Cronica literară
Grațiela Benga
LUMÂNĂRI, CĂRȚI, METAMORFOZE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
În 1995 Mircea Mihăieş propunea Cărțile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea. Dincolo de scriitura contorsionată a lui Drieu la Rochelle sau de frăgezimea paginilor Sylviei Plath se decela, de fapt, o aventură spirituală mărturisită în confesionalul intimității oglindite pe hârtie. În Cărțile crude, moartea era urmarea unei opțiuni derivate din nefericire şi libertate, însă o opțiune ce produce, în cazul unor scriitori, un document al refuzului de a trăi şi, în egală măsură, un text validabil literar.
Peste ani, extincția şi textul care o însoțeşte îi prilejuiesc lui Mircea Mihăieş şi alte reflecții. Nu o fascinație morbidă se descoperă în aceste demersuri, ci (pe alt plan față de Cărțile crude) căutarea metafizică. De această dată, paginile de la care se porneşte nu mai premerg un act suicidar, ci urmează sfârşitului natural al tatălui. Dar şi al înțeleptului. Exercițiu de reflecție impulsionat de un jurnal, Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (Polirom, 2009) e o intrare în rezonanță - afectivă (din prietenie pentru Leon Wieseltier) şi culturală (capabilă să şteargă surprinzător, poate, distanța dintre creştin şi evreu). Din această perspectivă, titlul cărții lui Mircea Mihăieş poate indica, într-o anume măsură, o pistă falsă. Modelul filosofic de la care s-ar revendica nu este neapărat operant, câtă vreme prejudecata îl asociază adesea cu reflecția uniformă, lipsită de acea presiune a subiectivității care modulează amplitudinea gândului. De altfel, prima parte a cărții (Al zecelea om), extrem de amplă, se cristalizează din glosele pe marginea Kaddish-lui scris de Leon Wieseltier. Abia din cele câteva zeci de pagini care alcătuiesc Doliul. Mod de întrebuințare aflăm, mai exact, ce crede autorul despre perioada de după pierderea unei ființe dragi.
În 24 martie 1996 Leon Wieseltier, redactor la prestigiosul „The New Republic”, îşi pierde tatăl. Tradiția îi cere să țină un doliu de unsprezece luni, timp în care să rostească de trei ori pe zi, la ore fixe, în sinagogă, într-un format de cel puțin zece bărbați, kaddish-ul, rugăciunea menită să răscumpere sufletul tatălui de către fiu. Intelectual modern, polemist redutabil, cu o biografie tumultuoasă, pe alocuri scandaloasă, Leon W. nu stă pe gânduri. Alegerea pare firească, chiar dacă nimic din viața lui de până atunci nu o anunță. Plonjează în tradiție şi devine prizonierul rugăciunii. Înainte de pierderea tatălui, tradiția şi ideea de necesitate fuseseră înlocuite de abandon. Sau de risipă.
Există o formă lungă şi o formă scurtă a acestei rugăciuni. Există kaddish-ul rabinilor şi cel al orfanilor. Deşi e o rugăciune de doliu, nu include nicio referire la moarte; e, mai degrabă, imn de slavă. Un singur pasaj sugerează învierea celor pierduți, dar acesta se rosteşte numai la înmormântare. Originile kaddish-ului coboară până prin secolul al XIII-lea şi sunt legate, se pare, de morții evrei din timpul cruciadelor. Nimic neclar, până aici. şi totuşi, foarte repede, devine neclar totul. Leon W. se supune ritualului, dar îşi dă seama că sensurile sunt tulburi iar forma lasă loc unui noian de interpretări. Reflectând la moarte şi doliu, se întoarce spre cărțile „moarte”. Tomuri antice, texte medievale, scrieri cabalistice şi numerologice, uitate în biblioteci sau rămase prin librăria fraților Biegelenstein, erodează certitudini şi înalță altele. Hrănesc idei, trezesc impresii. Provoacă uneori sarcasm şi întotdeauna comentarii. Aşa s-a născut Kaddish-ul, jurnalul lui Leon W.: o bătălia contra cronometru – cu nerăbdare, cu teamă – pentru a înțelege. E jurnalul unui hermeneut, însă un hermeneut al secvențelor, nu al întregului. „Să nu pierdem nici o clipă din vedere că avem de-a face cu o carte, Kaddish, şi cu un scriitor, Leon Wieseltier. Deşi născută din zguduirea profundă a conştiinței, scrierea înglobează şi tensiunea unei biografii fracturate. Ca în el aleph-ul borgesian, moartea tatălui devine revelatorul lumilor ştiute şi neştiute. Ea convoacă în memoria şi în conştiința fiului întâmplări şi texte sosite dintr-o realitate paralelă – dar o realitate aflată mereu la îndemână. Felul miraculos în care cărțile se înşiră, oferindu-se, unduitoare, cercetării ne duce cu gândul la eterna lor prezență în mintea autorului. Fireşte, tânărul Leon n-a părăsit sinagoga pentru a intra direct în bordel. N-a abandonat studiul Torei pentru a se ocupa cu arderea cărților. Dimpotrivă, a rămas tot într-un spațiu religios: într-o religie dominată de carte. Sau, mai bine zis, în religia postmodernă a industriei cărții. / Dar una e Cartea şi alta sunt cărțile !” (p.79)
Timp de un an, viața lui Leon W. e un drum continuu între bibliotecă, ceainărie şi schul, termen pe care autorul american îl preferă sinagogii. (Schul provine din idiş, cu rădăcini în latinescul scola, trecut prin filieră germană.) Locul unde se rosteşte kaddish-ul e, aşadar, spațiul unde se dă învățătură şi înțelepciune. Sau locul contemplației, care ajunge să înlocuiasă goana după înțelegere. Dar schul marchează şi perimetrul (re)găsirii identității. Pentru Leon W., problema identității e mai veche. La douăzeci şi cinci de ani, renunțase la credință. Aruncase la coş vechea identitate. Însă cel care scrisese Against Identity, afirmând triumful individului multicultural, va trece printr-o metamorfoză care-l face să postuleze ireductibilitatea identitară. Pe acest palier, îndoiala care-l însoțeşte pe Leon W. se risipeşte ca un nor de fum.
Dar îndoiala e oriunde altundeva alături de Leon W., captiv al dublei poveri, pe fondul disjuncției fiu-intelectual. Asupra lui apasă stigmatul durerii şi al efortului hermeneutic, adâncindu-l în hățişul vechilor texte, care fac posibilă rugăciunea. „Fie-mi cartea o lumânare.”, scria Leon W. În arheologia textelor şi a Tradiției, pe autorul american îl însoțeşte, pas cu pas, Mircea Mihăieş. Camuflând la rândul ei o lumânare, cartea celui din urmă nu transcrie doar suferința individului la limita autodesființării, ci şi investigația spirituală – pe fundalul luptei Tradiției cu ea însăşi, în încercarea de a fi pregătită pentru bătălia finală. Paradoxal, puterea Tradiției vine din asalturile la care e supusă şi din flexibilitatea de care dă dovadă. Nimic nu e definitiv, află Leon W. În loc să fie prilej de de clarificări, numărul enorm de legiferări devine mai degrabă pretext pentru altele. Până şi caracterul formal al ceremonialului (cu ritualul cuvintelor de consolare, sfâşierea hainelor, interdicția rostirii kaddish-ului de către femei ori restricțiile de a bea apă) se dovedeşte instabil. Luni în şir, vechile manuscrise şi cărțile religioase scot la lumină formulări subtile, contradictorii, eliptice. Certitudini şi dileme. Cu oboseală, cu derută sau încântare, Leon W. le înşiră pe linia comparatismului şi le supune pe toate unui proces de regândire, sedus de varietatea luxuriantă a interpretărilor. Sedus este şi Mircea Mihăieş, dar (mai ales) de călătoria lui Leon W. spre el însuşi, printre texte. Printre nuanțe şi noduri tâlcuitoare, printre pilde, parabole şi comentarii – în care Moise, Rabi Akiva, Simeon bar Yohai, Nahmanides, Maimonide, Abraham Horowitz, Kierkegaard sau Hamlet nu aduc un delirant balast livresc, ci dau călătoriei lui Leon W. sensul ideii în continuă mişcare. Din zborul ei nu se poate decupa nimic fără a-i altera suplețea.
Elastic şi concentric, eseul lui Mircea Mihăieş adăposteşte descrierea, explicarea, rescrierea şi interpretarea traseului hermeneutic parcurs de autorul american. Însoțindu-l pe Leon W. pe cărările sinuoase ale înțelegerii, Mircea Mihăieş face, şi el, un remarcabil efort hermeneutic. Dar aduce, aş spune, şi ceva în plus, pentru că rescrierea şi interpretarea sunt însoțite de un anume tip de remediu pentru singurătătea lui Leon W. Aflat în deşertul californian, acesta e avertizat că s-ar putea să nu aibă cvorumul necesar kaddish-ului, ceea ce nu-l supără pe fiul îndoliat, care resimțea prezența celorlalți ca pe un amestec în intimitatea durerii şi datoriei sale. „«De la Los Angeles, în deşert – care este marele text al lui Dumnezeu. El îl învață pe om cât este de firav. Şi-l mai învață că austeritatea totală nu înseamnă moarte. Deşertul nu este locul în care tot ce-i viu moare; e locul unde tot ce-i viu trăieşte cu mai puțin. Îmi place ideea rostirii kaddish-ului în deşert. Mă trezesc înainte de şase. De deasupra munților dinspre răsărit soseşte lumina.» ş...ț Marele text al lui Dumenezeu – dar şi marele test: cel al singurătății. El se opune virulent cerinței fundamentale a kaddish-lui: de a nu-l lăsa pe omul în suferință pradă singurătății. Cvorumul, cei zece bărbați prezenți la slujbă, sunt mărturisitorii implicării divine în treburile firavului om copleşit de suferință. A te dispensa de prezența lor înseamnă, de fapt, a-l contesta pe Dumnezeu: îți afirmi forța şi mândria şi ambiția de a găsi de unul singur soluția problemelor altminteri insolvabile.” (p.250-251) Două voci cu un puternic timbru personal (ale lui Leon W. şi Mircea Mihăieş) ajung să se completeze până la indistincție. Singur în deşert, Leon W. are alături un prieten a cărui empatie e înregistrată pe un suport de celuloză. Nu se amestecă prin prezență, se apropie ca text. Mediată de un pătrunzător exercițiu intelectual, apropierea lui are expresia gravității şi expresivitatea intimității. Pentru Leon W., rostirea în deşert nu a fost vorbă în pustiu.
Demers teoretic cu substanțial sprijin bibliografic, ultima parte a cărții lui Mircea Mihăieş traversează spații şi epoci, schimbă ritmul şi recurge la un instrumentar retoric percutant, care amendează, bunăoară, Journal de deuil al lui Barthes pentru intruziunea tehnicilor ideologice în adâncurile sentimentului uman sau rătăcirile Melaniei Klein în terminologia psihanalizei. Sunt pagini care ar putea fi despărțite uşor de glosele la jurnalul lui Leon W., aşa cum pot funcționa şi ca reflector îndreptat – din umbra tehnologizării morții – spre esența adulmecată de autorul american: doliul poate genera o tulburătoare metamorfoză spirituală.
Carte despre o carte a Cărților, Despre doliu concentrează în resorturile ei un periplu odiseic fundamental – al lui Leon W., al poporului evreu şi al omului de pretutindeni.
Peste ani, extincția şi textul care o însoțeşte îi prilejuiesc lui Mircea Mihăieş şi alte reflecții. Nu o fascinație morbidă se descoperă în aceste demersuri, ci (pe alt plan față de Cărțile crude) căutarea metafizică. De această dată, paginile de la care se porneşte nu mai premerg un act suicidar, ci urmează sfârşitului natural al tatălui. Dar şi al înțeleptului. Exercițiu de reflecție impulsionat de un jurnal, Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (Polirom, 2009) e o intrare în rezonanță - afectivă (din prietenie pentru Leon Wieseltier) şi culturală (capabilă să şteargă surprinzător, poate, distanța dintre creştin şi evreu). Din această perspectivă, titlul cărții lui Mircea Mihăieş poate indica, într-o anume măsură, o pistă falsă. Modelul filosofic de la care s-ar revendica nu este neapărat operant, câtă vreme prejudecata îl asociază adesea cu reflecția uniformă, lipsită de acea presiune a subiectivității care modulează amplitudinea gândului. De altfel, prima parte a cărții (Al zecelea om), extrem de amplă, se cristalizează din glosele pe marginea Kaddish-lui scris de Leon Wieseltier. Abia din cele câteva zeci de pagini care alcătuiesc Doliul. Mod de întrebuințare aflăm, mai exact, ce crede autorul despre perioada de după pierderea unei ființe dragi.
În 24 martie 1996 Leon Wieseltier, redactor la prestigiosul „The New Republic”, îşi pierde tatăl. Tradiția îi cere să țină un doliu de unsprezece luni, timp în care să rostească de trei ori pe zi, la ore fixe, în sinagogă, într-un format de cel puțin zece bărbați, kaddish-ul, rugăciunea menită să răscumpere sufletul tatălui de către fiu. Intelectual modern, polemist redutabil, cu o biografie tumultuoasă, pe alocuri scandaloasă, Leon W. nu stă pe gânduri. Alegerea pare firească, chiar dacă nimic din viața lui de până atunci nu o anunță. Plonjează în tradiție şi devine prizonierul rugăciunii. Înainte de pierderea tatălui, tradiția şi ideea de necesitate fuseseră înlocuite de abandon. Sau de risipă.
Există o formă lungă şi o formă scurtă a acestei rugăciuni. Există kaddish-ul rabinilor şi cel al orfanilor. Deşi e o rugăciune de doliu, nu include nicio referire la moarte; e, mai degrabă, imn de slavă. Un singur pasaj sugerează învierea celor pierduți, dar acesta se rosteşte numai la înmormântare. Originile kaddish-ului coboară până prin secolul al XIII-lea şi sunt legate, se pare, de morții evrei din timpul cruciadelor. Nimic neclar, până aici. şi totuşi, foarte repede, devine neclar totul. Leon W. se supune ritualului, dar îşi dă seama că sensurile sunt tulburi iar forma lasă loc unui noian de interpretări. Reflectând la moarte şi doliu, se întoarce spre cărțile „moarte”. Tomuri antice, texte medievale, scrieri cabalistice şi numerologice, uitate în biblioteci sau rămase prin librăria fraților Biegelenstein, erodează certitudini şi înalță altele. Hrănesc idei, trezesc impresii. Provoacă uneori sarcasm şi întotdeauna comentarii. Aşa s-a născut Kaddish-ul, jurnalul lui Leon W.: o bătălia contra cronometru – cu nerăbdare, cu teamă – pentru a înțelege. E jurnalul unui hermeneut, însă un hermeneut al secvențelor, nu al întregului. „Să nu pierdem nici o clipă din vedere că avem de-a face cu o carte, Kaddish, şi cu un scriitor, Leon Wieseltier. Deşi născută din zguduirea profundă a conştiinței, scrierea înglobează şi tensiunea unei biografii fracturate. Ca în el aleph-ul borgesian, moartea tatălui devine revelatorul lumilor ştiute şi neştiute. Ea convoacă în memoria şi în conştiința fiului întâmplări şi texte sosite dintr-o realitate paralelă – dar o realitate aflată mereu la îndemână. Felul miraculos în care cărțile se înşiră, oferindu-se, unduitoare, cercetării ne duce cu gândul la eterna lor prezență în mintea autorului. Fireşte, tânărul Leon n-a părăsit sinagoga pentru a intra direct în bordel. N-a abandonat studiul Torei pentru a se ocupa cu arderea cărților. Dimpotrivă, a rămas tot într-un spațiu religios: într-o religie dominată de carte. Sau, mai bine zis, în religia postmodernă a industriei cărții. / Dar una e Cartea şi alta sunt cărțile !” (p.79)
Timp de un an, viața lui Leon W. e un drum continuu între bibliotecă, ceainărie şi schul, termen pe care autorul american îl preferă sinagogii. (Schul provine din idiş, cu rădăcini în latinescul scola, trecut prin filieră germană.) Locul unde se rosteşte kaddish-ul e, aşadar, spațiul unde se dă învățătură şi înțelepciune. Sau locul contemplației, care ajunge să înlocuiasă goana după înțelegere. Dar schul marchează şi perimetrul (re)găsirii identității. Pentru Leon W., problema identității e mai veche. La douăzeci şi cinci de ani, renunțase la credință. Aruncase la coş vechea identitate. Însă cel care scrisese Against Identity, afirmând triumful individului multicultural, va trece printr-o metamorfoză care-l face să postuleze ireductibilitatea identitară. Pe acest palier, îndoiala care-l însoțeşte pe Leon W. se risipeşte ca un nor de fum.
Dar îndoiala e oriunde altundeva alături de Leon W., captiv al dublei poveri, pe fondul disjuncției fiu-intelectual. Asupra lui apasă stigmatul durerii şi al efortului hermeneutic, adâncindu-l în hățişul vechilor texte, care fac posibilă rugăciunea. „Fie-mi cartea o lumânare.”, scria Leon W. În arheologia textelor şi a Tradiției, pe autorul american îl însoțeşte, pas cu pas, Mircea Mihăieş. Camuflând la rândul ei o lumânare, cartea celui din urmă nu transcrie doar suferința individului la limita autodesființării, ci şi investigația spirituală – pe fundalul luptei Tradiției cu ea însăşi, în încercarea de a fi pregătită pentru bătălia finală. Paradoxal, puterea Tradiției vine din asalturile la care e supusă şi din flexibilitatea de care dă dovadă. Nimic nu e definitiv, află Leon W. În loc să fie prilej de de clarificări, numărul enorm de legiferări devine mai degrabă pretext pentru altele. Până şi caracterul formal al ceremonialului (cu ritualul cuvintelor de consolare, sfâşierea hainelor, interdicția rostirii kaddish-ului de către femei ori restricțiile de a bea apă) se dovedeşte instabil. Luni în şir, vechile manuscrise şi cărțile religioase scot la lumină formulări subtile, contradictorii, eliptice. Certitudini şi dileme. Cu oboseală, cu derută sau încântare, Leon W. le înşiră pe linia comparatismului şi le supune pe toate unui proces de regândire, sedus de varietatea luxuriantă a interpretărilor. Sedus este şi Mircea Mihăieş, dar (mai ales) de călătoria lui Leon W. spre el însuşi, printre texte. Printre nuanțe şi noduri tâlcuitoare, printre pilde, parabole şi comentarii – în care Moise, Rabi Akiva, Simeon bar Yohai, Nahmanides, Maimonide, Abraham Horowitz, Kierkegaard sau Hamlet nu aduc un delirant balast livresc, ci dau călătoriei lui Leon W. sensul ideii în continuă mişcare. Din zborul ei nu se poate decupa nimic fără a-i altera suplețea.
Elastic şi concentric, eseul lui Mircea Mihăieş adăposteşte descrierea, explicarea, rescrierea şi interpretarea traseului hermeneutic parcurs de autorul american. Însoțindu-l pe Leon W. pe cărările sinuoase ale înțelegerii, Mircea Mihăieş face, şi el, un remarcabil efort hermeneutic. Dar aduce, aş spune, şi ceva în plus, pentru că rescrierea şi interpretarea sunt însoțite de un anume tip de remediu pentru singurătătea lui Leon W. Aflat în deşertul californian, acesta e avertizat că s-ar putea să nu aibă cvorumul necesar kaddish-ului, ceea ce nu-l supără pe fiul îndoliat, care resimțea prezența celorlalți ca pe un amestec în intimitatea durerii şi datoriei sale. „«De la Los Angeles, în deşert – care este marele text al lui Dumnezeu. El îl învață pe om cât este de firav. Şi-l mai învață că austeritatea totală nu înseamnă moarte. Deşertul nu este locul în care tot ce-i viu moare; e locul unde tot ce-i viu trăieşte cu mai puțin. Îmi place ideea rostirii kaddish-ului în deşert. Mă trezesc înainte de şase. De deasupra munților dinspre răsărit soseşte lumina.» ş...ț Marele text al lui Dumenezeu – dar şi marele test: cel al singurătății. El se opune virulent cerinței fundamentale a kaddish-lui: de a nu-l lăsa pe omul în suferință pradă singurătății. Cvorumul, cei zece bărbați prezenți la slujbă, sunt mărturisitorii implicării divine în treburile firavului om copleşit de suferință. A te dispensa de prezența lor înseamnă, de fapt, a-l contesta pe Dumnezeu: îți afirmi forța şi mândria şi ambiția de a găsi de unul singur soluția problemelor altminteri insolvabile.” (p.250-251) Două voci cu un puternic timbru personal (ale lui Leon W. şi Mircea Mihăieş) ajung să se completeze până la indistincție. Singur în deşert, Leon W. are alături un prieten a cărui empatie e înregistrată pe un suport de celuloză. Nu se amestecă prin prezență, se apropie ca text. Mediată de un pătrunzător exercițiu intelectual, apropierea lui are expresia gravității şi expresivitatea intimității. Pentru Leon W., rostirea în deşert nu a fost vorbă în pustiu.
Demers teoretic cu substanțial sprijin bibliografic, ultima parte a cărții lui Mircea Mihăieş traversează spații şi epoci, schimbă ritmul şi recurge la un instrumentar retoric percutant, care amendează, bunăoară, Journal de deuil al lui Barthes pentru intruziunea tehnicilor ideologice în adâncurile sentimentului uman sau rătăcirile Melaniei Klein în terminologia psihanalizei. Sunt pagini care ar putea fi despărțite uşor de glosele la jurnalul lui Leon W., aşa cum pot funcționa şi ca reflector îndreptat – din umbra tehnologizării morții – spre esența adulmecată de autorul american: doliul poate genera o tulburătoare metamorfoză spirituală.
Carte despre o carte a Cărților, Despre doliu concentrează în resorturile ei un periplu odiseic fundamental – al lui Leon W., al poporului evreu şi al omului de pretutindeni.