Cronica literară
Rodica Grigore
ZEII UNEI STEPE DIN APROPIERE DE BABEL
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Privit, adesea, doar din perspectiva unui potențial Premiu Nobel pentru Literatură pe care ar putea să-l aducă Albaniei, țară din fostul spațiu comunist, Ismail Kadare a fost receptat în consecință: drept un autor de scrieri parabolice şi simbolice, de natură a pune în discuție, desigur, la modul alegoric, caracterul unui regim totalitar, precum şi de a submina doctrina mult discutatului realism socialist care a marcat pentru suficientă vreme literatura din această parte a lumii. Poate tocmai de aceea, situația fundamentală a prozei sale a rămas cea din Generalul armatei moarte, romanul apărut în 1963: este povestea unui general italian copleşit de misiunea care i-a fost încredințată tocmai în Albania. Şi, cu toate că pare a se dedica cu trup şi suflet îndeplinirii ordinelor primite, personajul principal al cărții dă senzația că nu înțelege niciodată până la capăt că, din punct de vedere spiritual, este şi el la fel de mort ca şi soldații căzuți în confruntările armate din vechime.
În fond, prin acest gen de proză, Kadare (care, în paranteză fie spus, s-a afirmat mai întâi ca poet) nu face decât să se înscrie într-o tendință bine reprezentată în literatura albaneză a anilor ‘60 – ‘70, alți autori care s-au raportat la aceasta fiind, mai cu seamă, contemporanii săi Fatos Arapi şi Dritero Agolli. Dar, în cadrul acestei orientări, Ismail Kadare reuşeşte să-şi afirme, foarte repede, vocea proprie şi să se individualizeze – fiind, de altfel, remarcat rapid de John Updike, cel care îl caracteriza, în 1971, la puțină vreme după publicarea romanului Cronică în piatră, drept „un scriitor sofisticat şi desăvârşit, atât în ceea ce priveşte proza poetică, cât şi densitatea narativă a romanelor sale.” Una dintre temele sale favorite va fi, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Cetatea (1970), explorarea modului în care trecutul influențează prezentul şi modelează, astfel, viețile oamenilor, după anumite tipare prestabilite. De aici şi accentul pus adesea de scriitor pe „Kanun”, vechea lege albaneză a răzbunării după principiul „ochi pentru ochi”, nescrisă, desigur, dar care şi-a pus amprenta generații de-a rândul asupra vieții şi mentalităților din această țară. Dar, în egală măsură, tot de aici şi aprecierea pe care scriitorul o nutreşte – şi pe care o şi exprimă, prin intermediul protagoniştilor cărților sale – pentru „besa”, cuvântul dat, cuvântul a cărui onoare trebuie păstrată cu orice preț, jurământul de credință, fapt evident poate mai cu seamă în romanul Amurgul zeilor stepei, publicat în anul 1976.
Dincolo de toate aceste aspecte – adevărate, desigur – se mai găseşte ceva, o temă poate neaşteptată, dar, în orice caz, prezentă în câteva din romanele mai recente ale lui Kadare, atât în Iarna marii însingurări, cât şi în Concert la sfârşit de toamnă, Anul negru sau Palatul Viselor. Şi anume, imaginea, evident, din nou simbolică – chiar difuză, uneori – a Turnului Babel. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată fața pământului”, se spune în Geneza biblică. Dar fascinația Turnului Babel se manifestă, în cazul lui Kadare, într-un mod aparte. Astfel, romanul Amurgul zeilor stepei, la fel ca şi deja citatul Palat al Viselor, abundă în suprapuneri de planuri şi afirmă mereu singurătatea omului, fie că e vorba de o singurătate experimentată până la capăt în nemarginirea stepei, fie în mijlocul marelui oraş, toate acestea tinzând să devină un uriaş univers narcisiac, alteritate irecuperabilă a eului şi a limbajului său. Textul romanului este, prin urmare, plin de „semne”, pentru ca cititorul să înțeleagă că nu este vorba de o simplă metaforă întâmplătoare. Turnul Babel a reprezentat o adevărată temă predilectă pentru autori foarte diferiți, în cele mai diverse epoci de la Hugo la Kafka, pentru a ne limita doar la aceste exemple. Se conturează, astfel, o dublă mişcare în literatură începând cu mijlocul secolului al XIX-lea: o dramatizare şi, în acelaşi timp, o modernizare a povestirii biblice, în care se descifrează, sau căreia i se impune o retorică ce se referă la „neprevăzutul din istoria noastră şi la amenințările ce apasă asupra societății de astăzi”, ca să-l cităm pe Paul Zumthor. Imaginea Turnului Babel îl readuce pe vechiul „om revoltat” la realitatea condiției sale ontologice şi culturale, reliefându-i adevăratul destin. De altfel, privind literatura secolului XX ca pe un nou Babel şi analizând-o din această perspectivă, Roger Caillois evidenția – şi, „retoric”, reuşea chiar să demonstreze – „orgoliul, confuzia şi distrugerea” acesteia, termenii citați fiind chiar incluşi în titlul lucrării sale, Babel: orgueil, confusion et ruine de la littérature.
Considerat, ca şi alte texte ale lui Kadare, o nemiloasă critică – şi caricatură deopotrivă – a unui regim totalitar si a aparatului lui de propaganda, romanul Amurgul zeilor stepei aduce, însă, şi câteva amănunte în plus față de alte scrieri ale autorului. În primul rând, acțiunea este plasată, în cea mai mare parte a textului, în Rusia, mai exact la Moscova, în atmosfera Institutului de Literatură Maxim Gorki, unde numeroşi studenți din toate țările foste comuniste vin, ca la o adevărată Mecca, pentru a deprinde realismul socialist, şi, pe de altă parte, transformă amfiteatrele facultății într-un inedit Turn Babel – căci fiecare vorbeşte propria sa variantă de rusă, de la aceea cântată a lituanienilor, la aceea incapabilă a percepe corect formele verbale a reprezentanților eschimoşilor ori la cea vorbită de protagonistul cărții, un tânăr albanez cu veleități literare, care, însă, de dragul iubitei sale, delicata şi blonda rusoaică Lida, încearcă să şi le ascundă, pentru a nu o pierde, căci fata nu apreciază decât scriitorii care nu mai sunt în viață, dezgustată de comportamentul celor vii, cu care se întâmplase să mai aibă tangențe în trecut. Dincolo, însă, de acest plan narativ, romanul prezintă momentul în care, în toamna anului 1958, Boris Pasternak primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, dar este constrâns, de incredibilul mecanism al propagandei pus în mişcare de noii zei ai stepelor, să refuze premiul, în ciuda incontestabilei valori a romanului său, Doctor Jivago, ale cărui fragmente, disparate, sunt descoperite de tânărul albanez într-o cameră mai puțin frecventată a căminului Institutului. În momentul acela, însă, el tratează cu indiferență paginile din care citeşte doar câteva paragrafe, dar, cu toate acestea, nu poate uita nici numele doctorului Jivago, şi nici atmosfera inconfundabilă a scrierilor lui Pasternak, atât de diferită de aşa-zisa „mare literatură” promovată de cercurile intelectuale – a se citi propagandistice – de la Moscova. O mențiune cu totul specială merită, în acest context, versiunea românească a romanului de față, datorată, ca atâtea alte traduceri ale creațiilor esențiale din acest spațiu cultural, la fel de bine realizate, excelentului cunoscător al lumii albaneze, Marius Dobrescu. Cu atât mai mult mențiunea aceasta trebuie făcută, cu cât, în cazul de față, traducătorul reuşeşte să transpună perfect în româneşte şi o serie de fragmente extrase de Kadare din vechi legende din folclorul albanez, dar şi pe acelea ale articolelor de presă, revoltate de neaşteptatul succes al lui Pasternak, adaptând, mereu, tonul la structura de profunzime a textului sursă.
La un anumit nivel de semnificații, romanul poate fi citit şi ca o cronică a unei perioade zbuciumate şi complicate din istoria modernă a Estului, situația fiind complicată şi de brusca răcire a relațiilor dintre Rusia şi Albania. Scriitorul porneşte, cel puțin parțial, ca şi în alte romane ale sale, de la o serie de evenimente istorice reale care au marcat epoca, în general, în zona Balcanilor, evenimente care reuşesc să contureze cu pregnanță imaginea acestei părți de lume. La fel ca şi în Anul negru, de exemplu, şi aici, tehnica punctului de vedere este perfect stăpânită de scriitor, rezultatul fiind crearea unei atmosfere unice, în care totul pare (sau chiar este) posibil. Totul, mai puțin înțelegerea şi reala comunicare între oameni, neîncrederea permanentă dintre studenți, chiar şi dintre aceia care se considerau prieteni, fiind determinată, desigur, de frica indusă de reprezentanții regimului opresiv. De aici şi imaginea simbolică a unui adevărat Turn Babel, căci înțelegerea deplină este, într-un asemenea cadru, imposibilă – sau, cel mult, doar o altă mască a propagandei. În plus, uneori, scriitorul însuşi dă impresia că încearcă să surprindă, în această carte, totul, de la situația politică, la aceea a cercurilor literare şi până la epidemia de variolă care izbucneşte la Moscova şi provoacă panică în rândul locuitorilor. Dar în Rusia acelor ani, totul însemna haos – mai puțin perfecta organizare a aparatului de propagandă, perfect asemănător cu aparatul opresiv din romanul Palatul Viselor. În plus, Kadare înțelege că, în ciuda dorinței sale, mai vechea tendință a scriitorilor de a încorpora întreaga lume într-o carte nu se mai poate susține în epoca noastră. Acum, fragmentarea realității exterioare şi reconstruirea / reconstituirea ei ulterioară din chiar aceste fragmente prin crearea unui nou tip de discurs romanesc a devenit estetica necesară. Tocmai de aceea, necesară devine şi permanenta referire la mitul Turnului Babel, aşa cum se întâmplă şi în romanul de față.
Sfârşitul secolului XX prezintă, atât la nivelul structurilor sociale şi culturale, cât şi la cel al unor tipuri particulare de discurs, tendința de promovare a unui alt model constitutiv, aceasta constând în schimbarea centrului de greutate al discursului romanesc: se trece la o relatare de-a dreptul simultană a evenimentelor, iar temporalitatea e spațializată. De aici şi descrierile atâtor spații, ca într-un uriaş carusel pe care scriitorul ni-l desfăşoară dinaintea ochilor în Amurgul zeilor stepei: casele de creație de la Riga sau din Ialta, cluburile scriitorilor, imensitatea stepei ruse sau a marelui oraş, cinematografele şi parcurile unde îndrăgostiții încearcă să-şi salveze sentimentele din fața aparatului de propagandă şi să le păstreze frumoase. Dar, oricât de deschise sau, dimpotrivă, de închise s-ar dovedi aceste spații, ele se dovedesc de natură a înstrăina şi nu a mai mijloci în nici un fel comunicarea. Iar oraşul – mai cu seamă Moscova – nu mai poate fi un centru, ci devine chiar negația acestuia; nu mai e semnul unității, ci abolirea ei definitivă. Nu mai simbolizează nicidecum comunicarea, ci dimpotrivă, are rolul de a consacra pentru totdeauna pierderea cuvântului prin care se face comunicarea. Tocmai de aceea personajele par, câteodată, a nu mai acționa coerent, aşa cum e cazul cererii albanezului adresate unui coleg de a i se aduce la cunoştință frumoasei Lida că el murise, fapt care se şi întâmplă, deconcertând-o pe fată, cu atât mai mult cu cât, către final, pentru a-şi respecta cuvântul dat cu luni în urmă, el îi telefonează pentru a-i spune că e, totuşi în viață şi pentru a o invita la o ultimă plimbare pe străzile pline de zăpadă ale Moscovei. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că imaginea dominantă a romanului, aceea a Turnului Babel, simbolizează confuzia, iar lipsa de echilibru duce la confuzie pe planurile terestru şi divin, iar oamenii nu se mai înțeleg. Ei par a nici nu mai vorbi aceeaşi limbă, adică nu-i mai leagă nici un consens. În fond, mesajul din istoria biblică şi cel din subtextul romanului lui Kadare este acelaşi: în mai mică măsură decât diversitatea limbilor, povestea despre Babel se referă la comunicarea între oameni, baza existenței lor comune şi şansa lor de a dăinui pe pământ. Poate că singura şansă. Şi tocmai de aceea, în final, asemenea lui Mark-Alem, protagonistul din Palatul Viselor, tânărul albanez din Amurgul zeilor stepei va ajunge să-şi pună din ce în ce mai multe întrebări cu privire la rostul vieții sale, la vocația sa, la sensul şederii lui într-o Rusie unde e privit, tot mai des, ca un duşman al statului, în acest fel reuşind să-şi recupereze umanitatea şi vocația pe care aproape că le pierduse de-a lungul anilor de îndoctrinare realist-socialistă la care consimțise fără a-şi face prea multe procese de conştiință. Acum, însă, el înțelege că ceea ce contează cu adevărat este cuvântul dat, chiar dacă acesta nu mai poate schimba prea multe în contextul unei asemenea lumi, dar alege s-o regăsească pe Lida, ca într-o nouă variantă e unei celebre balade albaneze – despre Kostandin şi Doruntina. Nu pentru a se opune destinului, care le este, în fond, dirijat de alții, ci pentru a anula, măcar pentru câteva clipe, confuzia şi lipsa de neînțelegere din mijlocul unui oraş ce seamănă tot mai mult cu un nou Babel din care nu mai există cale de scapare.
–––––––––––––––––––––––
Ismail Kadare, Amurgul zeilor stepei. Traducere şi postfață de Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura Humanitas, Fiction, 2009
În fond, prin acest gen de proză, Kadare (care, în paranteză fie spus, s-a afirmat mai întâi ca poet) nu face decât să se înscrie într-o tendință bine reprezentată în literatura albaneză a anilor ‘60 – ‘70, alți autori care s-au raportat la aceasta fiind, mai cu seamă, contemporanii săi Fatos Arapi şi Dritero Agolli. Dar, în cadrul acestei orientări, Ismail Kadare reuşeşte să-şi afirme, foarte repede, vocea proprie şi să se individualizeze – fiind, de altfel, remarcat rapid de John Updike, cel care îl caracteriza, în 1971, la puțină vreme după publicarea romanului Cronică în piatră, drept „un scriitor sofisticat şi desăvârşit, atât în ceea ce priveşte proza poetică, cât şi densitatea narativă a romanelor sale.” Una dintre temele sale favorite va fi, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Cetatea (1970), explorarea modului în care trecutul influențează prezentul şi modelează, astfel, viețile oamenilor, după anumite tipare prestabilite. De aici şi accentul pus adesea de scriitor pe „Kanun”, vechea lege albaneză a răzbunării după principiul „ochi pentru ochi”, nescrisă, desigur, dar care şi-a pus amprenta generații de-a rândul asupra vieții şi mentalităților din această țară. Dar, în egală măsură, tot de aici şi aprecierea pe care scriitorul o nutreşte – şi pe care o şi exprimă, prin intermediul protagoniştilor cărților sale – pentru „besa”, cuvântul dat, cuvântul a cărui onoare trebuie păstrată cu orice preț, jurământul de credință, fapt evident poate mai cu seamă în romanul Amurgul zeilor stepei, publicat în anul 1976.
Dincolo de toate aceste aspecte – adevărate, desigur – se mai găseşte ceva, o temă poate neaşteptată, dar, în orice caz, prezentă în câteva din romanele mai recente ale lui Kadare, atât în Iarna marii însingurări, cât şi în Concert la sfârşit de toamnă, Anul negru sau Palatul Viselor. Şi anume, imaginea, evident, din nou simbolică – chiar difuză, uneori – a Turnului Babel. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată fața pământului”, se spune în Geneza biblică. Dar fascinația Turnului Babel se manifestă, în cazul lui Kadare, într-un mod aparte. Astfel, romanul Amurgul zeilor stepei, la fel ca şi deja citatul Palat al Viselor, abundă în suprapuneri de planuri şi afirmă mereu singurătatea omului, fie că e vorba de o singurătate experimentată până la capăt în nemarginirea stepei, fie în mijlocul marelui oraş, toate acestea tinzând să devină un uriaş univers narcisiac, alteritate irecuperabilă a eului şi a limbajului său. Textul romanului este, prin urmare, plin de „semne”, pentru ca cititorul să înțeleagă că nu este vorba de o simplă metaforă întâmplătoare. Turnul Babel a reprezentat o adevărată temă predilectă pentru autori foarte diferiți, în cele mai diverse epoci de la Hugo la Kafka, pentru a ne limita doar la aceste exemple. Se conturează, astfel, o dublă mişcare în literatură începând cu mijlocul secolului al XIX-lea: o dramatizare şi, în acelaşi timp, o modernizare a povestirii biblice, în care se descifrează, sau căreia i se impune o retorică ce se referă la „neprevăzutul din istoria noastră şi la amenințările ce apasă asupra societății de astăzi”, ca să-l cităm pe Paul Zumthor. Imaginea Turnului Babel îl readuce pe vechiul „om revoltat” la realitatea condiției sale ontologice şi culturale, reliefându-i adevăratul destin. De altfel, privind literatura secolului XX ca pe un nou Babel şi analizând-o din această perspectivă, Roger Caillois evidenția – şi, „retoric”, reuşea chiar să demonstreze – „orgoliul, confuzia şi distrugerea” acesteia, termenii citați fiind chiar incluşi în titlul lucrării sale, Babel: orgueil, confusion et ruine de la littérature.
Considerat, ca şi alte texte ale lui Kadare, o nemiloasă critică – şi caricatură deopotrivă – a unui regim totalitar si a aparatului lui de propaganda, romanul Amurgul zeilor stepei aduce, însă, şi câteva amănunte în plus față de alte scrieri ale autorului. În primul rând, acțiunea este plasată, în cea mai mare parte a textului, în Rusia, mai exact la Moscova, în atmosfera Institutului de Literatură Maxim Gorki, unde numeroşi studenți din toate țările foste comuniste vin, ca la o adevărată Mecca, pentru a deprinde realismul socialist, şi, pe de altă parte, transformă amfiteatrele facultății într-un inedit Turn Babel – căci fiecare vorbeşte propria sa variantă de rusă, de la aceea cântată a lituanienilor, la aceea incapabilă a percepe corect formele verbale a reprezentanților eschimoşilor ori la cea vorbită de protagonistul cărții, un tânăr albanez cu veleități literare, care, însă, de dragul iubitei sale, delicata şi blonda rusoaică Lida, încearcă să şi le ascundă, pentru a nu o pierde, căci fata nu apreciază decât scriitorii care nu mai sunt în viață, dezgustată de comportamentul celor vii, cu care se întâmplase să mai aibă tangențe în trecut. Dincolo, însă, de acest plan narativ, romanul prezintă momentul în care, în toamna anului 1958, Boris Pasternak primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, dar este constrâns, de incredibilul mecanism al propagandei pus în mişcare de noii zei ai stepelor, să refuze premiul, în ciuda incontestabilei valori a romanului său, Doctor Jivago, ale cărui fragmente, disparate, sunt descoperite de tânărul albanez într-o cameră mai puțin frecventată a căminului Institutului. În momentul acela, însă, el tratează cu indiferență paginile din care citeşte doar câteva paragrafe, dar, cu toate acestea, nu poate uita nici numele doctorului Jivago, şi nici atmosfera inconfundabilă a scrierilor lui Pasternak, atât de diferită de aşa-zisa „mare literatură” promovată de cercurile intelectuale – a se citi propagandistice – de la Moscova. O mențiune cu totul specială merită, în acest context, versiunea românească a romanului de față, datorată, ca atâtea alte traduceri ale creațiilor esențiale din acest spațiu cultural, la fel de bine realizate, excelentului cunoscător al lumii albaneze, Marius Dobrescu. Cu atât mai mult mențiunea aceasta trebuie făcută, cu cât, în cazul de față, traducătorul reuşeşte să transpună perfect în româneşte şi o serie de fragmente extrase de Kadare din vechi legende din folclorul albanez, dar şi pe acelea ale articolelor de presă, revoltate de neaşteptatul succes al lui Pasternak, adaptând, mereu, tonul la structura de profunzime a textului sursă.
La un anumit nivel de semnificații, romanul poate fi citit şi ca o cronică a unei perioade zbuciumate şi complicate din istoria modernă a Estului, situația fiind complicată şi de brusca răcire a relațiilor dintre Rusia şi Albania. Scriitorul porneşte, cel puțin parțial, ca şi în alte romane ale sale, de la o serie de evenimente istorice reale care au marcat epoca, în general, în zona Balcanilor, evenimente care reuşesc să contureze cu pregnanță imaginea acestei părți de lume. La fel ca şi în Anul negru, de exemplu, şi aici, tehnica punctului de vedere este perfect stăpânită de scriitor, rezultatul fiind crearea unei atmosfere unice, în care totul pare (sau chiar este) posibil. Totul, mai puțin înțelegerea şi reala comunicare între oameni, neîncrederea permanentă dintre studenți, chiar şi dintre aceia care se considerau prieteni, fiind determinată, desigur, de frica indusă de reprezentanții regimului opresiv. De aici şi imaginea simbolică a unui adevărat Turn Babel, căci înțelegerea deplină este, într-un asemenea cadru, imposibilă – sau, cel mult, doar o altă mască a propagandei. În plus, uneori, scriitorul însuşi dă impresia că încearcă să surprindă, în această carte, totul, de la situația politică, la aceea a cercurilor literare şi până la epidemia de variolă care izbucneşte la Moscova şi provoacă panică în rândul locuitorilor. Dar în Rusia acelor ani, totul însemna haos – mai puțin perfecta organizare a aparatului de propagandă, perfect asemănător cu aparatul opresiv din romanul Palatul Viselor. În plus, Kadare înțelege că, în ciuda dorinței sale, mai vechea tendință a scriitorilor de a încorpora întreaga lume într-o carte nu se mai poate susține în epoca noastră. Acum, fragmentarea realității exterioare şi reconstruirea / reconstituirea ei ulterioară din chiar aceste fragmente prin crearea unui nou tip de discurs romanesc a devenit estetica necesară. Tocmai de aceea, necesară devine şi permanenta referire la mitul Turnului Babel, aşa cum se întâmplă şi în romanul de față.
Sfârşitul secolului XX prezintă, atât la nivelul structurilor sociale şi culturale, cât şi la cel al unor tipuri particulare de discurs, tendința de promovare a unui alt model constitutiv, aceasta constând în schimbarea centrului de greutate al discursului romanesc: se trece la o relatare de-a dreptul simultană a evenimentelor, iar temporalitatea e spațializată. De aici şi descrierile atâtor spații, ca într-un uriaş carusel pe care scriitorul ni-l desfăşoară dinaintea ochilor în Amurgul zeilor stepei: casele de creație de la Riga sau din Ialta, cluburile scriitorilor, imensitatea stepei ruse sau a marelui oraş, cinematografele şi parcurile unde îndrăgostiții încearcă să-şi salveze sentimentele din fața aparatului de propagandă şi să le păstreze frumoase. Dar, oricât de deschise sau, dimpotrivă, de închise s-ar dovedi aceste spații, ele se dovedesc de natură a înstrăina şi nu a mai mijloci în nici un fel comunicarea. Iar oraşul – mai cu seamă Moscova – nu mai poate fi un centru, ci devine chiar negația acestuia; nu mai e semnul unității, ci abolirea ei definitivă. Nu mai simbolizează nicidecum comunicarea, ci dimpotrivă, are rolul de a consacra pentru totdeauna pierderea cuvântului prin care se face comunicarea. Tocmai de aceea personajele par, câteodată, a nu mai acționa coerent, aşa cum e cazul cererii albanezului adresate unui coleg de a i se aduce la cunoştință frumoasei Lida că el murise, fapt care se şi întâmplă, deconcertând-o pe fată, cu atât mai mult cu cât, către final, pentru a-şi respecta cuvântul dat cu luni în urmă, el îi telefonează pentru a-i spune că e, totuşi în viață şi pentru a o invita la o ultimă plimbare pe străzile pline de zăpadă ale Moscovei. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că imaginea dominantă a romanului, aceea a Turnului Babel, simbolizează confuzia, iar lipsa de echilibru duce la confuzie pe planurile terestru şi divin, iar oamenii nu se mai înțeleg. Ei par a nici nu mai vorbi aceeaşi limbă, adică nu-i mai leagă nici un consens. În fond, mesajul din istoria biblică şi cel din subtextul romanului lui Kadare este acelaşi: în mai mică măsură decât diversitatea limbilor, povestea despre Babel se referă la comunicarea între oameni, baza existenței lor comune şi şansa lor de a dăinui pe pământ. Poate că singura şansă. Şi tocmai de aceea, în final, asemenea lui Mark-Alem, protagonistul din Palatul Viselor, tânărul albanez din Amurgul zeilor stepei va ajunge să-şi pună din ce în ce mai multe întrebări cu privire la rostul vieții sale, la vocația sa, la sensul şederii lui într-o Rusie unde e privit, tot mai des, ca un duşman al statului, în acest fel reuşind să-şi recupereze umanitatea şi vocația pe care aproape că le pierduse de-a lungul anilor de îndoctrinare realist-socialistă la care consimțise fără a-şi face prea multe procese de conştiință. Acum, însă, el înțelege că ceea ce contează cu adevărat este cuvântul dat, chiar dacă acesta nu mai poate schimba prea multe în contextul unei asemenea lumi, dar alege s-o regăsească pe Lida, ca într-o nouă variantă e unei celebre balade albaneze – despre Kostandin şi Doruntina. Nu pentru a se opune destinului, care le este, în fond, dirijat de alții, ci pentru a anula, măcar pentru câteva clipe, confuzia şi lipsa de neînțelegere din mijlocul unui oraş ce seamănă tot mai mult cu un nou Babel din care nu mai există cale de scapare.
–––––––––––––––––––––––
Ismail Kadare, Amurgul zeilor stepei. Traducere şi postfață de Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura Humanitas, Fiction, 2009