MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂȚII

Clasicitatea oferă sursele perene modernității

Pentru a restrânge discuția – altminteri, despre caracterul formativ şi prospectiv al Antichității clasice am putea glosa în mod frenetic, argumentând pe spații nelimitate –, vom oferi un ultim adevăr cu valoare de postulat, pe care îl înscriem, după cum deja am arătat, ca premisă a abordării noastre subsecvente.
De data aceasta, ne plasăm pe poziția creatorului, de ieri şi de azi, şi nu pe aceea a subiectului formării (publicul în general, cel şcolar-universitar, în special). Formarea educațională, pe calea asimilării sau – cel puțin – a cunoaşterii cultural-spirituale, într-o măsură sau alta, a valorilor Antichității clasice, reprezintă dimensiunea, să-i spunem aşa, de „masă” a efectului unui proces global, cu care Europa s-a confruntat în domeniul învățământului încă din momentul în care Antichitatea s-a „topit” în secolele Evului Mediu, proces global care a continuat să funcționze neîntrerupt până în contemporaneitate, cunoscând etape, în această aproape bimilenară evoluție, de adulație şi idolatrizare a asimilării tablei de valori propuse de eduația culturală clasică (sau, poate mai plastic spus, „clasicistă”), dar şi momente şi faze de acerbă contestare şi recuzație vehementă a oricărui contact cu resursele Antichității clasice. Nu mai atragem în discuție şi faptul că procesul educativ-formativ construit, din Evul Mediu până în Renaşterea târzie şi, de aici, din epoca Umanismului, până în veacul Luminilor şi în cel Romantic, pe fundamentele instrucției clasice, pe cunoaşterea culturii şi a civilizației simbiotic-osmotice greco-romane, a fost „exportat” cu mult dincolo de granițele istorico-geografice ale Europei postantice, pe încă două alte continente, la fel de puternice, în dezvoltarea lor material-spirituală ulterioară, ca şi acela de origine (sursă): cele două Americi, dintre care America de Sud poartă, până astăzi, în varianta sinonimică a numelui ei, amprenta indelebilă a latinității.
Dar, repetăm, nu acest aspect al discuției despre impactul „de masă” al „clasicității” vrem să-l aducem acum în discuție, ci un cu totul altul. Pentru că Antichitatea clasică nu a constituit doar un imens rezervor de cunoştințe, de informație necesară în mod fundamental formării cultural-spiritual ulterioare, specializate, a omului din toate timpurile ce au urmat Antichității clasice. „Clasicitatea” a vorbit şi altor oameni, diferiți de cei cu care ne întânim toată ziua pe stradă. „Clasicitatea” a vorbit, în anii de şcoală, dar şi în afara lor, celor care au avut ceva de spus şi de lăsat contemporanilor, respectiv posterității, pe calea cuvântului – scris, vorbit, recitat, cântat –, a muzicii şi dansului, sau prin culoare, sau prin formele masive ale materiei (piatră, marmură, metal), sau, în sfârşit, pe oricare altă cale. Antichitatea clasică li s-a arătat, li s-a descoperit, le-a vorbit şi acestora, creatorilor, nu doar oamenilor obişnuiți. Dialogul cu Antichitatea a reprezentat, pentru creatorii din domeniile – complementare, nu antagonice! – ale artei şi ale ştiinței, pentru cei mai mulți dintre creatori, momentul de răscruce, de revelație, de cele mai multe ori inițial (primum mouens), al conştientizării propriei individualități, tocmai prin raportare, comparativă şi introspectivă, la codul / codurile axiologic(e) – sau, altfel spus, la metaforica „tablă de valori” – a(le) Antichității clasice.
„Clasicitatea” a oferit, deci, creatorului ulterior, mai ales din spațiul modernității, posibilitatea şi ocazia dialogului cu ea, unul extrem de fertil din unghiul de vedere al creației. Trebuie să vedem în operele Antichității clasice nu doar calitatea lor de modele, asimilabile (creator) sau nu, ci, am spune, mai presus de orice, din perspectiva unui creator artist, sursa – primară, de foarte multe ori – a însuşi procesului propriu de creație. Dacă alegem sfera literaturii (pe care, prin formația noastră filologico-umanistă, o cunoaştem, cred, cel mai bine), câteva exemple, mai mult decât edificatoare, pot încheia şi, totodată, rezuma demonstrația noastră. Un Boccaccio fără Satyricon-ul petronian şi Măgarul de aur apuleian s-ar fi pierdut într-o incertă şi fadă comprehensibilitate. Problematica umană intersectată şi interferentă cu aceea a destinului, în dramele lui Shakespeare, reia şi reface dezbaterea despre condiția umană, care constituie chintesența mesajului tragediei vechi greceşti, după cum – pentru a rămâne la acelaşi autor – cel puțin o comedie (aceea numită „a erorilor”) este o retranscriere intertextuală a Menaechmi-lor plautini. Nu mai vorbim de călătorii odiseice reinterpretate faustic sau joycean, nu mai vorbim de poeme bucolico-georgice recreate în pur spirit vergilian de un Paul Valéry, de elegii amplificând rezonanțe autentic properțiene la un Ezra Pound ... şi aşa mai departe.
Creatorului profund autentic „clasicitatea” i se descoperă ca sursă şi ca resursă-stimul în acelaşi timp. Nu ca un ecran opac. Produce iluminare, nu confuzie. Surpriză şi, poate, recul şi refuz. Dar, în orice caz, clasicitatea (îi) vorbeşte, nu este mută. Condiția ar fi ca noi să nu (mai) avem urechile înfundate.
Oare câtă dreptate avea Eugène Ionesco să scrie, în anul 1958, următoarele: „La urma urmelor, eu sunt pentru clasicism: el este avangarda. Descoperire de arhetipuri uitate, neschimbătoare, înnoite în expresie: orice adevărat creator este clasic. şS.Nț. Micul burghez este cel care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip. Arhetipul este mereu tânăr. şS.N.ț”
Vă întreb şi, totodată, vă rog să reflectați la cuvintele lui Ionesco.
În ceea ce ne priveşte, vom deschide, în numerele viitoare, împreună, partea a doua a însemnărilor noastre, pe care, aşa cum rezultă din titlu, ca şi din rugămintea-îndemn de mai sus, le dorim stimulente ale reflecției domniilor voastre.