Cronica literară
Caius Dobrescu
CELE DOUĂ TRUPURI ALE REGELUI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Volumul Regele dimineții (Tracus Arte, 2010) răsună de ecourile interesului dintotdeauna al lui Alexandru Muşina pentru antropologia culturală. Într-o tradiție inițiată de T. S. Eliot, multe dintre textele volumului sînt construite cu imagini ale existenței moderne, stringent-contemporane, dar pe tipare ale imaginarului care trimit explicit, chiar ostentativ, la ciclurile morții şi învierii din ritualurile magice ale fertilității. Eliot, în Tărîmul pustiu, îşi organizează observațiile şi viziunile, fulgurațiile revelator-profetice sau dezintegrator-apocaliptice, în jurul unor idei despre mitologiile arhaice regenerative desprinse din Creanga de aur a lui James George Frazer şi din De la ritual la romanul cavaleresc a lui Jessie Weston. La distanță în timp, dar într-o relație de evidentă afinitate electivă cu acest maestru al modernității, şi poemele lui Alexandru Muşina par subîntinse de o viziune asupra raportului dintre sine, cosmos şi societate desprinsă din faimoasa Cele două trupuri ale regelui a lui Ernst Hartwig Kantorowicz.
Primul poem lung al volumului, Fiii iernii, este aproape o litanie, o rememorare sumbră şi melancolică a întregii epoci comuniste. Spaimele pe care Eliot le exprima în fața unei societăți birocratice, raționalizate, care nu poate opri ciclul natural al energiilor vitale, doar îl poate malforma în mod grotesc, sînt aici proiectate asupra industrialismului comunist. Într-un dialog subteran cu Tărîmul pustiu, Alexandru Muşina înfățişează tabloul cutremurător al unei lumi sterile, vlăguite, aflate într-un accelerat proces de degenerare (ca şi cum România (post?)comunsită ar fi o uriaşă Copşa Mică), dar din care nu a dispărut amintirea incantațiilor rituale cîndva capabile să readucă apele în albii şi sevele în trunchiuri. Poemul nu exprimă doar oroarea față de urmările unei catastrofe cosmico-istorice, el se constituie într-un manifest implicit, criptat, pentru încrederea încăpățînată, rezistentă la toate presiunile rațiunii cinice, în forța redemptivă a poeziei.
Jocul, foarte serios şi riscant de altfel, la care poetul ne/se supune în acest volum este acela de a prelua străvechea credință în identificarea trupului regelui cu unitatea de sînge a comunității şi cu pămîntul regatului şi de a transporta întreg acest complex simbolic în focarul însuşi al configurării sensului modern al demnității personale. Condiția regală este deplasată, cu toată carisma şi forța ei magică, din domeniul mitologiei şi teologiei politice în cel al intimității şi al reflecției despre propria identitate. Resortul prin care Alexandru Muşina traduce poetic principiile fundamentale ale democrației nu este acela al regicidului, al eliminării monarhului ca persoană şi principiu, ci acela al difuziunii, al universalizării condiției regale şi a demnității monarhice. Nu Poporul este suveran pentru poet, ci Individul, sau, mai precis, Conştiința Personală.
Asemenea monarhului medieval, şi individul modern trăieşte condiția numită de Kantorowicz a „celor două trupuri”. Pe de o parte, e vorba de conştiința acută a realității fizice, extrem de subtile, de rafinat-ramificate, dar, în acelaşi timp, supusă în permanență eroziunii, degenerării şi destrămării („Ce frumos sună: Circuitul Naturii! Doar atît ne-a mai rămas” – Aerul s-a mai liniştit). Pe de altă parte, e vorba de persistența credinței într-un supra-trup, într-un trup, cu o formulă frecventă la Mihai Şora, „diafanizat”, care salvează principiul şi experiența densității/plenitudinii, a țesutului, a rețelei vitale ca dantelărie ornamentală, transferîndu-le într-un spațiu pur mental, care poate întreține cel puțin iluzia perpetuității.
Polaritatea este exprimată cu o intensitate care-ți taie răsuflarea în Arhipelagul. Aici, corpul, aparent atît de concret, de auto-conținut, de integral fizic (evidența însăşi), se revelează brusc în indeterminarea sa completă, fundamentală, devine incontrolabil, copleşitor şi amenințător: „Port cu mine un animal uriaş, / Un continent, o galaxie. Nimeni nu ştie cu-adevărat / Ce se petrece-acolo…/ …/ Nimeni nu ştie cine cu-adevărat / Stăpîneşte acolo. Mă rog, pe rînd: arheilor / Daimonilor, micilor zei, marilor zei din meninge…/ M-ascultă oare? Nimeni nu ştie”. Dar această imagine a incertitudinii dureroase, viscerale la propriu, se suprapune peste resuscitarea străvechiului simbolism al corpului ca univers sau cosmos, din care poetul extrage un moment de detaşare, de măreție senină, cu adevărat regală: „Înaintez, înaintez cu ochii deschişi. Visînd: / Un animal uriaş, un continent, / O galaxie. Înaintez, înaintez”. Ochii deschişi din aceste versuri reunesc atît sugestia lucidității absolute a cuiva necruțător în primul rînd cu sine însuşi, cît şi sugestia halucinației, a reveriei redemptive, a utopiei salvatoare sau măcar terapeutice.
Individul real, de carne şi sînge, este în mod fatal şi necesar perisabil, se naşte, aşa zicînd, cu data de expirare tipărită invizibil pe frunte (… furnicile/ Au izbucnit din gură, din nas, să le strivim,/ Gîndacii răsar de sub unghii, să îi strivim!/ …/ Prea multă carne, prea multă piele, furnici, şobolani,/ Prea multe cuvinte şi creier şi sînge… Cîndva/ Doar oasele craniului vor fi dezgropate, albe, curate,/ Vor fi puse-n muzeu – Faianță; „Desigur că m-am născut vinovat:/ Oasele nu-mi sînt de platină, celulele nu-s de silicon,/ Pielea nu e din poliester” – fără titlu, p. 30). Dar Individualitatea şi Intimitatea adînc înscrise în corporalitatea fizică se sustrag totuşi contingenței, ca ipoteze de alcătuire necesare oricărei plenitudini posibile, ca structuri necesare pentru ca lumea să existe/să fie resimțită ca întreg, ca entitate. Altfel spus, ca trup.
Aceeaşi disjungere vibrantă a planurilor este evidentă în poemul Case. Pe de o parte, fizicalitatea fatalmente degenerativă: „Case ale trecutului. Tapetate / Cu celulele tale. Moarte de mult. / În care nu te mai poți întoarce niciodată”. Pe de altă parte, o tonalitate (finală) care ne trimite înspre materialitatea diafană a speranței: „Lumina din creier. Amintirea / Caselor ploii, zăpezii, după-amiezelor liniştite”.
Regele dimineții, simbolul central al volumului, este viziunea celuilalt trup al Regelui-care-este-fiecare-dintre-noi, trupul transfigurat/diafanizat, trecut periodic prin dializa mentală a regenerării simbolice („Aici sînt eu, un rege transparent al dimineții”, se spune în poemul care-şi împrumută titlul întregului volum). Dimineața este condiția, experiența, energia începutului, care nutreşte şi protejează (de exemplu, prin misterioasele dar evident fastele „zeițe ale ploii de dimineață”) fantasma Regalității. Adică a unei nobleți naturale, corporale fiindcă vine din tot ce îți este mai intim şi mai interior, fiindcă ți se arată ca înnăscută, dar care te salvează de la fizicalitatea propriu-zisă, de la inform şi aleatoriu, de la disoluție. Doar că starea de grație, substanța diafană a Regelui războinic şi vînător, nu prea rezistă înaintării fatale a zilei: „Zeama puhavă a trupului meu evaporîndu-se/ Sub soarele nemilos al amiezii” (Amiaza plutonică).
Odată cu celebrul său Budila-Express, publicat deja, în condiții aproape miraculoase, înainte de 1989 (în volumul colectiv Cinci, ed. Litera, 1982, apărut în regia autorilor Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi, evident, Alexandru Muşina) semnatarul volumului nostru a fost identificat ca poet al factualității şi istoricității. Într-adevăr, Budila-Express a avut funcția unui manifest sau a unui strigăt de disperare al unei întregi generații prinse între Dezghețul anilor 1960 şi Re-înghețul care a urmat. Un poem reflexiv, construit, monumental, una dintre cele mai puternice reprezentări artistice ale catastrofei umane a comunismului mioritic şi, în acelaşi timp, o analiză lucidă şi coerentă a derivei morale a societății româneşti în condițiile ceauşismului „matur”, „dat în pîrg”.
Volumul Regele dimineții pare, în schimb, să distileze istoricitatea, şi încă în în două forme distincte (deşi comunicante). Pe de o parte, printr-o reflecție asupra destinului civilizațiilor: dacă primul poem, Fiii iernii, exprimă prin simbolismul arhaic al sterilității naturii drama comunismului românesc, piesa finală a volumului este intitulată Ninive şi este un poem de dragoste plasat într-o perspectivă istorică grandioasă, dedusă parcă din Ezra Pound şi din Arnold J. Toynbee: „Mai îndepărtată decît Ninive şi Babilon,/ Mai inaccesibilă decît Ophir şi Palmira! / … / … căci mai departe/ Eşti ca Ninive şi Babilon, ca Fou-Tzien şi Cartagena,/ Ca Tenohtitlan şi Samara, ca Ophir şi ultima Thule”.
Dar dedesubtul civilizațiilor care se succed şi se prăbuşesc există realitatea de nedepăşit în perisabilitatea ei esențială a fizicalității corporale: „Mai departe eşti”, continuă sus-evocatul Ninive, „decît aerul ce mă înconjoară,/ Decît sîngele care-mi bate în tîmple / Decît mîna fără nici o putere, decît sexul meu/ Care nici măcar nu mai poate să viseze la tine.” Versuri, iată, care ne sugerează cea de a doua cale de transcendere a contiguității sociale şi politice – concentrarea asupra condiției umane generice. Conştiința limitelor, a determinărilor inflexibile şi intricate care alcătuiesc corporalitatea noastră este o temă încă şi mai adîncă, încă şi mai gravă a volumului. Fără nici un ecran protector, fără grupuri de suport, fără mitologii/ideologii consolative (vezi poemul De ce răcneşte el în biserica de vizavi?), sau cu conştiința acută a originilor obscure ale utopiilor clarității („Coapsele ei mă strîngeau,/ Umede şi lipicioase. // Un oraş de purpură răsărise în zare./ Gîfîiam, transpiram, dar nu înaintam/ Deloc.” – fără titlu, p. 64), sîntem chemați să ne contemplăm propria fizicalitate, pură, sfidîndu-ne cu evidența ei şi în acelaşi timp complet misterioasă, plină de „zei” inscrutabili, indiferenți, impredictibili, discreționari.
Dacă există un altceva sau un dincolo, nu ni se spune. Nu în formulări duse pînă la capăt, nu altfel decît în intuiții sau în scurte iluminări ce rămîn, oricum, sub semnul incertitudinii. Totuşi, agnosticismul acestor versuri este îmblînzit de ritmurile permanent incantatorii, de o dicțiune solemnă, majestoasă pe alocuri. Regală, adică. Ceea ce ne duce înspre concluzia că al doilea corp al Regelui, cel diafan şi neperisabil, este Poezia însăşi. Pentru că, deşi „nu/ Poate trăi fără noi, clei neprețuit: / De oase, ochi, splină, ficat”, totuşi, întotdeauna „ea e mai mult decît noi” (Un sunet în aer).
Regele dimineții este volumul unui poet de o neobişnuită forță şi concentrare a expresiei, unul dintre puținii reprezentanți ai claselor noastre creative care are ceva de comunicat dincolo de localism şi provincialisme, dincolo de determinările, de limitele şi granițele socio- şi etno-culturale.
Primul poem lung al volumului, Fiii iernii, este aproape o litanie, o rememorare sumbră şi melancolică a întregii epoci comuniste. Spaimele pe care Eliot le exprima în fața unei societăți birocratice, raționalizate, care nu poate opri ciclul natural al energiilor vitale, doar îl poate malforma în mod grotesc, sînt aici proiectate asupra industrialismului comunist. Într-un dialog subteran cu Tărîmul pustiu, Alexandru Muşina înfățişează tabloul cutremurător al unei lumi sterile, vlăguite, aflate într-un accelerat proces de degenerare (ca şi cum România (post?)comunsită ar fi o uriaşă Copşa Mică), dar din care nu a dispărut amintirea incantațiilor rituale cîndva capabile să readucă apele în albii şi sevele în trunchiuri. Poemul nu exprimă doar oroarea față de urmările unei catastrofe cosmico-istorice, el se constituie într-un manifest implicit, criptat, pentru încrederea încăpățînată, rezistentă la toate presiunile rațiunii cinice, în forța redemptivă a poeziei.
Jocul, foarte serios şi riscant de altfel, la care poetul ne/se supune în acest volum este acela de a prelua străvechea credință în identificarea trupului regelui cu unitatea de sînge a comunității şi cu pămîntul regatului şi de a transporta întreg acest complex simbolic în focarul însuşi al configurării sensului modern al demnității personale. Condiția regală este deplasată, cu toată carisma şi forța ei magică, din domeniul mitologiei şi teologiei politice în cel al intimității şi al reflecției despre propria identitate. Resortul prin care Alexandru Muşina traduce poetic principiile fundamentale ale democrației nu este acela al regicidului, al eliminării monarhului ca persoană şi principiu, ci acela al difuziunii, al universalizării condiției regale şi a demnității monarhice. Nu Poporul este suveran pentru poet, ci Individul, sau, mai precis, Conştiința Personală.
Asemenea monarhului medieval, şi individul modern trăieşte condiția numită de Kantorowicz a „celor două trupuri”. Pe de o parte, e vorba de conştiința acută a realității fizice, extrem de subtile, de rafinat-ramificate, dar, în acelaşi timp, supusă în permanență eroziunii, degenerării şi destrămării („Ce frumos sună: Circuitul Naturii! Doar atît ne-a mai rămas” – Aerul s-a mai liniştit). Pe de altă parte, e vorba de persistența credinței într-un supra-trup, într-un trup, cu o formulă frecventă la Mihai Şora, „diafanizat”, care salvează principiul şi experiența densității/plenitudinii, a țesutului, a rețelei vitale ca dantelărie ornamentală, transferîndu-le într-un spațiu pur mental, care poate întreține cel puțin iluzia perpetuității.
Polaritatea este exprimată cu o intensitate care-ți taie răsuflarea în Arhipelagul. Aici, corpul, aparent atît de concret, de auto-conținut, de integral fizic (evidența însăşi), se revelează brusc în indeterminarea sa completă, fundamentală, devine incontrolabil, copleşitor şi amenințător: „Port cu mine un animal uriaş, / Un continent, o galaxie. Nimeni nu ştie cu-adevărat / Ce se petrece-acolo…/ …/ Nimeni nu ştie cine cu-adevărat / Stăpîneşte acolo. Mă rog, pe rînd: arheilor / Daimonilor, micilor zei, marilor zei din meninge…/ M-ascultă oare? Nimeni nu ştie”. Dar această imagine a incertitudinii dureroase, viscerale la propriu, se suprapune peste resuscitarea străvechiului simbolism al corpului ca univers sau cosmos, din care poetul extrage un moment de detaşare, de măreție senină, cu adevărat regală: „Înaintez, înaintez cu ochii deschişi. Visînd: / Un animal uriaş, un continent, / O galaxie. Înaintez, înaintez”. Ochii deschişi din aceste versuri reunesc atît sugestia lucidității absolute a cuiva necruțător în primul rînd cu sine însuşi, cît şi sugestia halucinației, a reveriei redemptive, a utopiei salvatoare sau măcar terapeutice.
Individul real, de carne şi sînge, este în mod fatal şi necesar perisabil, se naşte, aşa zicînd, cu data de expirare tipărită invizibil pe frunte (… furnicile/ Au izbucnit din gură, din nas, să le strivim,/ Gîndacii răsar de sub unghii, să îi strivim!/ …/ Prea multă carne, prea multă piele, furnici, şobolani,/ Prea multe cuvinte şi creier şi sînge… Cîndva/ Doar oasele craniului vor fi dezgropate, albe, curate,/ Vor fi puse-n muzeu – Faianță; „Desigur că m-am născut vinovat:/ Oasele nu-mi sînt de platină, celulele nu-s de silicon,/ Pielea nu e din poliester” – fără titlu, p. 30). Dar Individualitatea şi Intimitatea adînc înscrise în corporalitatea fizică se sustrag totuşi contingenței, ca ipoteze de alcătuire necesare oricărei plenitudini posibile, ca structuri necesare pentru ca lumea să existe/să fie resimțită ca întreg, ca entitate. Altfel spus, ca trup.
Aceeaşi disjungere vibrantă a planurilor este evidentă în poemul Case. Pe de o parte, fizicalitatea fatalmente degenerativă: „Case ale trecutului. Tapetate / Cu celulele tale. Moarte de mult. / În care nu te mai poți întoarce niciodată”. Pe de altă parte, o tonalitate (finală) care ne trimite înspre materialitatea diafană a speranței: „Lumina din creier. Amintirea / Caselor ploii, zăpezii, după-amiezelor liniştite”.
Regele dimineții, simbolul central al volumului, este viziunea celuilalt trup al Regelui-care-este-fiecare-dintre-noi, trupul transfigurat/diafanizat, trecut periodic prin dializa mentală a regenerării simbolice („Aici sînt eu, un rege transparent al dimineții”, se spune în poemul care-şi împrumută titlul întregului volum). Dimineața este condiția, experiența, energia începutului, care nutreşte şi protejează (de exemplu, prin misterioasele dar evident fastele „zeițe ale ploii de dimineață”) fantasma Regalității. Adică a unei nobleți naturale, corporale fiindcă vine din tot ce îți este mai intim şi mai interior, fiindcă ți se arată ca înnăscută, dar care te salvează de la fizicalitatea propriu-zisă, de la inform şi aleatoriu, de la disoluție. Doar că starea de grație, substanța diafană a Regelui războinic şi vînător, nu prea rezistă înaintării fatale a zilei: „Zeama puhavă a trupului meu evaporîndu-se/ Sub soarele nemilos al amiezii” (Amiaza plutonică).
Odată cu celebrul său Budila-Express, publicat deja, în condiții aproape miraculoase, înainte de 1989 (în volumul colectiv Cinci, ed. Litera, 1982, apărut în regia autorilor Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi, evident, Alexandru Muşina) semnatarul volumului nostru a fost identificat ca poet al factualității şi istoricității. Într-adevăr, Budila-Express a avut funcția unui manifest sau a unui strigăt de disperare al unei întregi generații prinse între Dezghețul anilor 1960 şi Re-înghețul care a urmat. Un poem reflexiv, construit, monumental, una dintre cele mai puternice reprezentări artistice ale catastrofei umane a comunismului mioritic şi, în acelaşi timp, o analiză lucidă şi coerentă a derivei morale a societății româneşti în condițiile ceauşismului „matur”, „dat în pîrg”.
Volumul Regele dimineții pare, în schimb, să distileze istoricitatea, şi încă în în două forme distincte (deşi comunicante). Pe de o parte, printr-o reflecție asupra destinului civilizațiilor: dacă primul poem, Fiii iernii, exprimă prin simbolismul arhaic al sterilității naturii drama comunismului românesc, piesa finală a volumului este intitulată Ninive şi este un poem de dragoste plasat într-o perspectivă istorică grandioasă, dedusă parcă din Ezra Pound şi din Arnold J. Toynbee: „Mai îndepărtată decît Ninive şi Babilon,/ Mai inaccesibilă decît Ophir şi Palmira! / … / … căci mai departe/ Eşti ca Ninive şi Babilon, ca Fou-Tzien şi Cartagena,/ Ca Tenohtitlan şi Samara, ca Ophir şi ultima Thule”.
Dar dedesubtul civilizațiilor care se succed şi se prăbuşesc există realitatea de nedepăşit în perisabilitatea ei esențială a fizicalității corporale: „Mai departe eşti”, continuă sus-evocatul Ninive, „decît aerul ce mă înconjoară,/ Decît sîngele care-mi bate în tîmple / Decît mîna fără nici o putere, decît sexul meu/ Care nici măcar nu mai poate să viseze la tine.” Versuri, iată, care ne sugerează cea de a doua cale de transcendere a contiguității sociale şi politice – concentrarea asupra condiției umane generice. Conştiința limitelor, a determinărilor inflexibile şi intricate care alcătuiesc corporalitatea noastră este o temă încă şi mai adîncă, încă şi mai gravă a volumului. Fără nici un ecran protector, fără grupuri de suport, fără mitologii/ideologii consolative (vezi poemul De ce răcneşte el în biserica de vizavi?), sau cu conştiința acută a originilor obscure ale utopiilor clarității („Coapsele ei mă strîngeau,/ Umede şi lipicioase. // Un oraş de purpură răsărise în zare./ Gîfîiam, transpiram, dar nu înaintam/ Deloc.” – fără titlu, p. 64), sîntem chemați să ne contemplăm propria fizicalitate, pură, sfidîndu-ne cu evidența ei şi în acelaşi timp complet misterioasă, plină de „zei” inscrutabili, indiferenți, impredictibili, discreționari.
Dacă există un altceva sau un dincolo, nu ni se spune. Nu în formulări duse pînă la capăt, nu altfel decît în intuiții sau în scurte iluminări ce rămîn, oricum, sub semnul incertitudinii. Totuşi, agnosticismul acestor versuri este îmblînzit de ritmurile permanent incantatorii, de o dicțiune solemnă, majestoasă pe alocuri. Regală, adică. Ceea ce ne duce înspre concluzia că al doilea corp al Regelui, cel diafan şi neperisabil, este Poezia însăşi. Pentru că, deşi „nu/ Poate trăi fără noi, clei neprețuit: / De oase, ochi, splină, ficat”, totuşi, întotdeauna „ea e mai mult decît noi” (Un sunet în aer).
Regele dimineții este volumul unui poet de o neobişnuită forță şi concentrare a expresiei, unul dintre puținii reprezentanți ai claselor noastre creative care are ceva de comunicat dincolo de localism şi provincialisme, dincolo de determinările, de limitele şi granițele socio- şi etno-culturale.