Memorii. Amintiri
G. Pienescu
NOTE DIN LĂUNTRU
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Paginile următoare cuprind, expuse pe scurt şi în zigzag, cu inevitabilă tentă afectivă, subiectivă, etapele devenirii ediției de autor Tudor Arghezi, Scrieri, precum şi câteva episoade alese din participarea mea la pregătirea1, proiectarea, definitivarea, redactarea editorială şi tipărirea textelor din ediție, îndeosebi a volumelor 1-25. De ce îndeosebi a volumelor 1-25? Pentru că, începând cu al 26-lea, responsabilitatea mea de redactor editorial profesionist şi de unic colaborator al poetului la proiectarea ediției, a volumelor şi la stabilirea textelor2 a fost uzurpată cu specifică impertinență bolşevică, bălțată uneori administrativ, de mai mulți impostori3. Dar nu numai a volumelor 1-25, ci şi a celorlalte, cu excepția câtorva care conțin articole politice dezvoltând teme şi subiecte de politică externă strict temporale, pe care Tudor Arghezi nu le-a revizuit şi mi-a hotărât să le includ numai în ediția operelor sale complete, postumă, cu “varietăți” şi cu adnotări. De îngrijirea acestei ediții urma, conform deciziei poetului, să se ocupe subsemnatul. Bineînțeles că Tudor Arghezi nu a introdus în niciun “document” semnat şi înregistrat biurocratic această hotărâre a sa, de a mă alege colaborator auxiliar la publicarea mai multor cărți (vreo 35), între anii 1954 şi 1967. Dar după câte ştiu eu – şi afirmația mea poate fi lesne verificată –, poetul nu a lăsat niciun “document” din care să reiasă că scrierile sale din ediția de autor, deci din ediția îngrijită de dânsul, să fie supraîngrijite de Traian Radu (?!) în tandem cu mult-enigmatica sa ocrotitoare, doamna Domnica Theodorescu. Cei doi uzurpatori, fiind două ilustre absențe din munca de pregătire a manuscriselor4 ediției Scrieri (1946 -1967), nu îşi dau seama cât sînt de ridiculi nerecunoscând nicio hotărâre a lui Tudor Arghezi, dacă acea hotărâre mă priveşte pe mine sau şi pe mine.
Dar să-i las pe josnici în josniciile lor şi să-mi continui prefața începută cu câteva rânduri mai sus.
Blocul “Continental”, din strada Colonadelor (azi Toma Caragiu) nr.3, prăbuşindu-se, în cele câteva secunde cât au durat hurducăturile pământului la 4 martie 1977, am pierdut, în surpăturile apartamentului meu, o viață, toată agonisita părinților mei şi a mea, necesară unui trai civilizat, toate actele familiei, cărțile, fişele de lectură şi bibliografice, precum şi “documentele de lucru privind revizuirea seriei “Scrieri – T. Arghezi”, realizată de dl. G. Pienescu, redactor de carte, cu care autorul lucrase, prin citire şi adnotații, luni de zile, atât în apartamentul din Bd. Aviatorilor, cât şi în cel din str. Arhitect Cerchez”5. Dar nu le-am pierdut chiar pe toate, cum spune pluralul articulat “documentele”, încât să nu mai am nicio “acoperire în document”, cum le place să creadă, în meschina lor nărăveală, pseudo-îngrijitorilor ediției de versuri argheziene, în două volume, apărute în eleganta colecție de “opere fundamentale”, coordonată de dl. Eugen Simion6. Printr-un miracol — altfel nu pot numi întâmplarea —, au fost cruțate de cataclism, găsite printre ruine şi salvate mai multe mape conținând “documente” din anii colaborării lui Tudor Arghezi cu mine, la alegerea, gruparea şi definitivarea textelor din Scrieri, îndeosebi a celor din grupajul Schițe de portret (datând din anii 1911, 1914, 1927-1931, 1945-1947, 1962 şi 1966), lucrate în anii 1965-1967. Toate aceste date sînt sigure pentru că aveam obiceiul să notez, lângă fiecare titlu, dacă textul respectiv urma să fie ori să nu fie inclus în ediție, denumirea grupajului în care urma să-l introduc şi data definitivării lui de către poet. Uneori am notat şi locul (de ex.: “Otopeni”), alteori şi data, şi locul şi chiar şi ora (de ex.: „30.VIII.1966, Cerchez 16, în grădină, ora 12.40”, la ”schița de portret” Mirela Vasile Pop). Marginal stânga sau printre rânduri sînt înscrise de mine modificările dictate de Tudor Arghezi, iar la finele fiecărui text, după ultimul rând, sînt menționate datele bibliografice. Aceste date le poate citi oricine vrea să verifice adevărul afirmațiilor mele, atât pe exemplarele grupajului Schițe de portret, cât şi pe copiile articolelor politice salvate din risipurile seismului. Primul exemplar al fiecărei copii a fost “împrumutat” , de la mine din casă, de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) cu promisiunea pe cuvânt de onoare că mi le va restitui la cerere. Nu insist7. Această realitate documentară o face încă o dată de râs pe respectiva doamnă, infatuată pseudonimic, care a tipărit, în volumele 26-46 ale ediției Scrieri, supraîngrijite cu concursul complicelui d-sale întru impostură şi matrapazlâcuri, Traian Radu, mențiunea falsă şi făloasă: “Note bibliografice de Mitzura Arghezi”. Mențiune falsă şi făloasă pentru că d-sa şi le-a atribuit, fără să fi făcut în prealabil cercetările care ar fi îndreptățit-o să şi le aproprie, cercetări pe care eu le-am făcut de-a lungul a peste douăzeci de ani pentru că-mi erau necesare la compunerea colecției personale, manuscrisă.
Şi cred că tot printr-un miracol a fost salvat din dărâmăturile celor nouă etaje ale blocului “Continental”, intrate unul într-altul şi prăbuşindu-şi molozurile unul peste altul, zdrobind lucruri, schilodind şi ucigând bieți oameni înspăimântați, un teanc de manuscrise argheziene legate cu sfoară – aşa arătau când a dat cu ochii de ele fiul meu, arhitectul Mihai Pienescu – puse pe jos, lângă cuptorul unei bucătării de creşă de pe o stradă mărginaşă (strada Laboratorului) din cartierul Vitan — creşă dezafectată şi devenită centru de colectare a lucrurilor găsite în ruinele blocului “Continental”. Un teanc de manuscrise argheziene împachetate, şi pachetul legat cu sfoară, cum nu erau păstrate în “arhiva” mea de manuscrise (o servietă cu burduf, dispărută la cutremur), sugerează găsirea lor de către un şcolit cinstit, cu sensibilitate călăuzită, care, dându-şi seama de valoarea lor, în sine, dar şi sentimentală, pentru cel care le pierduse, le-a împachetat ca să le apere de risipire sau de distrugere în acele zile de tulburare şi de zarvă, şi le-a pus deasupra un plic, amestecat printre ele, cu numele adresantului, scris cu creionul, adresant căruia, dacă nu murise, îi aparțineau: Pienescu. Trăind şi nemurind, m-am legitimat, am luat pachetul şi în el am găsit, mai bine zis am regăsit o seamă de răvaşe ale poetului privind ediția Scrieri şi alte ediții de versuri şi proze, precum şi câteva manuscrise dăruite, printre care şi mâzgălitura poeziei Mireasmă8 şi o scrisoare trimisă mie în iulie 1954, pe când îşi petrecea prima lui vacanță pe litoral, în stațiunea Carmen Sylva (numită pe atunci Vasile Roaită), după anii întunecați de umbrele staliniste ale lui Sorin Toma, Ion Vitner, Traian Şelmaru, Niculae Moraru şi ale altor ejusdem furfuris. Scrisoarea, pe care din cauza unor rigori tehnoredacționale regret că nu o pot reproduce acum în facsimil, o voi transcrie la momentul potrivit din derularea acestor amintiri, însoțită de lămuririle necesare.
Câteva precizări:
l pierzându-mi “jurnalul” ediției Tudor Arghezi, Scrieri, la cutremurul din 4 martie 1977, datele calendaristice din paginile următoare, dacă nu sînt însoțite de mențiuni exprese în text sau în note sublineare, sînt, evident, aproximative;
l ghilimelele sau alte semne grafice care marchează dialogurile, nu indică strict autenticitatea cuvintelor rostite în diverse împrejurări de personajele indicate, ci doar reproducerea lor corectă – insist: corectă – după imprimările din memorie; — cu excepția abrevierilor bibliografice, lexicografice şi gramaticale obişnuite, am folosit şi următoarele abrevieri:
B.A.R. – Biblioteca Academiei Române; B.P.T. – Biblioteca pentru toți; D.G.P.T. – Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor; E.P.D. – Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții; E.P.L. – Editura pentru literatură; E.S.P.L.A. – Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă; P.C.R. – Partidul Comunist Român; P.M.R. – Partidul Muncitoresc Român; U.T.M. – Uniunea Tineretului Muncitoresc Român.
M-am străduit să relatez cu sinceră şi maximă corectitudine faptele şi circumstanțele în care am fost implicat, evitând să le apreciez şi lăsându-i cititorului libertatea de a-şi exercita acest drept.
note din lăuntru
G. PIENESCU
CORVOADA GINGAŞĂ
I
În această metaforă a concentrat Tudor Arghezi sârguințele subsemnatului, iscoditoare ( de aceea numite, tot de dânsul, bertiionaje9), prin care, străduindu-mă pe brânci, sau, cum însuşi scrie , “pe genunchi, pe coate, târâş, pe patru labe”, în biblioteci, vreme de peste 16 ani, cu din ce în ce mai multe dioptrii, am descoperit versuri şi îndeosebi proze argheziene publicate numai în reviste, ziare, almanahuri etc., adeseori semnate şi cu alte pseudonime decât “clasicul” astăzi Tudor Arghezi, pseudonime pe-atunci necunoscute10,versuri şi proze necuprinse, până în 1960, în nicio bibliografie, fie şi parțială, a scrierilor lui. Şi tot cu această metaforă a numit Tudor Arghezi colaborarea mea auxiliară cu el, intimă, afectuoasă şi devotată, închinată poeziei şi poetului. De regulă ostil, Destinul
mi-a devenit pe neaşteptate favorabil, dăruindu-mi bucuria de a-i fi poetului alături vreme de 13 ani şi de a-l ajuta să stabilească, în februarie 1967, după schițarea mai multor variante de proiect, proiectul definitiv al ediției Scrieri11, să publice alte câteva cărți (Pagini din trecut, ediția I — în 1955, ediția a II-a – în 1956, Poeme noi – în 1963, Cadențe – în 1964, Silabe – în 1965 , Răzlețe – în 1965, Versuri (2 vol.) – în 1966, Ritmuri – în1966, Noaptea – în 1967, Litanii – în 1967) şi să revizuiască majoritatea textelor (90%) din cele ce urmau să fie tipărite în Scrieri.
Ordonându-i episoadele într-o succesiune aparent cronologică şi aparent cauzală, aş putea transforma metafora corvoada gingaşă într-un fel de istorie a ediției Scrieri, gen preferat, pare-mi-se, de academici. Astfel se justifică, poate, graba unor domni profesori de a numi istorie gogomăniile aberante ale lui Traian Radu, autor al unor ridicule însăilări de mărturii mincinoase numite de inconştiența lui Avatarurile ediției de autor Tudor Arghezi, Scrieri. Câteva precizări retrospective12. Mărturii mincinoase şi potlogării biurocratice, de vreme ce numitul face “precizări” retrospective întemeiate pe “documente” din “dosarul de carte” răstălmăcite, despre fapte petrecute într-un timp din care el a lipsit şi fizic şi profesional13 – timpul pregătirii şi definitivării textelor din ediție –, şi îşi argumentează judecățile prin ignorarea sau falsificarea raporturilor dintre “documentele” din “dosarul de carte”, dosar subtilizat din arhiva Editurii Minerva, sau doar “împrumutat”…
Am refuzat şi refuz din mai multe motive să înlocuiesc titlul metaforic “corvoada gingaşă” cu titlul academic “istoria ediției de autor Tudor Arghezi, Scrieri”, nu numai pentru că titlul academic e cenuşiu şi banal, dar îndeosebi pentru că înlocuirea ar estompa nuanța de intimitate afectivă din “corvoada gingaşă”. Pe de o parte şi cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, pentru că termenul “istorie” ar implica din parte-mi o participare obiectivă, participare ale cărei rigori subînțelese nu sînt în stare să le respect. Totodată pentru că participarea cât de cât obiectivă m-ar obliga să produc în sprijinul ei nişte “documente”, cum ar fi un “jurnal al ediției” şi o seamă de hârțoage din “dosarul de carte”. Am ținut, începând din 1954, un jurnal al colaborării mele auxiliare cu Tudor Arghezi. L-am pierdut, după cum am spus, la seismul din 1977. Amintindu-mi-l şi apreciindu-l acum, cred că, dacă l-aş avea, nu mi-ar fi de mare folos la creionarea în zigzag a miniepisoadelor din corvoada gingaşă, pentru că majoritatea paginilor lui cuprindeau însemnări utile redactării editoriale a paginilor dactilografiate ce urmau să fie trimise la “forurile superioare de aviz” şi în tipografie. Totuşi regret pierderea lui pentru că pe unele file transcrisesem o seamă de adversaria privind succesiunea textelor dintr-un volum ori dintr-altul, conținând amintiri şi impresii inedite ale poetului, conjuncturale textelor definitivate, note pro memoria ale redactorului, câteva “documente” copiate sau facsimilate după ”dosarele de carte” şi multe însemnări referitoare la “ortografia argheziană”, sintetizate, în acelaşi jurnal, într-un “îndreptar ortografic şi ortoepic arghezian”. Forma definitivă a “îndreptarului” am redactat-o târziu, în 1965, după ce am parcurs treptat mai multe etape de “întrebări” şi “răspunsuri” despre scrierea unor cuvinte şi după ce poetul îmi dădea, când şi când, fără să-l întreb, în timp ce-i citeam textele, indicații privind grafiile şi rostirile unor cuvinte, grafii şi rostiri diferite de cele stabilite de Academie. Acest “îndreptar ortografic şi ortoepic” nu l-am putut stabili la începutul colaborării noastre, deci la începutul îngrijirii ediției de către autor, aşa cum impun normele metodologice ale textologiei, în câteva “întâlniri de lucru speciale, preliminare”, pentru că Tudor Arghezi era refractar oricărei discuții organizate pe teme lingvistice. Era însă, în principiu şi în fapt, un adept riguros al ortografiei fonetice, dar, ca şi Caragiale, avea nevoie, în practică, de concursul unui buchisitor discret şi cu tact.
În ceea ce priveşte “documentele redacționale” din dosarele cărților argheziene la care lucrasem, când, după cutremur, am vrut să le recopiez sau să le refacsimilez, ca să-mi refac “arhiva”, am constatat, nu fără uimire, că dispăruseră şi că nimeni din Editura Minerva nu ştia nici că respectivele dosare nu mai sînt, nici cum s-a întâmplat să nu mai fie la locurile lor. Enigma – căci după expresiile celor întrebați enigmă părea să fie şi pentru ei – a fost desluşită de Traian Radu, care le-a folosit, cenzurându-le pe unele, interpretându-le tendențios pe altele, după placul stăpânilor lui14.
NOTE
1. Cf. vb. germ. vorbereiter.
2. Cf. Baruțu T. Arghezi, Înaintea uitării, Coperta şi bufnița de Doina Melania Arghezi. Oradea, Casa de Presă şi Editura "Anotimp" cu Editura Abaddaba, 2000, p.168.
3. Voi desluşi această afirmație, cu nume şi detalii, în paginile următoare.
4. Aşa erau numite în editură, evident, cu un termen impropriu, dactilogramele.
5. Cf. Baruțu T. Arghezi, Op. cit., ed. cit., p.205.
6. Cf. Tudor Arghezi, Opere, I Versuri. Ediție îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Mitzura Arghezi şi Traian Radu.
Prefață de Eugen Simion. Bucureşti, Univers enciclopedic, 2000, vol.I, p.CVIII.
7. Cf. G. Pienescu, Cum se fură o ediție. Mărturie amară, în România literară, an.XXXVII, nr.31, 11-17 august 2004, p.16-17.
8. Facsimilată în Adevărul literar şi artistic, nr. 13, mai 2003, p.11.
9. Detectivisme – substantiv derivat din numele lui Adolphe Bertillon (1853-1914), creatorul antropometriei.
10. Cf. Mihai Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, Editura Minerva, 1972 şi D. Vatamaniuc, Tudor Arghezi (1880-1967). Biobibliografie I-Opera, II-Repere critice şi corespondență. Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005.
11. Cf. Scrieri de Tudor Arghezi, în 61 de volume, în Argeş, an II, nr.8, august 1967, p.6.
12. Cf. Tudor Arghezi, Scrieri. 46. Proze, Bucureşti, Academia Română. Fundația națională pentru ştiință şi artă. Institutul de istorie şi teorie literară G. Călinescu, p.441-450.
13. Era să scriu "şi spiritual", dar mi-am tras pe seamă că adverbul nu i s-ar potrivi individului.
14. Respectivii pot fi identificați prin citirea articolului meu, Deocamdată…, din Viața Românească, an. CIII, nr.5, mai 2008, p. 52-57
Dar să-i las pe josnici în josniciile lor şi să-mi continui prefața începută cu câteva rânduri mai sus.
Blocul “Continental”, din strada Colonadelor (azi Toma Caragiu) nr.3, prăbuşindu-se, în cele câteva secunde cât au durat hurducăturile pământului la 4 martie 1977, am pierdut, în surpăturile apartamentului meu, o viață, toată agonisita părinților mei şi a mea, necesară unui trai civilizat, toate actele familiei, cărțile, fişele de lectură şi bibliografice, precum şi “documentele de lucru privind revizuirea seriei “Scrieri – T. Arghezi”, realizată de dl. G. Pienescu, redactor de carte, cu care autorul lucrase, prin citire şi adnotații, luni de zile, atât în apartamentul din Bd. Aviatorilor, cât şi în cel din str. Arhitect Cerchez”5. Dar nu le-am pierdut chiar pe toate, cum spune pluralul articulat “documentele”, încât să nu mai am nicio “acoperire în document”, cum le place să creadă, în meschina lor nărăveală, pseudo-îngrijitorilor ediției de versuri argheziene, în două volume, apărute în eleganta colecție de “opere fundamentale”, coordonată de dl. Eugen Simion6. Printr-un miracol — altfel nu pot numi întâmplarea —, au fost cruțate de cataclism, găsite printre ruine şi salvate mai multe mape conținând “documente” din anii colaborării lui Tudor Arghezi cu mine, la alegerea, gruparea şi definitivarea textelor din Scrieri, îndeosebi a celor din grupajul Schițe de portret (datând din anii 1911, 1914, 1927-1931, 1945-1947, 1962 şi 1966), lucrate în anii 1965-1967. Toate aceste date sînt sigure pentru că aveam obiceiul să notez, lângă fiecare titlu, dacă textul respectiv urma să fie ori să nu fie inclus în ediție, denumirea grupajului în care urma să-l introduc şi data definitivării lui de către poet. Uneori am notat şi locul (de ex.: “Otopeni”), alteori şi data, şi locul şi chiar şi ora (de ex.: „30.VIII.1966, Cerchez 16, în grădină, ora 12.40”, la ”schița de portret” Mirela Vasile Pop). Marginal stânga sau printre rânduri sînt înscrise de mine modificările dictate de Tudor Arghezi, iar la finele fiecărui text, după ultimul rând, sînt menționate datele bibliografice. Aceste date le poate citi oricine vrea să verifice adevărul afirmațiilor mele, atât pe exemplarele grupajului Schițe de portret, cât şi pe copiile articolelor politice salvate din risipurile seismului. Primul exemplar al fiecărei copii a fost “împrumutat” , de la mine din casă, de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) cu promisiunea pe cuvânt de onoare că mi le va restitui la cerere. Nu insist7. Această realitate documentară o face încă o dată de râs pe respectiva doamnă, infatuată pseudonimic, care a tipărit, în volumele 26-46 ale ediției Scrieri, supraîngrijite cu concursul complicelui d-sale întru impostură şi matrapazlâcuri, Traian Radu, mențiunea falsă şi făloasă: “Note bibliografice de Mitzura Arghezi”. Mențiune falsă şi făloasă pentru că d-sa şi le-a atribuit, fără să fi făcut în prealabil cercetările care ar fi îndreptățit-o să şi le aproprie, cercetări pe care eu le-am făcut de-a lungul a peste douăzeci de ani pentru că-mi erau necesare la compunerea colecției personale, manuscrisă.
Şi cred că tot printr-un miracol a fost salvat din dărâmăturile celor nouă etaje ale blocului “Continental”, intrate unul într-altul şi prăbuşindu-şi molozurile unul peste altul, zdrobind lucruri, schilodind şi ucigând bieți oameni înspăimântați, un teanc de manuscrise argheziene legate cu sfoară – aşa arătau când a dat cu ochii de ele fiul meu, arhitectul Mihai Pienescu – puse pe jos, lângă cuptorul unei bucătării de creşă de pe o stradă mărginaşă (strada Laboratorului) din cartierul Vitan — creşă dezafectată şi devenită centru de colectare a lucrurilor găsite în ruinele blocului “Continental”. Un teanc de manuscrise argheziene împachetate, şi pachetul legat cu sfoară, cum nu erau păstrate în “arhiva” mea de manuscrise (o servietă cu burduf, dispărută la cutremur), sugerează găsirea lor de către un şcolit cinstit, cu sensibilitate călăuzită, care, dându-şi seama de valoarea lor, în sine, dar şi sentimentală, pentru cel care le pierduse, le-a împachetat ca să le apere de risipire sau de distrugere în acele zile de tulburare şi de zarvă, şi le-a pus deasupra un plic, amestecat printre ele, cu numele adresantului, scris cu creionul, adresant căruia, dacă nu murise, îi aparțineau: Pienescu. Trăind şi nemurind, m-am legitimat, am luat pachetul şi în el am găsit, mai bine zis am regăsit o seamă de răvaşe ale poetului privind ediția Scrieri şi alte ediții de versuri şi proze, precum şi câteva manuscrise dăruite, printre care şi mâzgălitura poeziei Mireasmă8 şi o scrisoare trimisă mie în iulie 1954, pe când îşi petrecea prima lui vacanță pe litoral, în stațiunea Carmen Sylva (numită pe atunci Vasile Roaită), după anii întunecați de umbrele staliniste ale lui Sorin Toma, Ion Vitner, Traian Şelmaru, Niculae Moraru şi ale altor ejusdem furfuris. Scrisoarea, pe care din cauza unor rigori tehnoredacționale regret că nu o pot reproduce acum în facsimil, o voi transcrie la momentul potrivit din derularea acestor amintiri, însoțită de lămuririle necesare.
Câteva precizări:
l pierzându-mi “jurnalul” ediției Tudor Arghezi, Scrieri, la cutremurul din 4 martie 1977, datele calendaristice din paginile următoare, dacă nu sînt însoțite de mențiuni exprese în text sau în note sublineare, sînt, evident, aproximative;
l ghilimelele sau alte semne grafice care marchează dialogurile, nu indică strict autenticitatea cuvintelor rostite în diverse împrejurări de personajele indicate, ci doar reproducerea lor corectă – insist: corectă – după imprimările din memorie; — cu excepția abrevierilor bibliografice, lexicografice şi gramaticale obişnuite, am folosit şi următoarele abrevieri:
B.A.R. – Biblioteca Academiei Române; B.P.T. – Biblioteca pentru toți; D.G.P.T. – Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor; E.P.D. – Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții; E.P.L. – Editura pentru literatură; E.S.P.L.A. – Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă; P.C.R. – Partidul Comunist Român; P.M.R. – Partidul Muncitoresc Român; U.T.M. – Uniunea Tineretului Muncitoresc Român.
M-am străduit să relatez cu sinceră şi maximă corectitudine faptele şi circumstanțele în care am fost implicat, evitând să le apreciez şi lăsându-i cititorului libertatea de a-şi exercita acest drept.
note din lăuntru
G. PIENESCU
CORVOADA GINGAŞĂ
I
În această metaforă a concentrat Tudor Arghezi sârguințele subsemnatului, iscoditoare ( de aceea numite, tot de dânsul, bertiionaje9), prin care, străduindu-mă pe brânci, sau, cum însuşi scrie , “pe genunchi, pe coate, târâş, pe patru labe”, în biblioteci, vreme de peste 16 ani, cu din ce în ce mai multe dioptrii, am descoperit versuri şi îndeosebi proze argheziene publicate numai în reviste, ziare, almanahuri etc., adeseori semnate şi cu alte pseudonime decât “clasicul” astăzi Tudor Arghezi, pseudonime pe-atunci necunoscute10,versuri şi proze necuprinse, până în 1960, în nicio bibliografie, fie şi parțială, a scrierilor lui. Şi tot cu această metaforă a numit Tudor Arghezi colaborarea mea auxiliară cu el, intimă, afectuoasă şi devotată, închinată poeziei şi poetului. De regulă ostil, Destinul
mi-a devenit pe neaşteptate favorabil, dăruindu-mi bucuria de a-i fi poetului alături vreme de 13 ani şi de a-l ajuta să stabilească, în februarie 1967, după schițarea mai multor variante de proiect, proiectul definitiv al ediției Scrieri11, să publice alte câteva cărți (Pagini din trecut, ediția I — în 1955, ediția a II-a – în 1956, Poeme noi – în 1963, Cadențe – în 1964, Silabe – în 1965 , Răzlețe – în 1965, Versuri (2 vol.) – în 1966, Ritmuri – în1966, Noaptea – în 1967, Litanii – în 1967) şi să revizuiască majoritatea textelor (90%) din cele ce urmau să fie tipărite în Scrieri.
Ordonându-i episoadele într-o succesiune aparent cronologică şi aparent cauzală, aş putea transforma metafora corvoada gingaşă într-un fel de istorie a ediției Scrieri, gen preferat, pare-mi-se, de academici. Astfel se justifică, poate, graba unor domni profesori de a numi istorie gogomăniile aberante ale lui Traian Radu, autor al unor ridicule însăilări de mărturii mincinoase numite de inconştiența lui Avatarurile ediției de autor Tudor Arghezi, Scrieri. Câteva precizări retrospective12. Mărturii mincinoase şi potlogării biurocratice, de vreme ce numitul face “precizări” retrospective întemeiate pe “documente” din “dosarul de carte” răstălmăcite, despre fapte petrecute într-un timp din care el a lipsit şi fizic şi profesional13 – timpul pregătirii şi definitivării textelor din ediție –, şi îşi argumentează judecățile prin ignorarea sau falsificarea raporturilor dintre “documentele” din “dosarul de carte”, dosar subtilizat din arhiva Editurii Minerva, sau doar “împrumutat”…
Am refuzat şi refuz din mai multe motive să înlocuiesc titlul metaforic “corvoada gingaşă” cu titlul academic “istoria ediției de autor Tudor Arghezi, Scrieri”, nu numai pentru că titlul academic e cenuşiu şi banal, dar îndeosebi pentru că înlocuirea ar estompa nuanța de intimitate afectivă din “corvoada gingaşă”. Pe de o parte şi cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, pentru că termenul “istorie” ar implica din parte-mi o participare obiectivă, participare ale cărei rigori subînțelese nu sînt în stare să le respect. Totodată pentru că participarea cât de cât obiectivă m-ar obliga să produc în sprijinul ei nişte “documente”, cum ar fi un “jurnal al ediției” şi o seamă de hârțoage din “dosarul de carte”. Am ținut, începând din 1954, un jurnal al colaborării mele auxiliare cu Tudor Arghezi. L-am pierdut, după cum am spus, la seismul din 1977. Amintindu-mi-l şi apreciindu-l acum, cred că, dacă l-aş avea, nu mi-ar fi de mare folos la creionarea în zigzag a miniepisoadelor din corvoada gingaşă, pentru că majoritatea paginilor lui cuprindeau însemnări utile redactării editoriale a paginilor dactilografiate ce urmau să fie trimise la “forurile superioare de aviz” şi în tipografie. Totuşi regret pierderea lui pentru că pe unele file transcrisesem o seamă de adversaria privind succesiunea textelor dintr-un volum ori dintr-altul, conținând amintiri şi impresii inedite ale poetului, conjuncturale textelor definitivate, note pro memoria ale redactorului, câteva “documente” copiate sau facsimilate după ”dosarele de carte” şi multe însemnări referitoare la “ortografia argheziană”, sintetizate, în acelaşi jurnal, într-un “îndreptar ortografic şi ortoepic arghezian”. Forma definitivă a “îndreptarului” am redactat-o târziu, în 1965, după ce am parcurs treptat mai multe etape de “întrebări” şi “răspunsuri” despre scrierea unor cuvinte şi după ce poetul îmi dădea, când şi când, fără să-l întreb, în timp ce-i citeam textele, indicații privind grafiile şi rostirile unor cuvinte, grafii şi rostiri diferite de cele stabilite de Academie. Acest “îndreptar ortografic şi ortoepic” nu l-am putut stabili la începutul colaborării noastre, deci la începutul îngrijirii ediției de către autor, aşa cum impun normele metodologice ale textologiei, în câteva “întâlniri de lucru speciale, preliminare”, pentru că Tudor Arghezi era refractar oricărei discuții organizate pe teme lingvistice. Era însă, în principiu şi în fapt, un adept riguros al ortografiei fonetice, dar, ca şi Caragiale, avea nevoie, în practică, de concursul unui buchisitor discret şi cu tact.
În ceea ce priveşte “documentele redacționale” din dosarele cărților argheziene la care lucrasem, când, după cutremur, am vrut să le recopiez sau să le refacsimilez, ca să-mi refac “arhiva”, am constatat, nu fără uimire, că dispăruseră şi că nimeni din Editura Minerva nu ştia nici că respectivele dosare nu mai sînt, nici cum s-a întâmplat să nu mai fie la locurile lor. Enigma – căci după expresiile celor întrebați enigmă părea să fie şi pentru ei – a fost desluşită de Traian Radu, care le-a folosit, cenzurându-le pe unele, interpretându-le tendențios pe altele, după placul stăpânilor lui14.
NOTE
1. Cf. vb. germ. vorbereiter.
2. Cf. Baruțu T. Arghezi, Înaintea uitării, Coperta şi bufnița de Doina Melania Arghezi. Oradea, Casa de Presă şi Editura "Anotimp" cu Editura Abaddaba, 2000, p.168.
3. Voi desluşi această afirmație, cu nume şi detalii, în paginile următoare.
4. Aşa erau numite în editură, evident, cu un termen impropriu, dactilogramele.
5. Cf. Baruțu T. Arghezi, Op. cit., ed. cit., p.205.
6. Cf. Tudor Arghezi, Opere, I Versuri. Ediție îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Mitzura Arghezi şi Traian Radu.
Prefață de Eugen Simion. Bucureşti, Univers enciclopedic, 2000, vol.I, p.CVIII.
7. Cf. G. Pienescu, Cum se fură o ediție. Mărturie amară, în România literară, an.XXXVII, nr.31, 11-17 august 2004, p.16-17.
8. Facsimilată în Adevărul literar şi artistic, nr. 13, mai 2003, p.11.
9. Detectivisme – substantiv derivat din numele lui Adolphe Bertillon (1853-1914), creatorul antropometriei.
10. Cf. Mihai Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, Editura Minerva, 1972 şi D. Vatamaniuc, Tudor Arghezi (1880-1967). Biobibliografie I-Opera, II-Repere critice şi corespondență. Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005.
11. Cf. Scrieri de Tudor Arghezi, în 61 de volume, în Argeş, an II, nr.8, august 1967, p.6.
12. Cf. Tudor Arghezi, Scrieri. 46. Proze, Bucureşti, Academia Română. Fundația națională pentru ştiință şi artă. Institutul de istorie şi teorie literară G. Călinescu, p.441-450.
13. Era să scriu "şi spiritual", dar mi-am tras pe seamă că adverbul nu i s-ar potrivi individului.
14. Respectivii pot fi identificați prin citirea articolului meu, Deocamdată…, din Viața Românească, an. CIII, nr.5, mai 2008, p. 52-57