FURIOASA INCONSECVENȚĂ

Nu ne propunem în prezentele rînduri a ne ocupa de producția de romancier a d-lui Augustin Buzura, ci de opiniile d-sale literare şi civice. S-ar prea putea ca opera prozatorului să rămînă una de raftul doi, aşa cum preconizează unele interpretări recente, din pricina, între altele, a amprentelor epocii pe care le poartă, silind cititorii de azi la decriptări nu tocmai pasionante, ori, dimpotrivă, să-şi recîştige voga de odinioară. Altceva ne interesează acum. Imaginea d-lui Buzura aşa cum se detaşează din volumul A trăi, a scrie, sub unghiul conştiinței şi al caracterului. O figură a omului, aşadar, însă nu a unuia ieşit din decorul textului, ci oferit de acesta, parte integrantă a prestației de ordin literar în nu mai mică măsură decît a celei din sfera social-politică cu care intră în conexiune. Figură amfibie, în dubla-i calitate de om real şi de personaj ce se automodelează în pastă mărturisitoare. Pentru a nu fi suspectați de tendenționism ori de superficialitate, ne vom strădui a ne documenta observațiile, susținîndu-le prin citate. Îl vom lăsa pe romancier să vorbească în voie. Fişa moralistă ce i se poate alcătui astfel n-ar putea omite a înscrie dintru început monumentala siguranță de sine de care dă dovadă la mai fiecare pas. Nici cea mai vagă îndoială ori aprehensiune nu-i umbreşte strălucirea unui olimpianism… mai mult decît brebanian. Cu triumfală minuțiozitate, autorul Orgoliilor găseşte de cuviință a ne pune la curent cu succesele d-sale internaționale, bunăoară cînd dă o replică d-lui D. țepeneag: „Aş putea să-i trimit lui țepeneag cîteva articole din SUA, Suedia, Brazilia, Germania, Japonia. Numele unor universități străine importante unde neînsemnatele mele romane se bucură de atenție sau nişte titluri academice străine recent primite etc., dar mă mulțumesc să-i amintesc cît de supărat a fost cînd a descoperit că figurez în Le nouveau dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays, vol I, Edition Robert Lafonnt, Paris, într-un spațiu mai mult decît onorabil, în vreme ce «alte mărimi» de la noi lipseau”. Superb. A se reține şi bucuria ce-o exhibă pentru că „alte mărimi” lipseau, pentru că, în compania acestora, desigur, jubilația d-sale ar fi fost micşorată. Dar atîta nu e îndestulător. Succese suplimentare sunt raportate pe nerăsuflate, în acelaşi interviu, nu care cumva să nu fie luate în seamă, motivate într-un chip irecuzabil: „urmează să-mi apară curînd cîteva traduceri în SUA, Suedia, Brazilia, Japonia etc., şi nu pentru că aş fi preşedintele Fundației Culturale Române (sic!), ci pur şi simplu pentru că, iertată-mi fie lipsa de modestie, sunt bun, adevăr cunoscut foarte bine şi de D. Țepeneag, altfel nu m-ar plictisi periodic cu invidia sa infantilă”. Într-o manieră, în schimb, defel „infantilă”, dl. Buzura se bate cu pumnul în piept: „sunt bun. Păi asta cred şi eu”. „Bun” inclusiv în privința unei omnisciențe care-l îmbată de încîntare: „ştiu în ce direcție merge lumea… şi din clipa asta mă simt foarte liniştit”.
Ştiind, în chip mirabil, „încotro merge lumea”, romancierul se aplică asupra realităților noastre postdecembriste cu o suveranitate dătătoare de vertijuri. Dacă în raport cu fapte precum că „țara a fost, practic, vîndută la un preț de nimic, în timp ce instituțiile statului sunt paralizate”, că „deocamdată peste două milioane de «fugiți» ne îndeamnă să ne gîndim cu mare nelinişte la viitor”, că „«puterile» unor vindecători tind să ia locul tot mai mult medicinii ştiințifice”, această superioritate scîrbită, cutezăm a observa, nu prea s-ar putea distinge prin originalitate, altminteri se petrec lucrurile, cînd vine vorba de intelighenție. Dl.Buzura o măsoară de la o altitudine himalayană: „Cît despre intelectuali… Pe ei Revoluția i-a găsit fără idei, fără proiecte, fără o viziune asupra viitorului. Cea mai multă energie s-a cheltuit pe căutarea unor stăpîni şi pe întreținerea urii”. Nu vom insista pe gafa, atît de jenant vizibilă, a ultimei propoziții. Înfricoşați, să încercăm a ne lămuri cu privire la dezastruoasa stare a tagmei intelectuale indigene, aşa, luată în întregul său, în optica de vates amar a preopinentului nostru. Mai întîi intelectualii noştri nici n-ar fi nişte intelectuali adevărați, ci doar o adunătură de impotenți ai minții, care n-ar putea decît stîrni „uimirea” că sînt taxați astfel: „incapacitatea multor intelectuali, chiar de primă mărime, de a trăi idei, de a duce un proiect pînă la capăt şi, mai ales, de a-şi deschide ochii la ceasul lumii, este uimitoare”. Care sunt „maladiile” acestor nefericiți, maladii „poate fără leac”? „Cultura după ureche”, „narcisismul extrem” (sic!), „refuzul dialogului” (sic!), nemaiputînd fi vorba de „fidelitate şi consecvență prin zona noastră” (sic!). şi iarăşi evităm a vorbi de funie în casa spînzuratului: „Drumul spre scurtătură, spre mica politică, şi nevoia de-a se pune în slujba cuiva, de a avea un protector sigur, cineva care să le spună ce trebuie să facă o vreme”. Dar vom reveni.
Dl. Buzura trecea în ochii multora, înainte de 1989, drept un soi de disident, deci o persoană din categoria celor care au pregătit moralmente răsturnarea dictatorului. A celor care, simțind puternic, exponențial, lipsa de libertate la care ne supunea regimul totalitar, au ajutat obştea românească să ajungă (fie şi în contextul unei sumedenii de dureroase neajunsuri) la o condiție a exprimării democratice. Ce să vezi însă? Să vezi şi să nu crezi! Autorul Vocilor nopții se declară mulțumit de „libertatea” de care avea parte în trecut, îndreptîndu-şi indexul mînios în cu totul altă direcție: „Privind în urmă cu toată luciditatea, pot susține cu «cărțile pe masă» că, mie, personal, Revoluția nu mi-a redat libertatea de a scrie deoarece, în ciuda cenzurilor şi a amenințărilor, m-am simțit întotdeauna liber. Drept pe care, de altfel, mi l-am cîştigat singur. şi, totuşi, mi-a adus şi mie ceva Revoluția: o nouă generație de agresori, unii mult mai murdari decît orice securist sau activist de partid din vremea Răposatului”. Asta i-a adus, care va să zică, Revoluția d-lui Buzura şi nu libertatea de care cam ştiam că beneficia şi înainte de decembrie, însă nu aveam propria-i confirmare! Să vedem cine sunt aceşti „agresori” terifianți, aceste ființe monstruoase care-i creează o țintă a luptei mult mai semnificativă decît erau organele abuzive ale defunctului regim şi decît sunt azi succesorii lor. Cu o iritare veninoasă sub care n-am putea descifra decît frica de adevăr a agresorului (ei, da, dl. Buzura devine acum, orice s-ar zice, agresorul!), frica despre care vorbea Bernard-Henry Levy („răutatea este odrasla unei frici violente, răscolitoare, care a recurs la această soluție ca să nu fie silită să se dea în vileag”), d-sa se rosteşte astfel: „După mine ceea ce se întîmplă are o explicație foarte simplă. Mulți continuă ceauşismul fără Ceauşescu, practicile vechi în haine noi, pentru că atunci se judeca totul printr-o optică politică, orice gest era politic, dacă în tipografie scriai cu creion roşu sau verde, faptul era interpretat politic, deci se perpetuează o optică penibilă, altfel n-am cum să-i spun, şi neintelectuală în orice caz. Intelectualitatea are nişte obligații enorme față de acest popor şi față de acest moment istoric şi este straniu că nu şi-a dat seama că încă se mai operează cu mijloacele vechi, ale ceauşismului”. Astfel comportarea scriitorului socotit disident capătă o turnură stupefiantă. Dacă ceea ce s-a crezut a fi opoziția d-sale la cîrmuirea ceauşistă (las’ că nu ezita a-l lăuda, în paralel, şi pe dictator, vezi episodul din 1971, cînd, din acest motiv Goma nu l-a mai putut recomanda Editurii Gallimard, şi a-i ataca pe maghiari spre a rima slugarnic cu o teză a național-comunismului!) ar fi fost realmente asumată, de ce o asemenea pornire împotriva celor ce continuă în mod legitim anticomunismul? De ce această ură viscerală împotriva oamenilor ce s-ar fi cuvenit a-i fi apropiați? Ce ascunde autorul Fețelor tăcerii, sub tăcerea d-sale, mascată de bruiajul violenței? Cum s-ar putea explica evoluția lui „Gusti”, aşa cum e consemnat în Jurnalul lui Mircea Zaciu, cu o înfățişare de „aiurit”, „confuz”, „mitoman”, „încurcat”, „bîlbîit”, în anii „disidenței”, la figura autoritarist-discreționară, cinică din prezent? Conştiința pe care o etalează dl. Buzura, atît de contradictoriu agitată, e neverosimilă. Umoarea d-sale impură se îndreaptă în jeturi oribile asupra tuturor confraților, asupra tuturor intelectualilor care nu-i cîntă în strună, nu-i aplaudă oportunismul, nu-l admiră, asupra tuturor celor care, în mod natural, caută explicațiile duplicității d-sale, manifestate în două faze: o dată în cadrul disidenței relative, apoi în momentul „schimbării la față”, imediat după decembrie. „Cei ce au lansat povestea cu «voia de la poliție» ori sunt ignoranți, ori răuvoitori, adică indivizi care nu au cum să-şi justifice laşitățile, neputința sau lipsa de talent”. După cum vedem, încredințat că e „bun” în tot şi în toate, la superlativ, dl. Buzura amestecă lucrurile la întîmplare. Străduindu-se a aplica lovituri sub centură, amalgamează ignoranța (criteriu cultural), reavoința, laşitatea (criterii etice), lipsa de talent (criteriu estetic) într-o furie nediferențiată, ca şi cum „nemernicii” care-şi permit a avea alte păreri decît
d-sa ar cumula toate defectele posibile. Convins că e o întrupare a perfecțiunii, autorul Refugiilor adoptă poza unui lider de conştiință absolut care se crede îndrituit a mustra țara întreagă. O țară care nu-l merită: „Pe aici, pe la noi, am mai spus-o, avem mai multe genii decît cărți bune”. Şi încă o frază memorabilă: „Tot aşa de bine s-ar putea spune că astăzi abandonarea sau neglijarea culturii adevărate de dragul politicului este o formă de laşitate”. S-ar cădea aici doar o bagatelă: o demonstrație convingătoare din care să rezulte că faimosul apolitism, întrupat, între primii, de către dl. Buzura, ar fi altceva decît un subterfugiu al politichiei conservatoare…
Spinoza afirma că „pasiunile triste” precum răutatea, furia, cruzimea, disprețul nu conferă putere ci slăbiciune, nu reprezintă un însemn al forței ci unul al neputinței. Cu sprijinul lor poți izbuti doar pe termen scurt, niciodată pe termen lung. Trădîndu-şi calitatea de anticomunist ce i se atribuia sub regimul comunist (pe care n-o dezmințea atunci, lăsîndu-se lăudat de Europa liberă), mă tem că dl.Buzura n-a făcut decît să-şi asigure un asemenea succes pe termen scurt. A trecut fără zăbavă, după decembrie, cu arme şi bagaje, în barca lui Ion Iliescu, primind ca răsplată funcția fastuoasă (şi mănoasă!) de preşedinte al Fundației Culturale Române, devenite Institutul Cultural Român. A căpătat astfel, alături de un Răzvan Theodorescu, de un Paul Everac, de un Marin Sorescu etc., rolul de privilegiat, din rîndul intelighenției, al puterii neocomuniste. N-a fost o dezerțiune, ci o trădare în toată legea, deoarece fostul disident s-a alăturat fără a sta pe gînduri taberei opuse. Să ne amintim în treacăt că în „epoca de aur”, pe cînd destui confrați erau dați afară din serviciu, şomau ani îndelungați, pierdeau dreptul de semnătură, aveau domiciliu obligatoriu ori erau nevoiți a lua calea exilului, inenarabilul domn Buzura era bine-mersi redactor şef adjunct al uneia din revistele importante din România, Tribuna din Cluj. Un, fie şi mai modest, nomenclaturist. Consecvent doar cu propria-i inconsecvență de fond, d-sa nu osteneşte a-i execra pe cei care se află pe poziția opțiunilor democratice, continuînd ceea ce s-ar cădea să fie propriul d-sale militantism în actualitate. Cu o incredibilă aroganță, nu acceptă discuția, ci doar blasfemierea celor inconvenabili. Libelele d-sale negre sunt orientate împotriva „unor neputincioşi, (…) a celor ce vor să epateze cu orice preț, dar mai ales a rătăciților prin literatură”. Sau: „mi-am dat seama că laşii şi turnătorii de ieri şi, în special, frustrații deveniseră peste noapte profesori de democrație. (…) Căci dacă ei erau slugi, nu puteau concepe că cineva ar putea să rămînă independent, adică în afara unor partide sau a unor lideri cu influență” (sic!). Sau aceeaşi impudică asociere, devenită obsesie: „Avem, iată, un număr foarte mare de ceauşeşti care încă doresc cu ardoare democrație, libertate şi toate cîte ne sunt necesare, dar cu condiția să le facă ei înşişi, să se înfăptuiască sub supravegherea lor «discretă»”. Sau: „nulități morale postrevoluționare”. Sau: „Nemaiexistînd riscuri, au ieşit, aşadar, pe marea scenă şi chiar azi continuă să mă uluiască imensa lor neruşinare”. O bizarerie a firii umane îl îndeamnă, după cum vedem, pe autorul Absenților să acuze, tot
d-sa, nu altceva decît „lipsa de umor, mitocănia, agresivitatea şi ura”. Singura d-sale scuză ar putea fi aceea că, de la o treaptă de enormitate încolo, tupeul poate amuza… Dl. Buzura nu şovăie a se ralia cu voioşie şi acelei mistificări ordinare potrivit căreia cei ce iau în discuție aspectele compromisului cu ideologia comunistă a unor creatori de seamă ai interbelicului, a unor „clasici” precum Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, nu le-ar recunoaşte marea însemnătate globală, funcția de stîlpi ai literaturii române. Nu e mai comod să muşamalizezi trecutul comunist prefăcîndu-te a vedea în comentatorii ce nu-l pot aproba nişte „penibili demolatori”? Confuzia sporeşte astfel cu ideea aiuritoare că noi, condeierii ce încercăm a analiza / sancționa aberația comunistă (e drept, şi pe cea postcomunistă, împrejurare care-l deranjează teribil pe expreşedintele, cu iliescian gir, al Institutului Cultural Român!), am fi… continuatorii liniei Vitner-Novicov-Săptămîna. Deşi, fără simțămîntul de-a greşi, i-am putea atribui pateticului domn Buzura o descendență din Eugen Barbu şi din Vadim, publicişti de care e foarte probabil că se simte din ce în ce mai ataşat, date fiindu-i opțiunile politice postdecembriste. Injuria se lățeşte sub pana-i muiată-n catran, într-un comeraj din care – ierte-ni-se prezumția – țîşneşte fierea invidiei. Goma ar fi „doar un banal caz ce aparține psihiatriei”. Ori: „Lipsa unei culturi temeinice şi incapacitatea de a generaliza, foarte vizibile, plus particularitățile psihicului său l-au obligat să vorbească doar despre sine, ceea ce a ajuns să plictisească, nu numai la Paris, unde repede a fost acoperit de uitare, ci după Revoluție, chiar şi pe cei mai naivi suporteri de la diversele publicații româneşti”. Pentru că, orice s-ar zice, dl. Buzura nu va fi niciodată, nici pe departe, capabil a egala statura de disident veritabil a lui Goma…
În acest peisaj dezolant, devastat de exigențele întoarse pe dos ale d-lui Buzura, să nu fi supraviețuit totuşi nimic? Să fie totul doar o sinistră ruină? Să nu exagerăm. Romancierul are şi cuvinte de laudă pentru cîteva alese fețe. Ba îi şi compătimeşte pe doi confrați, nu e greu să deducem din ce pricină: „Mă surprind întrebîndu-mă deseori dacă se simte cineva vinovat pentru ce s-a întîmplat cu Sorescu şi cu Valeriu Cristea”. Ca şi, cu un tremolo ce nu-l împiedică a-şi admite „norocul”: „Marin Sorescu şi Valeriu Cristea au fost pur şi simplu linşați – am să spun asta de mii de ori! – , eu am avut noroc!” De ce, prin urmare, aceştia doi, chiar dacă „linşajul” rămîne exclusiv o fantezie de romancier? Valeriu Cristea, unul dintre criticii noştri de seamă din epoca ceauşistă, care, din păcate, începe a fi uitat, a săvîrşit, (din credulitate, din stîngăcie?) gestul de-a saluta sosirea minerilor la Bucureşti şi s-a grăbit a intra în alaiul propagandistic al lui Ion Iliescu. N-a avut parte, din cîte ne amintim, de nicio ascensiune. Alta, cu totul alta e situația lui Marin Sorescu. Mereu abil în a întreține bune relații cu toți cei ce-i puteau sluji interesele, făcînd ochi dulci Europei libere şi, concomitent, sorcovindu-l pe dictator, bardul alutan a ajuns după răsturnarea acestuia unul din marii favoriți ai conducerii postcomuniste, inclusiv în calitate de ministru al Culturii. Cine se aseamănă, parcă… nu se ocoleşte, nu-i aşa? În semn de gratitudine (iată că-i putem semnala şi o calitate morală!), dl. Buzura
nu-l uită nici pe binefăcătorul d-sale de căpetenie, Ion Iliescu: „Domnul Ion Iliescu este un politician de clasă, şi fireşte, a făcut un gest de mare generozitate, refuzul sau acceptarea lui Goma neavînd nicio importanță. În rest, mărinimos cum îl ştim, de un sfert de veac, Paul Goma ne spune mereu ce avem noi de făcut”. Lăsînd la o parte evidența că numai dl. Buzura are dreptul să ne spună ce avem noi de făcut,
să-i apreciem pirueta frazeologică, ce îmbină recunoştința cu încă o împunsătură la adresa lui Goma, care a găsit nimerit a refuza invitația preşedintelui țării de-a se întoarce în țară. Magnanimul domn Iliescu față în față cu rău-crescutul Paul Goma! Cu aceste puține dar foarte sugestive excepții, autorul Orgoliilor nu pare a-şi cruța contemporanii, „atîtea nulități literar-politice”, „laşi”, „impostori”, cenzorii comunişti arătîndu-se „mai blînzi decît aceşti nenorociți” nutrind, ei, cenzorii, „un sentiment de respect pentru intelectuali” (sic!). Cum ar veni, „pasiunile triste”, cultivate cu o osîrdie care ne pune în situația de a-i atribui interlocutorului nostru vorba pe care o pronunță asupra profesorului Mircea Zaciu: „lăsa impresia că omenirea există doar pentru a-i face lui mizerii”. Repetăm, cu excepțiile menționate…

P.S. În ce priveşte rîndurile, nu puține, în care delicatul Augustin Buzura se ocupă de mine, nu răspund acelora dintre ele care au în vizor activitatea mea literară, chiar dacă mă reduce la nivelul zero. E un drept inalienabil al d-sale. Dar cînd e vorba de relațiile pe care le-am avut cu regimul trecut, situația se schimbă. Sunt atitudini nu tocmai necunoscute, care s-au bucurat, pe de o parte, de o susținută atenție, în auzul națiunii, de la microfonul Europei libere, iar pe de alta, de o constantă marginalizare, degenerată în prigoană, ca reacție a autorităților. Nu e locul să le reamintesc. Opiniile romancierului asupra a ceea ce sînt ca om de litere mă lasă rece. Însă cele privitoare la viața mea în cetate, la viața mea pur şi simplu, răstălmăcită, batjocorită, mă revoltă. Le consider ca încă o probă a nedemnității celui ce le-a emis.