PACIENȚII ENGLEZI ŞI ANIMALELE LOR NEBUNE

Personajele din tablourile lui Mihai Coşulețu par că fac parte dintr-o rezervație selectă. O rezervație personală, atât familiară, cât şi familială. Intitulându-şi ciclul de lucrări Portret de familie. Mad Pets & Englishmen, pictorul nu face altceva decât să extrapoleze o idee ce-l preocupă demult, adică să-şi caute certificarea de naştere, avatarurile, într-o năstruşnică şi, totodată, răscolitoare imagerie – ce se transformă, vom vedea mai departe, chiar în menajerie!
Epicul – fiindcă, de ce nu? există sigur un filon epic subteran în toată sintaxa vizuală de suprafață a secvențelor Portretului de familie... – epicul, deci, cu toate că pare discontinuu, funcționează, în realitate secundă, într-o necurmată coerență. Aminteşte, trecând la un alt registru, dacă vreți, de faimosul rulou de hârtie de telex, de peste 30 de metri lungime, pe care, în doar trei săptămâni, Jack Kerouac a scris, în aprilie 1951, On The Road, considerat manifestul a ceea ce istoria a înregistrat conştiincioasă, în analele sale, ca beat generation. La fel de continuu, fără cezuri, fără pauze, dintr-o singură suflare, fără capete de rând, fără paragrafe, ci oblu, direct şi, mai ales, extrem de precis. Am spune chiar, supărător de exact.
Poveştile însoțitoare ale fiecărui grup – Colos, Al doilea zâmbet, Il Capo, Muntele vrăjit şi Marele neam, fratele şi mangusta – sunt adevărate bijuterii de proză, pe care, cititindu-le cu atenție, le poți, apoi, converti în imagine. Ca explicația la o ilustrație. Ca legenda din josul unei hărți. Ca un indicator rutier al destinului, care enunță şi te anunță, nu te obligă, ci doar îți propune, pe ce cale
s-o apuci. De pildă, la Marele neam, fratele şi mangusta, ce mi se pare nu numai de-o admirabilă delicatețe autoironică, dar şi de o îndrăzneală pe care doar artiştii dezinhibați o manifestă, autorul, împreună cu curatorul expoziției, Simona Vilău, scrie: O prezentare pătrată, proiectată a mea, a logodnicei mele, a prietenului meu, a protectorului casei şi a unor copii care ar putea fi ai noştri, toți proiectați într-un viitor, nu se ştie cât de exact, dar, cu siguranță, posibil. După care, expune cheia inovativă: Toți beneficiază de avatarul lor animal, construit ca un alter-ego, proiectat după înfățişarea şi instinctele celor aleşi. Şi încheie,
printr-un bemol subversiv: Această lucrare este un proiect pentru conflict familial, în general.
Despre animalele acestea ale lui Coşulețu, pe lângă prezența lor în trama epică, se pot face câteva observații. În primul rând, ele parcă nu sunt dezvoltate până la capăt, impresia pe care o lasă este că evoluția lor nu s-a încheiat, încă nu s-au definit ca specie la modul complet; altfel spus, ceea ce este o pisică doar pare o pisică, o cârtiță, doar părerea unei cârtițe, un pinguin, o copie de pinguin şi aşa mai departe. Spre exemplu, sub Muntele vrăjit, trei animale văzute din spate, autorul notează, printre altele, că el, tabloul: ajută nişte cefe să devină identități. Este o lucrare despre completări imaginare. Adică, el, artistul, şi-a făcut treaba, restul de fabulație ne rămâne nouă.
Singura vietate aflată în ordine, mai exact, în ordinea lucrurilor, este mangusta, ce beneficiază de un statut original în bestiarul autorului, personaj aparte ce stă singur pe firmament. Să fie oare vreo legătură cu ceea ce Octavian Paler scria odată, cum că, în opinia sa, Omul este o mangustă imperfectă, vinovată de vulnerabilitate? Şi că, după cum remarca regretatul subtil moralist, atunci când ucide cobra, mangusta nu e curajoasă, nu bravează, ci o face dintr-un obicei datorat excepției că este imună la venin; pe când omul e nevoit să înfrunte obstacolele ce-i stau în față, fără să dețină cine ştie ce secret miraculos sau vreun antidot la vătămare? Greu de scos din umbra indeciziei răspunsul la o asemenea chestiune. Mai ales că Mihai Coşulețu este un amator (în sensul acela dat de Charlie Chaplin, când spunea: Cu toții nu suntem decât nişte amatori. Nu trăim suficient de mult pentru a fi altceva!), deci, este un amator de formule sibilinice. Precum aceea de sub tabloul Al doilea zâmbet, care înfățişază un cap de pisică topit în evanescență, precum că, spune autorul, e semnificativ diferit, aşa că imaginea nu este o metaforă.
Apoi, trebuie subliniat că această panoplie zoologică nu conține sălbăticiuni, în înțelesul strict al cuvântului. Ci, dacă luăm de bun titlul ciclului, ele sunt nişte pet-uri, adică animale de companie. E adevărat că oarecum ciudate, nebune (mad pets!), dar se presupune că domesticite (repetăm: domesticite, nu dresate!). Însă, dacă aveați vreo grijă că rămânem descoperiți în raționamente critice, aflați că, dintr-un punct de vedere, cercul semantic se închide perfect. În lumea cercetărilor din domeniul medicinei veterinare, s-a observat că, după ani îndelungi de conviețuire, animalele de companie preiau multe din liniile de comportament, dacă nu chiar aspecte psihice, ale stăpânilor. Ajung să semene şi chiar să-i reprezinte pe cei lângă care au trăit. Iată, aşadar, că avatarurile pe care le vede Mihai Coşulețu sunt nu numai posibile, dar şi adevărate.
Rămâne, totuşi, o întrebare: De ce englishmen? La care, singurul răspuns, în afară, bineînțeles, de cel obişnuit, adică Aşa vrea artistul”, este următorul: Pentru că rezervația lui Coşulețu este un sanatoriu de boli frumoase cu pacienți englezi, însoțiți de viețuitoarele lor bizare...Sau viețuirile lor anterioare?...Ați văzut?! Era aşa de simplu!


DEPANATORUL DE ARIPI

Închipuiți-vă că suntem în existența în care nu trebuie. Adică, nu noi suntem cei cărora li se cuvine privilegiul de a fi în lumină. Sau, altfel spus, nu ne aflăm în viața chiar cea mai potrivită pentru noi. Drept pentru care, avem nevoie de o călăuză. De un povățuitor şi, totodată, îndrumător, adică de un vizionar care să ne arate drumul. Adevărat. Pentru că adevăratul drum pe care merg oamenii – în fapt, la origine, nişte îngeri cheliți de aripi – este zborul. Avântul în plutire. Apare însă un impediment: aripile noastre n-au mai fost folosite de multă vreme şi sunt fie în ruină, fie deteriorate. Prin urmare, cineva, acelaşi, adică acel călăuzitor de care aminteam mai devreme, trebuie ori să ne făurească altele, ori să ni le îndrepte, să ni le corijeze.
Cea mai recentă retrospectivă a operei sale ne-a argumentat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că pictorul Constantin Blendea este un iscusit creator şi depanator de aripi. În grad de maestru. Un meseriaş de geniu care a deprins de undeva, de sus, din tăriile Cerului, meşteşugul de a construi aripi şi de ale pune la orice. Chiar şi lumii. Sau oricui. Ceea ce remarca, printre altele, Dan Hăulică la Constantin Blendea, adică magica suprapunere unei fotograme unice dezghiocate cândva de Paul Eluard din căuşul imageriei lumii sale personale – les oiseaux qui maintenant volent de leurs propres ombres, păsările care zboară acum cu propriile lor umbre – devine, de fapt, preocuparea de căpătâi a pictorului nostru. Înghesuirea lumii, prin eforturi demiurgice, în dimensiunile unei aripi. În potențialitatea zborului fără umbră. Fiindcă ea, umbra, nu mai este pandantul fizic şi optic al luminii. Complementaritatea ei este anulată, deoarece e preschimbată în supliment de lumină. Avut tot timpul în vedere. La fel ca în faimosul eseu al lui Daniel Arasse – în care ni se demonstrează şi suntem umiliți pentru că, deşi avem ochii deschişi, noi nu vedem cum trebuie câteva capodopere ale picturii universale şi ne scapă o sumedenie de detalii ce pot schimba nu doar o viziune sau o mentalitate, ci şi o taxonomie sau, mai grav, o istorie – tot astfel, ține să ne atragă atenția Blendea, lumina şi umbra nu se află în raport de adversitate, ci de continuitate. Derivă una din alta. Premonitoriu, fiindcă anticipează zborul, elanul. Aici, poate că filiația sa paternală, pe itinerariul căreia întâlnim repere ale artei plutirii în imponderabil, dacă ar fi să ne gândim doar la Vasile Blendea sau Constantin Brâncuşi, i-a impus, în mod sigur cu severitate, gena precumpănitoare a zborului. Un zbor însă nu întotdeauna reuşit (o sugestie la fel de tânguioasă şi de tristă ca şi Pietà, de pildă, o evocă tabloul Zbor întrerupt, datat 1982...dar pe această direcție se poate glosa ad infinitum!).
Apoi, se mai face un pas şi se ajunge, invariabil, la culoare. Care are aceleaşi efecte expresive ca şi plastica formelor. Cu rezonanțe consistente în conştiința critică. Vasile Drăguț remarcă, în monografia din 1987, dedicată pictorului, o indiscutabilă vibrație coloristică, dar, care, deşi uneori este intensă, rămâne subordonată stării de echilibru al compozițiilor. Cum ar veni, aripa lui Blendea nu numai că sugerează, dar şi vibrează în policromie. Observația lui Vasile Drăguț este prefațată însă de expertiza magistrului Petru Comarnescu, care, cu două decenii înainte, descoperă la expoziția de debut de la Galeria Oneşti (azi, Orizont), a tânărului Blendea, o mare finețe coloristică şi o gingăşie de nuanțe, însoțite de ştiința de a folosi tonalități predominante, cu variațiuni adiacente. Ceea ce îl determină pe exigentul clasic al criticii de artă româneşti să conchidă că vom avea un mare pictor. Pentru ca acum, în zilele noastre, când are de partea sa avantajul că opera lui Constantin Blendea s-a rotunjit, s-a împlinit, Dan Hăulică să se lase vrăjit, printre atâtea altele, de albastrul magic – spune el: albastrul, pentru care poți să tânjeşti şi să mori, precum romanticii, a intrat demult în alchimia lui activă – amintindu-şi, atunci când îi alătură acestuia oranjul dezlănțuit, de acelaşi Paul Eluard, cu a sa faimoasă formulă oximoronică: La Terre est bleue comme une orange. şi chiar aşa s-ar putea spune, fiindcă pentru Blendea, ca şi pentru suprarealistul poet, pe numele său adevărat de cetățean, Eugène Emile Paul Grindel, Pământul este albastru ca o naramză. Ori, despre albul eclatant. Câte oare nu s-ar putea spune despre albul borțos, aproape dogmatic, al lui Blendea! Precum că ordonează spațiul în fiecare secundă a privirii, sau că fagurizează devălmăşia, astfel încât aripa înghite toată lumina, ținând loc chiar şi umbrei, ori că acest alb sintactic limpezeşte volumetric perspectiva, fără ca autorul să recurgă la vreun şiretlic neuroptic.
Tuturor acestor referințe – sigur, absolut necesare – li se adaugă, într-o succesiune cât se poate de firească, alte şi alte energii ce-i dinamizează artistului puterea creatoare: de la pulsațiile simbolice patrimoniale şi exasperările htonice, până la intimismul să-i spunem recreativ, ori vitalismul indus, mai demult, de experiența contactului cu imensitatea spirituală a Italiei. De aceea, Străbunii, Ecou ancestral, Dialog sau Vecinele – sunt lucrări a căror temă este brodată pe canavaua unor arhetipuri vechi româneşti păstrate în prețioasele etno-depozite subconştiente. La rândul lor, Țărănci în peisaj, Pădure, Înserare sau Peisaj din 1982 – sunt ecouri zvâcnite ale unor nexuri obsedante cu pământul, cu materia, cu lutul originar. După aceea, Obiecte în dialog sau nesfârşitul şir de naturi statice în care adastă cele mai banale, dar prețioase, detalii de viață – o cană, o sticlă, o ulcică, o rază de lumină, câteva mere, un buchet de imortele – sunt, de fapt, metaforice învăluiri ce construiesc universul intim, propriu, la care a visat dintotdeauna copilul plecat de lângă părinți şi adoptat din fragedă pruncie. În fine, să nu uităm fabulosul ciclu de desene Sermoneta, apoi, printre atâtea altele, tablourile Oraş italian sau Măslini pe colină, care, toate, refac liniile de forță ale unui magnetism subteran ce reprezintă poate substratul cel mai pulsatil al lui Blendea: adică înflăcărarea sudică, arderea în suavitate, combustia de tip latin.
Colecția de instrumente înaripate semnată de Constantin Blendea – aşezată în ordine, parcă pe invizibile rasteluri colorate – ne alină, fără îndoială, o parte din suferința provocată de netrebnicia de a nu ne mai putea desprinde, aşa cum va fi fost înainte de odinioară, în ante-illo tempore. Important e să ne ştim protejați: că avem alături de noi un agitator al zborului. Un nemuritor meşter de vise şi, la un caz de ceva, reparator de aripi.