ISTORIA VĂZUTĂ DIN MEDGIDIA

„Roman din piese detaşabile”, cum îl numeşte autorul, Medgidia – oraşul de apoi a fost unul dintre cele mai comentate şi apreciate apariții în proză de anul trecut. Ceea ce face ca acest roman să fie unul pe care, sunt sigur, istoria literară îl va reține, e arta discreției. Cristian Teodorescu creează o întreagă lume, cu tristețile, bucuriile, viciile şi slăbiciunile sale, situată, într-un scurt interval, în permanentă confruntare cu istoria fără a deveni explict, tezist. Dincolo de destinele care se succed în paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vieții unor personaje, nici una a unui oraş sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumătatea secolului trecut, cunoaşte mari răsturnări de situație, contorsionări care se citesc nu de la distanță, ci la nivelul mărunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu înseamnă că destinele se succed în carte fără a lăsa urme, că personajele sunt simple fantoşe, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ în acest roman care, privind către istoria mare, nu scapă din vedere viața care pulsează în rândul oamenilor obişnuiți. Ba dimpotrivă, aş spune: pe autor chiar aceştia îl interesează, astfel încât lumea romanului, situată la întâlnirea realității cu ficțiunea (multe dintre personaje şi multe dintre întâmplări pot fi, la o adică, documentate, ele aparțin unei lumi al cărei crepuscul autorul însuşi l-a prins şi pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-l reconstitui) este cum nu se poate mai vie, mai colorată.
Structura cărții, semănând până la un punct cu Groapa lui Eugen Barbu, mizează pe crearea unei galerii de personaje, al căror destin este, uneori, schițat în numai 2 pagini. Fiecare dintre ele, atenție, conținând posibilitatea unui roman. O astfel de metodă ar fi riscantă în cazul unui prozator neatent la nuanțe, căci, s-ar spune, în două pagini nu poți reține decât esențialul. Greşit! Cristian Teodorescu are şcoala autorului de proză scurtă şi ştie să țeasă biografii neschematizate, surprinzând mereu amănuntele, episoadele cu valoare ilustrativă pentru fiecare personaj în parte. În afara celor care revin pe tot parcursul romanului (cârciumarul Fănică Theodorescu şi soția sa Virginica, Maiorul Scipione, chelnerul Ion, moşierul Caludi, judecătorul etc.), cele pasagere sunt, fiecare în parte, memorabile. Dezvoltată, povestea fiecăruia ar fi putut da naştere, spuneam, unui roman. Hoțul de buzunare zis Portofel, bijutierul „jidan” Marcel, jandarmul Pomenea, profesorul (legionar disident) Caraeni, imamul Hassan, curva Neli, potcovarul Bazil, birjarul Grigori, rusul care-şi bate soția cu biciuşca, studentul comunist Paulică, văduva Chiruța, machedoanca şi atâția alții nu alcătuiesc o masă asupra căreia autorul (de confundat cu naratorul) să-şi exercite experimentele narative. Nu, fiecare în parte este o figură extrem de vie, de convingătoare, de verosimilă. Împreună, alcătuiesc o lume coerentă, caldă; este şi nu este vorba despre un personaj colectiv, pentru că ceea ce se reține din carte, în afara acestei lumi colorate, silită să se dezintegreze odată cu venirea comunismului, este profunda umanitate a acestor figuri pitoreşti: oameni simpli, cu bun simț, cu ambiții, cu drame, cu ciudățenii. Iată-l, de pildă, pe birjarul Grigori, rusul fugit din patrie din cauza Revoluției, gelos pe soția sa, bulgăroaica Iovanca, pe care o bate cu biciuşca, când se îmbată, până o doboară. Spăşit apoi, suferă tăcut, ca un câine, îşi pedepseşte instrumentul de tortură distrugându-l şi, când soția i se însănătoşeşte, rămâne într-o rezervă care dispare subit abia atunci când aceasta se întoarce dintr-o vizită de la rudele de la sud de Dunăre, aducând cu ea o biciuşcă nou-nouță, cu care se biciueşte, spre bucuria înfierbântată a soțului, singură.
Sigur, în numai două pagini, personajele nu apucă să rostească nici o replică. De aceea, extrem de importantă este perspectiva narativă, atitudinea naratorului față de aceste personaje. Una extrem de empatică, deşi ironică totodată, tandră, deşi nu lipsită de amuzament. În orice caz, extrem de familiară, de înțelegătoare şi nereuşind să-şi ascundă o umbră de melancolie: scriind despre ele, autorul ştie că aceste personaje, de fapt, aceşti oameni aparțin iremediabil trecutului, că odată cu ei a dispărut o lume infinit mai frumoasă, mai corectă, mai aşezată. De aceea, pentru a ilustra această lume aşa cum a fost ea, autorul/ naratorul are inteligența de a nu-şi judeca personajele, de a nu le privi cu ochi mizantrop, de la distanță, de a nu le transforma în „pacienți”. Aşa se face că stilul, deşi lapidar, este unul care permite atât relatarea nedeformată a faptelor, cât şi un benign tratament ironic al acestora. Personajele nu sunt adâncite psihologic, dar comportamentul lor, bine observat, este suficient pentru a-i înlesni cititorului înțelegerea întregii şarade. În spatele fiecărui amănunt se subînțeleg alte şi alte fapte, personajele îşi poartă, la vedere, trecutul, după cum, conform unei logici care nu mai e a vieții, ci a istoriei brutale, îşi etalează, de la bun început, şi viitorul.
Dar până să dea buzna istoria în Medgidia, timpul pare a avea nesfârşită răbdare cu oamenii. Evenimentele se succed într-ritm calm, ticăit, liniştitor, de nimic bruscat. şi cele bune, şi cele rele fac parte din această lume, şi oamenii luminoşi, şi criminalii de teapa poştaşului Claudiu, fanaticul politic, dar toate sunt rezolvabile, oamenii găsesc o soluție de a ieşi cu fruntea sus din orice, din dramele personale, ca şi din eşecurile profesionale. În orice caz, îşi păstrează nealterată demnitatea; aşa cum o face, de exemplu, moşierul Caludi, Dom’ Caludi, respectat de întreaga comunitate, dezinteresat de soarta moşiei, căzut în patima vânătorii după tragedia pierderii copiilor. Aşa cum o face, până la sfârşit, şi Maiorul Scipion, ofițerul pur sânge, respectând cu strictețe o disciplină de fier, dar având bărbăția de a nu demisiona de la regulament nici atunci când interesele politice o cer. Răpirile regizate, menite să liniştească gura lumii, frecventarea bordelului, negoțul, totul se bazează pe convenția obligatorie a onorabilității şi pe o lege a liberei concurențe care conferă legitimitate. În fine, şi cârciumarul Fănică are demnitatea lui de mic burghez care a prins cheag în urma speculațiilor istețe şi a ştiut să tranforme restaurantul gării într-un local nu doar frecventabil, ci chiar căutat de mai marii urbei. El nu are în sânge, ci descoperă această cultură a banului (căci există una, care îi deosebeşte pe cei bogați prin muncă de parveniți: cârciumarul nu aparține ultimei tagme): „Găseşte Fănică un teanc de bani roşi de şoareci, în şifonierul de pe sală. Noroc că era teancul gros şi nu izbutiseră şoarecii să intre prea adânc în el. Nu ştia unde-şi pusese pantofii cu scârț şi Virginia se dusese cu copilul în vizită la Musica. Lasă el pantofii şi mai caută prin casă: dibuie prin sertare, până şi în gura samovarului, bani puşi bine. Cu frica ei de hoți, uitase Virginia de ei. I se părea lui că nu prea ies bine socotelile restaurantului, dar nu stătea să numere francul ca ea”. Fănică se hotărăşte, brusc, să investească banii într-un apartament în capitală. Iată cum peronajul trece de la o mentalitate rudimentară, aceea a banilor „puşi bine”, la una capitalistă, a investiției. Pentru el, fire rispitoare, contează mai mult statutul social şi mândria lui de întreprinzător decât gustul averii. Pe acesta l-a deprins soția, care nu-şi refuză plăcerea de a număra teancurile de bancnote, la fel ca personajului lui Barbu, Lina (nu, nu buna Lina), şi ea tot soție de cârciumar. Drama României a fost că, abia născută, această stirpe onestă a negustorilor, a burghezilor care aveau cultul muncii şi al concurenței, a fost nimicită de comunism.
Dacă în prima parte a romanului, evenimentele par a se succede într-o cadență firească, răbdătoare cu oamenii (cartea aminteşte, s-a observat, de Moromeții lui Preda), în cea de a doua lucrurile se precipită şi scapă de sub control. Oamenii nu-şi mai hotărăsc singuri destinul, nu mai au puterea de a decide în ceea ce îi priveşte. În acest târg patriarhal, în care români, turci, tătari, aromâni, armeni, evrei trăiesc paşnic de zeci de ani, năvăleşte istoria, care vine ba în camioanele nemțeşti, ba pe şenilele tancurilor ruseşti. Odată cu ultimele, vine şi comunismul. Este finalul acestei lumi, care nu îşi mai permite luxul de a-şi cultiva demnitatea. Fănică îşi vinde mobila din cârciumă, tot demn, vertical şi, odată cu transformarea acestui local în unul „proletar”, se tranformă şi lumea snoabă, rafinată, dichisită de până atunci în una rudimentară, neghioabă. Dispare proprietatea şi, odată cu ea, se ițesc în fruntea comunității figuri anoste, din topor, până atunci marginale, precum curelarul Mînjină.
Ultimul capitol al romanului este unul recapitulativ, un epilog, de fapt. Autorul nu îşi ascunde teza, picurată subtil, de fapt, până atunci: „Maiorul Scipion fusese arestat, judecătorul avea să dispară fără urmă, iar el, Fănică Theodorescu, după ce a pierdut licența restaurantului din gară, avea să intre în puşcărie fiindcă nu-şi plătea impozitele pentru cârciuma pe care n-o mai avea. Norocul lui, a socotit Fănică, a ținut până când Ion, oberchelnerul lui, a murit după ce a mâncat 50 de ardei iuți la un pariu. Se schimbaseră şi vremurile, dar poate că Ionică, dacă ar mai fi trăit, i-ar fi cântat la ureche lui Mînjină «Internaționala» pe ruseşte şi l-ar fi convins să lase restaurantul cum era şi la cine era. După moartea lui nimic n-a mai fost ca înainte. şi a dispărut mai întâi atmosfera care-i făcea pe clienți să-şi închipuie că, odată intrați în restaurantul cu oglinzi, trenurile care treceau prin gară stăteau pe loc în timp ce ei porneau într-o călătorie la sfârşitul căreia aveau să se întoarcă în gara de unde plecaseră”. Dispare, altfel spus, sensul demnității, până atunci valoare obligatorie printre oamenii care se respectau şi pretindeau a fi respectați. Comunismul suprimă acest respect şi îl înlocuieşte cu lupta de clasă şi cu adeziunea umilitoare. De aceea, Medgidia devine „oraşul de apoi”, aşa cum întreaga lumea de pînă atunci devine una defunctă, care nu mai poate supraviețui decât în memoria nostalgică a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe lângă o majoră reuşită estetică, şi o datorie morală împlinită.
Nu mă lasă inima să închei fără a pomeni că, din întâmplare, în Medgidia m-am născut şi eu (de copilărit am copilărit în Cobadin, sat în care birjarul Grigori îşi poartă uneori muşterii – p. 180). Însă e vorba de un oraş gri, plin de blocuri uniformizante, tăiat în două de Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care aproape nimic nu mai aminteşte de oraşul de altădată. Acesta, după cum o spune şi titlul acestui frumos roman, a dispărut odată cu o întreagă lume pe care comunismul a strivit-o.