ANDREI PERLMUTTER RETROCEDAT LUI ANDREI CODRESCU DE GAVRIIL PINTE

Spectacolul Ghidul copilăriei retrocedate, prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu (ediția a XVII-a), la Casa Artelor, după o avanpremieră (pe 18 mai) la Colegiul Național “Gheorghe Lazăr”, este produsul conlucrării multiplelor disponibilități artistice ale lui Gavriil Pinte. Regizorul este (împreună cu Andrei Codrescu şi Florentina Mocanu) şi co-autor al “scenariului”, dar poartă amprenta sa atât decorul, cât şi ilustrația muzicală superbă prin filonul folcloric maramureşean (pe care le semnează), el fiind ( se pare) şi inițiatorul proiectului care într-o primă variantă ar fi trebuit să se intituleze Jurnal de pe frontal de-acasă, trimitere mai explicită la cartea The Hole in the Flag, consacrată de scriitorul american născut la Sibiu evenimentelor din Decembrie 1989, dar şi unor întâmplări de imediat după, al cărei capitol, Banchetul – 25 de ani după terminarea liceului (pp. 281 -282, în prima variantă a versiunii româneşti: Editura “Athena”, 1997) constituie “nucleul” dramatizării (scenariului) ce include şi alte texte codresciene. Viziunea regizorală însă este mai aproape de o mărturisire făcută de Andrei Codrescu, la numai câteva zile de la “banchet” (28 iulie 1990): “Revederea noastră de la Sibiu (25 de ani ) cu tipuri foarte puțin amintite ale foştilor mei colegi de liceu, în frunte cu Vidrighin, a fost una dintre cele mai surrealiste convocări din viața mea. A fost Circus Maximus în zece cercuri (A. C. în: “From: Andrei Codrescu – To: Nicolae Stoie. Puzzle epistolar, Alba Iulia, “Gens latina”, 2010, pag.24). Banchetul imaginat de Gavriil Pinte (conceput ca un spectacol interactiv în care spectatorul devine “personaj”, se integrează decorului, ia parte la banchet, simte “respiratia” actorilor) debuteză însă solemn, ca o recepție princiară (numele fiecărui spectator care trece pragul Casei Artelor este solemn (şi ironic în acelaşi timp) anunțat prin portavocele cu rol de ”trompete medievale”: o cavalcadă de sunete ce tulbură aerul Pieței Mici a Sibiului) ca – pe măsura derulării sale – să ia forma unei halucinații în care accentele groteşti alternează cu secvențe de un lirism tulburător. Reîntoarcerea în timp este insinuată de o reuşită pantomimă actoricească: trecerea de la un episod la altul este astfel marcată încât se creează impresia că păpusile unui vechi orologiu medieval s-au pus în mişcare, recursul la memorie fiind accentuat de pedalările ritmice pe cele opt biciclete vopsite în alb, ce sporesc şi ele senzația de halucinant, fac transferul în “surrealism” datorită craniilor de berbeci (sau de țapi ?!) ce le apasă ghidoanele. La rândul ei, “echipa de interpreți” (Maria Anuşcă, Simina Contraş, Cristina Flutur, Ioana Blaga Frunzescu, Laura Ilea, Iulia Popa, Cătălina Sima, Cristina Stoleriu, Arina Trif, Codruța Vasiu, Mihai Coman, Ali Deac, Adrian Grigoraş, Cătălin Neghină, Gelu Potzolli, Viorel Rață, Vlad Robaş, Ciprian Scurtea, Liviu Vlad ), de o omogenitate valorică fără cusur şi cu o expresivitate năucitoare, dă viață acelor personaje bizare ( Dulcea, Marinella, Ory, Aurelia, Marcel etc. — “tipuri foarte puțin amintite” dintre colegi — dar şi Profesoarei de franceză, Profesoarei de rusă, enigmaticei Doamne în negru, Profesorului de educație fizică, Profesorului Poiană), toate cu identitatea voalată de acelaşi ecran al memoriei sugerat de albul/gri obsesiv pus în valoare de scenografia Roxanei Ionescu. Veselia lor trucată, unori vecină acelui “Circus Maximus”, lasă însă loc insinuării unui fior tragic, “comicăria” fiind doar o perdea de fum alb. Multe secvențe sunt dispuse antitetic; “bucuriei revederii” i se opune, din memorie, “secvența bacalaureatului”, concepută ca un interogatoriu securist, victima lui (adolescentul Andrei Perlmuter în jurul căruia se țes suspiciunile), fiind incriminată, înainte de toate, pentru apartenența etnică. “Cheia” acestor alternanțe se află tot în textele care au “inspirat” scenariul. Andrei Codrescu nota undeva că privind câteva fotografii pe care i le făcuse Ted Thomas la Sibiu, în 1990, pe Elisabethstrasse, “strada copilăriei sale”, a avut, pentru o clipă senzația stranie că printre copiii surprinşi de obiectiv se zăreşte pe sine. Gavriil Pinte redimensionează scenic această iluzie prin cele două personaje puse față-n față: Andrei Codrescu, americanul “de succes”, venit la banchet şi elevul de odinioară (Andrei Perlmuter), locuitor al memoriei primului cu intenția (explicit mărturisită de titlul reprezentației) de a-i retroceda primului “copilăria” simbolizată de al doilea. O copilărie ce părea definitiv confiscată de un “trecut” abandonat fără speranță, dar şi cu umor, dacă e să cităm titlul categoric al eseului: Comrade Past and Mister Present, semnat de Andrei Codrescu. Numai că “banchetul” imaginat de Gavriil Pinte este mai bogat în semnificații. Este “tabloul” în mişcare al unei lumi, în care cicatricele provocate de mutilările istoriei n-au dispărut din CV-ul personajelor, le încarcă aproape “ereditar” biografiile (de exemplu, refugiul din Ardealul cedat în 1940 a marcat şi el “istoria familiei Perlmuter”), iar metamorfozarea “tovarăşilor” în “domni” (după 1990) — cf. “îmbrățişările afectuoase” dintre “americanul Andrei” şi “Profesorul de sport” sau “Profesorul Poiană” (alias “Cremwurşt” sau “Cârnaț”), un personaj ce-i prilejuieste actorului care-l interpretează unul dintre cele mai interesante şi mai reuşite roluri de “compoziție figurativă” din întregul spectacol, sinonimii “torționarilor de odinioară” – este producătoare de suspiciuni, alimentează grotescul pe care l-am semnalat ca parte integrantă a “Ghidului” pus, cu fantezie debordantă, la dispoziția spectatorilor de creația regizorală a lui Gavriil Pinte, pe care am dori-o prezentă şi pe afişul stagiunii 2010/2011 a Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu.