate că atentez la pudoarea sau la virginitatea lor, ei au cântat într-o baladă ridicolă fapte de arme şi de alcov pe care, altfel, le-aş fi dat uitării etc. etc. Ei au lichidat-o pe Raluca Dorulescu-Vulcan, nu eu!
Ştiu că vizitele din ultimele luni aruncă îndoieli asupra nevinovăției mele. Nu mi-e teamă să recunosc: da, am frecventat-o asiduu şi-am făcut mari cheltuieli pentru întreținerea gospodăriei. Am plătit reparația gardului, centrala de încălzire pe gaze şi faianța din baie. Şi țigla acoperişului, şi văruiala dinăuntru tot eu le-am achitat, puteți verifica la bancă ordinele de plată, eu nu le păstrez. Asta înseamnă că-mi pusesem în minte să o iau de soție, nu s-o omor pe senzuala mea prietenă!
Adevărul e că relația s-a conturat ca o prietenie. Nu foarte limpede, date fiind naturile noastre intime puternic erotice, libidoul crescut al fiecăruia şi țesătura jucăuşă de aluzii la partenerii de pat. Probabil că până la urmă ne-am fi “tras-o”, cum se zice. Atracția a fost reală, constantă şi suficient de consistentă ca să ne împingă spre un asemenea final. Zic final, deoarece eu ştiam că dacă “ne-o punem”, s-a dus! Aşa că m-am abținut. Spiritele înguste şi invidioase nu vor înțelege că între o femeie şi un bărbat poate exista o amiciție care să nu implice vulgaritatea aşternutului, scuzată să-mi fie pedanteria!
Dar să trec la fapte. Am cunoscut-o pe Raluca Dorulescu-Vulcan în primele zile de după revenirea ei în urbe. Mă plimbam pe Strasse, când nu mai ştiu cine ne-a făcut cunoştință. Ea plecase de aici, cu părinții, când împlinea 15 ani, prin 1984. Nu mi-a fost elevă. Însă mi-a devenit colegă, una dintre cele mai bune la materia ei. Pe lângă frumusețe, natura îi dăruise capacitatea de-a judeca limpede fapte şi date, nu doar inteligența de-a le specula, punându-le într-o lumină neobişnuită, absolut nouă şi clară. Avea dreptate de cele mai multe ori, ca să nu zic în totalitate. Iar când nu avea, ştia să ducă demonstrația în aşa fel încât să pară că n-a pierdut. Nu degeaba absolvise filosofia!
Treaba asta înfuria la culme. În aceşti doi ani, de când Raluca s-a întors la vatra bătrânească, am constatat fără plăcere cum sentimentul de respingere generat de personalitatea ei s-a coagulat fără noimă, pe unde nu-ți trece prin minte. I-am găsit urmele în locuri şi împrejurări dintre cele mai diferite. Odată eram la o nuntă tocmai în Vălmaşi. Nimerisem la masă lângă un profesor de-acolo, care, cunoscând-o pe Raluca, mi-a cerut nişte amănunte jenant de reprodus! Toate țineau de obiceiurile erotice ale femeii. Am replicat, fireşte, că nu văd de ce-l interesează intimitatea cuiva la care n-are acces. Altădată am fost la un cerc metodic, unde un coleg, auzind că sunt din Drăculeşti, m-a întrebat direct ce e în mintea celei care semnează articole de atitudine cetățenească în ziarul cutare. Nu bate câmpii, zicea colegul, dar în condițiile politice actuale, cu două partide ce dictează jocul social, e o tâmpenie să te expui astfel. Acestuia i-am răspuns că poate dialoga direct cu împricinata, dânsa întreținând cu plăcere corespondență ritmică etc. etc.
Renumele meu de fustangiu n-a dat-o pe spate, cum afirmă colegii. Mi-a trântit de la început că, deşi auzise de mine, n-o interesez ca mascul, iar eu am crezut că bravează, fiindcă m-a sunat la o zi după ce ne-am cunoscut. Era o seară frumoasă de septembrie când m-a invitat să bem ceva, nici mai mult, nici mai puțin. Disponibil pentru aventuri noi am fost totdeauna, aşa că la ora opt fix eram la poarta ei, pe strada Luminişului, nr. 6. Încă de la acea întâlnire, a doua, mi-am dat seama că era o ființă rănită, în căutare de protecție. şi-n primul rând protecție împotriva tentativelor ordinare ale bărbaților care vor fi văzut în ea un debuşeu pentru frustrările lor. Fiind femeie divorțată, era iminent ca toți nefutuții cu ifose intelectuale din oraş să-i dea târcoale, s-o asalteze de-a dreptul! Dar nu era liberă, deoarece avea un copil de crescut, un băiat blond, cu ochi albaştri care, la 13-14 ani, arăta că moştenise pe de-a-ntregul senzualitatea mamei şi viclenia tatălui, ale cărui fapte Raluca le evoca mereu scârbită, deşi imparțială, străduindu-se a le înțelege. Din cauza lui părăsise oraşul în care se consumase căsnicia lor, lăsând în urmă un trecut prea puțin luminos. Iar aici, unde abia revenise de-o lună, avusese deja doi pretendenți etc. etc.
Am sporovăit o noapte întreagă, fără ca între noi să se insinueze demonul erotic. Avea mintea bine utilată şi mobilă, înțelegea dinainte ce vreau să spun, completa perfect frânturile ideilor mele sau le răsturna, îmbogățindu-le. Nu părea să-şi dea seama că, pentru un bărbat, atitudinea ei denota sfidare, putea să însemne chiar jignire. şi nu de puține ori a trebuit să domolesc patimile colegilor de cancelarie, dezlănțuite la replicile fără menajamente ce parcă în derâdere îi scăpau Ralucăi. Sunt oameni a căror simplă trecere prin societate naşte sentimente crude, insuportabile. Cum de acela poate, sau are, sau face, sau câştigă? Cum de lui îi merge în plin, iar mie nu? Etc. etc.
N-am definit niciodată natura relației noastre. Adică n-am discutat nici formal, nici serios despre ce se întâmplă între noi. Consemnam doar că ne place să fim împreună, fără să ne înghesuie tentația patului. şi ne mărturiseam unul altuia cele mai mici necazuri, ne consultam în luarea celor mai neînsemnate decizii, cum ar fi, de exemplu, ce culoare să aibă şosetele mele sau din ce material să fie rochia pe care trebuia s-o poarte Raluca la banchetul de final de an şcolar... Nu mi-a venit greu să-i destăinui preferințele mele de toate felurile, începând cu mâncarea favorită şi terminând cu pozițiile în care sexualitatea mi se descătuşează deplin.
N-o mira ce-i spuneam despre cuceririle mele trecute, făcute sau visate, nici stilul meu de-a amesteca fapte certe cu realitatea, de altă factură, a viselor ce nu sunt simple închipuiri, ci defulări. E un soi de boală pe care o pot evalua psihiatrii, nu judecătorii de la vreo instanță oarecare! Iar femeia asta înțelegea mai mult ca oricare psihiatru, psiholog, psihanalist sau altceva din branşă, fiindcă era lipsită de prejudecăți, dotată cu sensibilitate, cultură, inteligență şi – mai presus de orice – era capabilă de compasiune! Mă compătimea şi mă consola, cumva cu evlavie, dar fără aer bisericos. Nu cred că pot exprima în cuvinte ce suflet generos şi tandru am pierdut. Iar dacă am vreo vină, aceasta e că n-am avut tăria să-mi reprim sentimentele, şi, într-un puseu de inconştiență, i le-am mărturisit! Am observat
că-i pică foarte greu cuvintele mele. La urma urmelor, mi-am zis atunci, ea nu e nici preot, să primească spovedanii, nici medic psihiatru, să ştie cum se configurează fişa de observație clinică etc. etc.
Mărturisirea s-a petrecut fix cu trei zile înainte să fie omorâtă. Era în sâmbăta Paştelui, spre seară. Mai bine m-aş fi dus la un popă, nu la prietena mea! Dar cum să mă duc altundeva decât acolo unde mi-era drag să mă duc? Sta să plouă, atmosfera călduță şi sărată mi-amintea de malul Bosforului, la prima excursie, acum vreo zece ani, în Turcia. Raluca pregătea mâncăruri de sărbătoare, parcă eram şi noi creştini cu obiceiuri normale, cu bariere morale impuse de societatea în care trăim şi religia pe care o împărtăşim etc. etc. Dar, nu! Eu nu eram, n-am fost şi nu ştiu dacă o să fiu vreodată un astfel de individ! Pentru că eu mă aflam în gospodăria Ralucăi Dorulescu-Vulcan, cu dreptul celui ce-a decis, şi-a obținut acceptul, că se va căsători cu proprietara, plătind în avans cheltuieli de întreținere şi reparație. Cu toate astea, femeia în cauză mă atrăgea mai mult ca partener de discuție, de băutură sau de ceartă pe te miri ce temă! Stam pe terasă, povestind despre simțămintele mele cele mai profunde, pe care le ascundeam cum puteam mai bine şi le îmbrăcam în costumul modelului arhicunoscut, cel de fustangiu notoriu al urbei noastre insignifiante! Şi-n timp ce detaliam amănuntele, ochii mei căutau şi se uscau de dorință la priveliştea persoanei iubite. Care grebla gazonul, şi nu era femeia cu mâini albe, viguroase, cu obrazul asprit de tumultul vieții, cu vocea răguşită de țigări şi dispute mai mult sau mai puțin dialectice!
Era o făptură cu chip feciorelnic, piele rozalie, ochi de-un albastru fără limită, gura ca floarea păcătoasă. Gesturi leneşe de om care se ştie iubit şi tresăriri năzuroase de pramatie conştientă că puterea constă în ilegalitatea dorințelor stârnite, a căror împlinire o putea folosi pentru... Chiar aşa, la ce e bună forța mânuită în condiții ilegitime? Ce să faci cu ea? Mă gândeam la chestii de-astea – obişnuința, bat-o vina! –, iar ochii mei, scăpați de auto-supraveghere, se bucurau fără jenă de grația cu care se mişca ființa tulburătoare. Uitasem de prezența Ralucăi. M-am trezit când era prea târziu să mă mai prefac ori să mă apăr.
“Dispari din casa mea!”, mi-a zis femeia, şi-a adăugat cuvintele pe care, cinstit vorbind, NU le aşteptam de la cineva cu asemenea cultură şi capacitate intelectuală: “Pederast bătrân şi cabotin egoist!”
Nu m-a surprins, nici nu m-a durut răbufnirea neaşteptată, dar justă. Sunt obişnuit cu vorbe chiar mai rele. N-am fost pregătit însă pentru ce m-a rănit cu adevărat: privirea indiferentă şi nepăsătoare a celui de care mă îndrăgostisem! Băiatul pentru care frecventasem casa aceea timp de doi ani m-a făcut să mă simt uzat şi ridicol, ca eroul unui film mut. Mă gândesc uneori dacă nu cumva egoismul meu şi pasivitatea băiatului au omorât-o pe femeie.
Atunci a fost ultima dată când am văzut-o pe Raluca Dorulescu-Vulcan, vie.