ADRIAN SÂNGEORZAN: CU LUNA LEGATĂ DE-O SFOARĂ, PRIN LUME...

Celebrul Bateau ivre al lui Arthur Rimbaud este îndeobşte asimilat cu figura poetului însuşi, rupînd odgoanele ce țin corabia la țărm şi angajîndu-se într-o fabuloasă călătorie.
Păstrînd proporțiile, mutatis mutandis, o călătorie tot fabuloasă, mai cu seamă prin reperele ce le implică şi forma ei de desfăşurare ne propune şi Adrian Sângeorzan în cea mai recentă carte a sa, Anatomia Lunii. Nu e vorba de o corabie care înfruntă valurile nervoase ale fluviului, ci de un ins, care încă din vremea copilăriei, a crezut „că Luna/ E legată de pămînt cu o sfoară”. În satul lui ardelean toate se măsurau la dimensiuni casnice, iar „stele căzătoare lăsau în urmă un fel de funingine / de care mama îmi spunea să mă feresc”. Între toate lucrurile atît de schimbătoare, „Doar ea, luna rămînea aceeaşi / şi am înțeles singur că nu iese de niciunde / Doar în sfoara aceea care o leagă de noi/ Credeam ca într-o rază de soare”.
Fascinația Lunii în poezie are rădăcini imemoriale şi, în principiu, orice încercare nouă de a propune astrul nopții în alte feluri decît e ea deja atestată ar părea de o reuşită îndoielnică. Luna este, pentru romantici mai cu seamă, apanajul visărilor sentimentale, al misterului, iar pentru cei mai inițiați, stella maris sau Luceafărul Mărilor cum spune Eminescu în a sa Rugăciune. şi totuşi ipostaza în care o vede şi o foloseşte Adrian Sângerzan în poemul său de 44 de pagini aduce o originalitate frapantă. Într-adevăr, luna stăpînă a apelor şi a visului e propice pentru imaginația poetului, dar ea devine cu totul altceva cînd e văzută drept astrul cel mai uman, căci e legată de noi cu o sfoară. Cu această neobişnuită metaforă Adrian Sângeorzan o ia frenetic, prin timp („Timpul era un rîu leneş de cîmpie /Ce nu se vărsa niciunde / şi în care înecatul era interzis”) şi spațiul care îl duce pînă în Lumea Nouă, ca să constate el ce fel de Lună se vede acolo. Copilul de la țară trăieşte sub certitudinea acelei Luni tangibile şi nici nu vrea
să-şi facă rugăciunea seara pînă nu i se va explica „De ce e luna legată de pămînt/ şi de ce sînt ridicați noaptea oamenii din sat / şi duşi la Canal şi nu la Calea Lactee”.
Iar după ce s-a închis, evident nu Calea Lactee, „Cînd s-a întors acasă tata avea ulcer la suflet”. Aşa se încheagă atmosfera: „Stalin murise demult / Dar mustața lui mai împroşca salivă”. În rest, cum ştim cu toții, dacă vrem să ne mai aducem aminte: „Bunica se ruga Fecioarei Maria să vină americanii / Bunicul asculta la radio Vocea Americii / şi zicea că nu mai vine nimeni cîteva sute de ani”.
Luna legată cu sfoară de pămînt devine un fel de tobă de tinichea, ca aceea a micuțului Oskar Matzerath, din capodopera lui Günter Grass, care se încăpățînează, în primul rînd împotriva Istoriei, să nu mai crească deloc. Astfel, fără să-i pese de ce preda tovarăşa la şcoală, el continuă să o dea înainte cu a lui: „Ce-i cu luna? Dacă luna ce se învîrte-n jurul nostru / Îşi scurtează cumva sfoara / Teorie după care într-o zi ne va cădea în cap.”
Protagonistul poemului epic nu se face popă, cum îi era hărăzit, ci doctor. Auzise că la Seminarul teologic se „fac disecții pe îngeri de carton / şi pe cei căzuți de pe pereții Voronețului / Dumnezeu ajunsese duşman de clasă dar se zvonea /Că pe Iisus voiau să-l facă membru de partid / Cu cruce cu tot (...) Mama mă certa că n-am stat la coadă / Să iau sfînta cuminecătură / Făcută din franzelă albă şi vin roşu îndoit cu apă. / Doctorii mai aveau voie să creadă / Puteai să-ți faci cruce cu limba înaintea inciziei / Singura capelă în care m-am rugat cu teamă 30 de ani / A fost sala de operații”.
Amestec tulburător de suferință, derizoriu şi sarcasm: „Ne-au lăsat să depunem jurămîntul lui Hippocrat / Ca pe-o coroană la mormîntul bolnavului necunoscut/ Bolnavii îşi aduceau de-acasă medicamentele, mîncarea şi formolul / Cimitirele se vedeau bine din curțile spitalelor improvizate în / Foste şcoli austro-ungare, foste cazărmi sub turci / Foste temple din vremea cînd barbarii veneau să ne fure păşunile / şi plecau speriați de oile ce se puseseră pe vorbit / Îngrozindu-i cu poveşti despre bărbați / Ce se aruncau rîzînd în lănci pentru Zamolxes / Sacrificiile umane au fost treptat aduse la zi / Fiecare generație era trasă în țeapă de cea dinainte / Viitorul luminos era doar pentru cei ce vor veni / Coborînd liniştiți pe sfoara lunii”.
Ciudat compendiu de istoria românilor, cu oarecare nuanță de sorginte soresciană!
Şi tot aşa, cu luna atîrnînd de o sfoară, poetul ajunge în Lumea Nouă, unde îşi moşeşte popria re-naştere. Între neînțelegeri de mentalitate şi încurcături lingvistice, iată o imagine fidelă şi sensibilă a acelui melting pot despre care se scrie în ziare: „În fața casei noastre din Queens / Un singur copac nu vrea să crească. / De 50 de ani e udat zilnic, altoit, descîntat / Municipalitatea îl ancgetează, îi face teste. / Am cumpărat casa de la un chinez / Cu care m-am înțeles prin semne / El o luase de la un evreu buharin / Înainte trăiseră aici nişte români, armeni, nemți / Pe rînd au dresat toți arborele să rămînă pitic. / Un fel de bonzai al emigrației.” De aici, poeta viator ajunge în India, pe malurile Gangelui, unde are viziunea bunicului din satul de sorginte ardelean: „Se uita la mine şi se mira / Că încă mai caut capătul pămîntului / Şi sfoara Lunii ce se scurtează, gata să cadă pe noi. / Oricît vei zbura de departe, băiete / Cînd va veni vremea desțelenitului / tot de unealta asta de lemn te vei ține. // L-am întrebat cum e pe-acolo / A tras o linie dreaptă pe cer/ Îndemnîndu-mă să merg înainte, să nu-mi fie frică / de toate zvonurile ce se strecoară prin stratul de ozon. / Pînă la urmă un plug de lemn făcut ca lumea / Despică cel mai bine norii.”
Lumea în esență nu e prea diferită dacă păstrezi doar cîteva puncte majore de referință. Altfel, e multă schimbare în jur, dar toată reductibilă la aceeaşi condiție umană, mai mult sau mai puțin demnă, mai mult sau mai puțin glorioasă, mişcată înainte de trecerea generațiilor de Acolo, de Aici, de aiurea: „Mama zace paralizată de doi ani / În curînd voi rămîne orfan / Şi nu mai pot face nimic cu distanța ce creşte / Între noi şi copiii noştri cărora nu le e frică / Nici de lună nici de scurtarea verilor./ Se rupe podul dintre generații”. Cînd îl apucă dorul de Europa. Ce se materializează cel mai adesea printr-o amețeală la trecerea munților şi vederea Clujului, cu turnurile înclinate ale bisericilor, se duce la toți doctorii de amețeli care îl controlează riguros şi îl vaccinează „împotriva copilăriei şi a tinereții”. Doctor el însuşi, aleargă toată ziua între noi născuți şi bătrîni de peste o sută de ani. Ființa îi e scindată, chiar şi corporal: „În trupul meu e o democrație egală a forțelor / Ce mă trag dimineața jos din pat. / Jumătate din mine se duce la serviciu / Aşteptînd cuminte cecul de vineri / Cealaltă împrăştie semințe / Peste arătura proaspătă a ultimului vis.”
Periplul lui Sângeorzan e o călătorie interioară, o încercare a entității şi identității în risipeala aparentă a lumii dinafară, ținută laolaltă doar „de sfoara subțire a lunii”. Poem epic de mare suflu, uneori cu nuanțe de patos şi respirație maiakovskiană, alteori producînd surprinzătoare perle lirice, Anatomia Lunii e o încercare remarcabilă de sensibilizare prin alternanța dintre un umor particular ardelean şi dramatismul trecerii cu luna legată de mînă prin spațiu şi timp. Fabulosul se realizează prin acumularea semnificativă a unor instanțe simple, cuvintele sînt ancilare şi neostentative, dar toată această neîntîmplătoare cantonare în banal se sublimează în poezie, lucru ce ar putea da de gândit unor contemporani ce vântură concepte şi vorbe mari în poeme indigeste. Ancorat în rădăcini vechi, poemul scris parca à bout de souffle este de o modernitate pregnantă.
Versiunea engleză, foarte bine adaptată pentru înțelegerea publicului american (datorată lui Răzvan Hotăranu şi Maurice Edwards) ar merita publicarea separată, de către o editură de mare circulație. Sînt sigur că ar avea impactul unui neaşteptat Manifesto!


Adrian Sângerozan, Anatomia Lunii/ The Anatomy of the Moon, Scrisul Românesc, 2009