Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
DE LA PROBLEME PERSONALE SPRE PORȚILE ASFINȚITULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Probleme personale, de Angela Marinescu, Editura Cartea Românească, 2009, 70 pagini
Despre poezia Angelei Marinescu a scris o pleiadă de critici, iar numele celor ce se regăsesc de astă dată, dincolo de timp, pe cel mai recent volum al poetei – cel de-al 18-lea – sunt: Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Manolescu, Ion Negoițescu („Un lirism pur subiectiv, probleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existențială ce lasă uneori să strălucească, nu mai puțin îndoliat, totuşi, nimbul metafizic”): „1. acest vers nu va mai fi scris niciodată./ 2. lovitură sub centură./ 3. centura, la noi, este plină de îngeri./ la noi înseamnă la mine, acasă./ 4. deoarece am numai prietene, toate prietenele mele/ sînt îngeri (dependenți de droguri)./ 5. de la sunetele jucăuşe ale începutului unui război/ la melancolia cea mai neagră./ cum poate un război să fie roz iar melancolia să fie înfăşurată/ strîns în cîrpele negre cu franjuri ale ardelencelor./ 6. muzica, un alter ego rupt de lume. rupt de plăcere./ rupt în două. mîna mea introdusă în ruptură începe să zboare/ uşor ca o pasăre./ 7. oare ce pasăre nu se aşază niciodată pe pămînt? / apropo de Dylan Thomas, maestre Marin Mălaicu Hondrari./ 8. ia-mi poezia în mîini. Îmblînzeşte scorpia./ fii profund interesat. pune-te în locul meu./ 9. melancolia este un caz./ 10. războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sînge, în manuale./ l l. fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic./ 12. voi vă uitați la mine. eu mă uit la voi./ voi vedeți un sîn. SÎNUL. Eu nu văd nimic la voi/ pentru că voi sînteți flăcări./ 13. eu sînt doar/ niciodată/ centura/ îngerii/ melancolia neagră (românii şi ungurii sînt chirurgi oncologi)/ războiul (avangardă în toată legea)/ muzica (numai țigănească)/ poezia (mea) / poetul ca un rect amărui,/ curcanul fascist al scrisului./ Sînul abject-obiect./ Voi (în flăcările reci ale spațiului virtual)” (XXXX). Dacă sunt încă de actualitate considerațiile lui Negoițescu, se cheamă că „erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse” are deceniile ca unitate de măsură a perenității poeziei, în cazul aparte al Angelei Marinescu.
Gînduri despre poezie‚ de Cassian Maria Spiridon, colecția Eseuri, Editura Limes, 2010, 280 pagini
Revista trimestrială „Poezia” a fost pentru inițiatorul ei, Cassian Maria Spiridon, un bun prilej de reflecta asupra poeziei şi asupra reflecțiilor ce s-au făcut, de-a lungul timpului, despre poezie. Astfel: „După Hegel, „obiectul care corespunde poeziei este împărăția nemărginită a spiritului”, fapt pentru care poezia a fost şi mai este încă „învățătoarea universală şi pretutindeni prezentă a genului uman”.
Pentru Shelley, „poezia este într-adevăr ceva divin” şi de aici se înțelege că şi transcendent, iar Wordsworth o consideră „deopotrivă centrul şi circumferința cunoaşterii”. La Novalis, poezia este „eroina filosofiei”, drept pentru care o ridică la „rangul de principiu”, ca în final să conchidă, ca un adevărat poet, că „Filosofia este teoria poeziei. Ea ne demonstrează că poezia este totul”.
Pentru Benedetto Croce, poezia este „identitate de conținut şi formă, expunere a umanității depline, viziune a particularului în universal” – definiție cît se poate de încăpătoare, dar nu lipsită de imprecizia care paşte pe oricine încearcă a îmbrăca teoretic inefabilul”.
Poetul. Poem jurnal‚ de Gellu Dorian, Editura Princeps Edit, 2010, 100 pagini
Gellu Dorian, pornit pe urmele luceafărului, ține un „jurnal de bord”. Sunt evocate trăiri şi reverii ce au de-a face cu cele 42 de locuri ce nu i-au fost străine poetului național (acum, bineînțeles, „național” mai cu măsură, şi cu voie de la prefectură), deşi întreaga lume pământească îi era străină: „În timpul expediției „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, efectuată în trei etape – prima, în mai-iunie 1988, prin toate localitățile importante din România prin care a trecut Eminescu; a doua, în octombrie-noiembrie 1988, pe traseul Cernăuți, Chişinău, Odessa şi Kuialnik şi a treia, în august-septembrie 1999, pe traseul Praga, Berlin, Veneția, Florența, Roma, Viena, Budapesta –, pe lîngă reportajele adunate în cartea Paşii Poetului, am scris şi acest poem-jurnal în care am notat stările şi viziunile mele asupra locurilor prin care Eminescu a trecut”.
Sciatică de Copou. Tablete şi enunțuri civice‚ de Lucian Vasiliu, Editura Niculescu, 2010, 200 pagini
Publicistică grupată sub titlul „Luminați-vă fața!”, continuată cu un dialog inedit (de prin 1993-1994) cu poetul Cezar Ivănescu, interviu ce ocupă o treime din volum şi are următorul moto: „voi ce mă vedeți la față/ îndrăgiți-mi fața mea,/ mai îngăduiți-mi fața/ fiindcă mult va sângera!” – din Doina (Din frunză).
Sentic‚ de Florin Caragiu, Editura Vinea, 2009, 128 pagini
Al doilea volum de poeme al lui Florin Caragiu include grupajele: „anii rotunzi”, „un oraş autentic”, „întâlnirea”, „un punct dureros”, „sentic”. Referințele critice le aparțin lui Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone, Marin Mincu („Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generației sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”).
Credința, „adaptată” noilor vremuri, poate amintind de cărnurile canonice amputate ale lui Adrian Urmanov şi de „marşul luminoşilor” din poemele utilitare, nu mai leagă şi înalță, ci e cuțit („lumea aceasta e a ta/ şi te vrea elice,/ trupul nu-i al tău/ şi înghiți lumină/ cu primul salt în gol.// te opreşti în aer/ şi guşti din miezul copacilor/ cât e nevoie/ pentru a rezista accidentelor./ Dumnezeu te scoate din ele/ cu o durere care dizolvă deznădejdea.// rugăciunea e cuțitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceață.”) şi tăietură („ai ieşit din burta ghețarului tocmai când treceau,/ prin pustietatea înserării, doi alpinişti?/ ori când i-ai spus liniştit prietenului tău:/ eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu.../ şi după câteva minute de marş în tăcere ai fost prins de-o avalanşă? după ore de mers,/ muntele îți ia greutatea şi nu-ți mai aparții.// oraşul cu străzile lui murdare, cu ghilotina/ indiferenței față de orice geamăt nocturn,/ se umple de căldura ce te părăseşte,/ pentru că fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenție, corp fragil! pe ea cobori în rapel/ când cerul îți intră în ochi, şi-nțelegi,/ după ce-ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu/ a meritat ca să simți cât de frumos este să descinzi,/ pentru că din depărtare cineva îți face cu mâna.”)
Scene din oraşul-vitraliu. Scenes of the Stained-Glass City‚ de Dumitru Chioaru, trad. de Heathrow O’Hare, colecția „Vinea Internațional”, Editura Vinea, 2010, 116 pagini
Traducătorul Ştefan Stoenescu, aka Heathrow O’Hare, semnează – din Ithaca lui americană – substanțiala prefață a acestui volum bilingv, unde remarcă faptul că: „În mai multe din poemele acestui ciclu sibian, autorul invocă prima sa iubire: o ființă din abur sau fum, iscată din neantul amintirii pentru a învălmăşi atmosfera poemului, strivindu-1 pe protagonist în pragul confesiunii şi, prin propria noastră empatie, deraindu-ne şi nouă, cititorilor, disponibilitățile participative. Momentele acestea le-am numi, folosind în cheie oximoronică un termen lansat de Mircea Eliade, „hierofanii intime” – o accesare a sublimului erotic juvenil. Prin aluzia la „adolescenții miopi”, Eliade devine el însuşi o prezență, contribuind semnificativ la aura poemelor.
O altă prezență recurentă este sihastrul care răsare ici-colo, asemeni „cărturarului țigan” al lui Matthew Arnold sau al spiritului tutelar al locului întâlnit adesea la autorii Antichității clasice, împrumutând parcă alura expectativă şi surâsul gnostic al lui Constantin Noica, stabilit în Păltinişul Sibiului, sau zâmbetul larg, binevoitor-complice al lui Mircea Ivănescu, cealaltă personalitate de vârf a țării ce a preferat Sibiul, spre a întâmpina cum se cuvine aventura peripatetică a eului liric chioaresc, interesat de trecut şi de tradiție. Uneori sihastrul pare binedispus şi cooperant; alteori, reticent sau pur şi simplu nefiabil. De fiecare dată însă oracolul se eschivează voind parcă să-i reamintească mai tânărului poet că înțelepciunea nu poate fi nicicum tranzacțională. Suntem cu toții în raport cu experiența fie traumatizați, fie, asemeni lui de Nerval, prizonierii propriei nefericiri.(...) Lirismul lui Dumitru Chioaru dobândeşte o forță ieşită din comun recrutându-şi punctul de sprijin dintre cele mai puțin pregnante surse aparținând lumii reale a fenomenelor şi evenimentelor sau celei a seninelor şi înțelesurilor. Rotundul aproape perfect al realizării sale artistice ni se dezvăluie drept una din valorile cel mai subtil dozate ale poesiei româneşti contemporane”.
Treacă veacu’-acesta de la mine!‚ de Mihail Crama, colecția Poezii alese, Editura Alfa, Iaşi, 2010, 70 pagini
După debutul cu Decor penintent (1947), Premiul Fundațiilor Regale, despre cărțile de poezie ale lui Mihail Crama (1922-1994) au scris apreciativ: Vladimir Streinu, Emil Manu, Lucian Raicu (în repetate rânduri), Mircea Iorgulescu, M.N. Rusu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, Platon Pardău, Daniela Mariano. În prefața la antologia Împărăția de seară (Premiul Mihai Eminescu), Ion Caraion remarcă: „Mihail Crama aparține unei generații căreia din comoditate, incultură şi pripă, cu trimiteri dezinformate la o formulă de-a Gertrudei Stein de un alt conținut, complet necomparabil, i s-a spus „pierdută”, generație care a luat aproape totul în serios (familia, morala, istoria, libertatea, dreptul, boema, războiul, arta, iubirea, politica, societatea, prostia, umanismul, teologia, mizeria, umorul, disponibilitatea, arlechinadele, viața şi moartea), în timp ce timpul pe ea o lua în derâdere, sfâşiind-o, umilind-o, punându-i pumnul în gură şi țeava revolverului la tâmplă, obligând-o la eforturi de rezistență şi înțelegere supraomeneşti, la presiuni insuportabile şi situații limită.
Ca să păstreze, numai ca să păstreze în fel şi chip, un rest măcar de obraz demn din ceea ce fusese şi este poate spiritualitatea românească în ansamblul său...”.
Copilul din maşina galbenă‚ de Irina Nechit, Editura Cartier, 2010, 80 pagini
Volum recomandat de revista „Observator cultural”. Şi de noi, desigur. Irina Nechit a reuşit să dobândească o notorietate meritată atât în Moldova, cât şi dincoace de Prut, prin ceea ce Gheorghe Grigurcu apreciază a fi „darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenței de toate zilele. Prin verbe simple, «prozaice» poeta trasează granița dintre două lumi, cea a poeziei şi cea a nonpoeziei. Instantaneul realist (poeta e o contemplativă, dar şi o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedând aceeaşi capacitate de absorbție a realului, care uneori devine expresiv-delirantă. Puternica sangvinitate a poetei se supune acestui suflu violent al realului, precum unei magii consubstanțiale.” Un poem de-o şchioapă, scris cu stiloul „made in china”: „poc!/ îmi trag un glonte în cap şi mă uit prin/ gaura încă luminată de focul ucigaş./ ceea ce văd nu seamănă cu o poartă de aur/ nici cu o uşă înaltă nici cu o coroană/ din ramuri de brad.// scap stiloul made in china pe podea/ îmi vâr prin gaura fierbinte o mână/ cu cinci degete ude/ simt că vântul începe să bată dinspre aurora boreală.// îmi strecor umerii coşul pieptului burta lunecoasă/ şoldurile late şi tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă.// sper să nu-mi revăd viața ca într-un videoclip/ cadrele acelea cu fetița aşezată pe iarbă/ lângă o râmă umflată şi cu părinții tineri/ jucând volei pe stadionul de la marginea/ satului şi cu bunicii înmărmuriți/ în fața unui trandafir alb,/ toate imaginile astea m-ar face/ să plâng şi acum nu e momentul./ cei de dincolo de gaura mirosind a țeavă a fum/ mă aşteaptă să le aduc veşti bune/ eu însă le voi spune cu vocea mea guturală:/ nimic nou sub soare” („O împuşcătură”).
De dragoste şi singurătate‚ de Mihai Prepeliță, Editura Dacoromână TDC, 2010, 332 pagini.
Nuvele, în număr de opt, tot una şi una: „Pe strada Trandafirilor”, „Şapte ani de dragoste neîmpărtăşită sau Podul Îndrăgostiților de la Mânăstirea Novodevici”, „Haremul din Bahrineşti”, „Ca şi bradul de la poartă...”, „Un bilet la cuşetă, vă rog...”, „Nucul de la fântână”, „În această noapte mă voi sinucide!”, „Fluturele negru...”.
Hăituit, sărac, veşnic fugar (cu popas forțat de purtătorii de epoleți de la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni-Chişinău), având ca avuție un manuscris mult prea mare, veşnic respins, şi o inimă de acelaşi calibru (mai rar respinsă, după caz), nepotul Lucheriei debordează de dor de libertate, şi numai vreo femeie mai ostoieşte câteodată acest dor — chiar şi după vreo 35 de ani după ultima întâlnire, cândva în studenție: „mai departe a urmat un fel de „podvodnaia ohota” (adică, „vânătoare subacvatică”, despre care mi-a povestit scriitorul Iuri Paporov — a fost „paraşutat” pe timpuri în Cuba, unde chiar a luat parte la asemenea partide de vânătoare, cu Ernest Hemingway şi Fidel Castro, desigur, nu era pe atunci scriitor, ci rezident al contraspionajului sovietic...). Pericolul să fii înhățat de gura unui rechin, în timpul unei asemenea „vânători”, în ocean, era atât de evident, real, încât doar nişte bărbați de un curaj nebun, precum erau şi cei trei „camarazi”, gata să se arunce în valurile pierzaniei, i-a unit... Desigur, erau şi înarmați, cu nişte dispozitive speciale, dar...
Acest mereu „dar”...
Mă ştiam şi eu „înarmat” pentru o partidă de sex, însă toată experiența mea de până atunci (ba şi de atunci încoace...) nu însemna nimic (...) Între cer şi pământ se declanşase o furtună, iar noi am nimerit în epicentrul ei şi nu aveam nici o speranță să ne salvăm... Fluizii dragostei ne-au încolăcit trupurile, ni le-au scufundat unul în altul, contopindu-le definitiv, desființându-ne...”.
Călător spre porțile asfințitului‚ de Mihail Crama, Cartea Românească, 2006, 352 pagini
La 4 decenii după debut, Mihail Crama începe, în 1988, în Vinerea Mare, un roman ce va fi finalizat după 3 ani şi jumătate. Volumul este publicat postum, abia în 2006. Timpul însuşi este cel care asfințeşte în romanul lui Mihail Crama, fie el pur, timpul iubirii cu Keti, fie el tulbure şi pervers, pe cât îi e dat a fi trăit de un tânăr judecător aflat în 1945 la începutul carierei, deloc înclinat a face compromisuri devenite, în circumstanțele date, ordinare pentru unii, în vreme ce alții, cei mai mulți, intrau în coliziune directă cu un prezent pervers, implacabil: „În oraş se agitau, pe mari panouri, fraze sau propoziții neauzite pînă atunci, pe care domnul Pavel le citea cu neîncredere dar nu scotea o vorbă, căci „prudența e cel mai bun sfătuitor – îşi spunea – mai ales în asemenea vremuri de răsturnări”, pe care le socotea „tulburi”, că „niciodată nu se ştie ce va fi”. Strigările timpului anunțau „lichidarea burgheziei”. Moşierimea fusese desființată cu un an înainte, cînd cu împărțirea pămînturilor. Domnul Pavel privea panourile despre burghezie şi nu le înțelegea sensul, deoarece, îşi spunea, fiecare tinde în sine la o asemenea stare; burg înseamnă oraş, iar burghez, om al oraşului; ce e rău în asta? Oraşul presupune confort, civilizație. Cum adică desființarea burgheziei?
Într-un ziar local se scrisese că viitorul va aparține unei „societăți fără clase”. Nu mai înțelegea nimic. Aştepta în secret „reaşezarea lucrurilor”, iar asta „o vor face americanii”, aşa cum se vorbeşte în oraş”. Pe neştiute, învolburările terifiante ale epocii de început al comunismului ajung să fie din ce în ce mai greu de definit, de prins în cuvinte:
„–Timpul prin care ai trecut şi treci e fără egal. Suferințele, nedreptățile, închisorile, totul în numele unei societăți absurde, visate sincer, sau rostite ipocrit, cei torturați, asasinați, crucea acestei umanități... Unde? Ce carte le poate cuprinde? Toate cîte au fost...
–...Au trecut, vor trece, îi preluai vorbirea (în timpul acesta, doamna Pavel îşi dădea mai departe în cărți), dar lipseşte un Balzac, un Dostoievski, un Tolstoi al nostru, care să le aducă la lumină posterității; vom rămîne astfel fără martori şi cine ne va mai crede peste o sută de ani?”
Despre poezia Angelei Marinescu a scris o pleiadă de critici, iar numele celor ce se regăsesc de astă dată, dincolo de timp, pe cel mai recent volum al poetei – cel de-al 18-lea – sunt: Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Manolescu, Ion Negoițescu („Un lirism pur subiectiv, probleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existențială ce lasă uneori să strălucească, nu mai puțin îndoliat, totuşi, nimbul metafizic”): „1. acest vers nu va mai fi scris niciodată./ 2. lovitură sub centură./ 3. centura, la noi, este plină de îngeri./ la noi înseamnă la mine, acasă./ 4. deoarece am numai prietene, toate prietenele mele/ sînt îngeri (dependenți de droguri)./ 5. de la sunetele jucăuşe ale începutului unui război/ la melancolia cea mai neagră./ cum poate un război să fie roz iar melancolia să fie înfăşurată/ strîns în cîrpele negre cu franjuri ale ardelencelor./ 6. muzica, un alter ego rupt de lume. rupt de plăcere./ rupt în două. mîna mea introdusă în ruptură începe să zboare/ uşor ca o pasăre./ 7. oare ce pasăre nu se aşază niciodată pe pămînt? / apropo de Dylan Thomas, maestre Marin Mălaicu Hondrari./ 8. ia-mi poezia în mîini. Îmblînzeşte scorpia./ fii profund interesat. pune-te în locul meu./ 9. melancolia este un caz./ 10. războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sînge, în manuale./ l l. fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic./ 12. voi vă uitați la mine. eu mă uit la voi./ voi vedeți un sîn. SÎNUL. Eu nu văd nimic la voi/ pentru că voi sînteți flăcări./ 13. eu sînt doar/ niciodată/ centura/ îngerii/ melancolia neagră (românii şi ungurii sînt chirurgi oncologi)/ războiul (avangardă în toată legea)/ muzica (numai țigănească)/ poezia (mea) / poetul ca un rect amărui,/ curcanul fascist al scrisului./ Sînul abject-obiect./ Voi (în flăcările reci ale spațiului virtual)” (XXXX). Dacă sunt încă de actualitate considerațiile lui Negoițescu, se cheamă că „erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse” are deceniile ca unitate de măsură a perenității poeziei, în cazul aparte al Angelei Marinescu.
Gînduri despre poezie‚ de Cassian Maria Spiridon, colecția Eseuri, Editura Limes, 2010, 280 pagini
Revista trimestrială „Poezia” a fost pentru inițiatorul ei, Cassian Maria Spiridon, un bun prilej de reflecta asupra poeziei şi asupra reflecțiilor ce s-au făcut, de-a lungul timpului, despre poezie. Astfel: „După Hegel, „obiectul care corespunde poeziei este împărăția nemărginită a spiritului”, fapt pentru care poezia a fost şi mai este încă „învățătoarea universală şi pretutindeni prezentă a genului uman”.
Pentru Shelley, „poezia este într-adevăr ceva divin” şi de aici se înțelege că şi transcendent, iar Wordsworth o consideră „deopotrivă centrul şi circumferința cunoaşterii”. La Novalis, poezia este „eroina filosofiei”, drept pentru care o ridică la „rangul de principiu”, ca în final să conchidă, ca un adevărat poet, că „Filosofia este teoria poeziei. Ea ne demonstrează că poezia este totul”.
Pentru Benedetto Croce, poezia este „identitate de conținut şi formă, expunere a umanității depline, viziune a particularului în universal” – definiție cît se poate de încăpătoare, dar nu lipsită de imprecizia care paşte pe oricine încearcă a îmbrăca teoretic inefabilul”.
Poetul. Poem jurnal‚ de Gellu Dorian, Editura Princeps Edit, 2010, 100 pagini
Gellu Dorian, pornit pe urmele luceafărului, ține un „jurnal de bord”. Sunt evocate trăiri şi reverii ce au de-a face cu cele 42 de locuri ce nu i-au fost străine poetului național (acum, bineînțeles, „național” mai cu măsură, şi cu voie de la prefectură), deşi întreaga lume pământească îi era străină: „În timpul expediției „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, efectuată în trei etape – prima, în mai-iunie 1988, prin toate localitățile importante din România prin care a trecut Eminescu; a doua, în octombrie-noiembrie 1988, pe traseul Cernăuți, Chişinău, Odessa şi Kuialnik şi a treia, în august-septembrie 1999, pe traseul Praga, Berlin, Veneția, Florența, Roma, Viena, Budapesta –, pe lîngă reportajele adunate în cartea Paşii Poetului, am scris şi acest poem-jurnal în care am notat stările şi viziunile mele asupra locurilor prin care Eminescu a trecut”.
Sciatică de Copou. Tablete şi enunțuri civice‚ de Lucian Vasiliu, Editura Niculescu, 2010, 200 pagini
Publicistică grupată sub titlul „Luminați-vă fața!”, continuată cu un dialog inedit (de prin 1993-1994) cu poetul Cezar Ivănescu, interviu ce ocupă o treime din volum şi are următorul moto: „voi ce mă vedeți la față/ îndrăgiți-mi fața mea,/ mai îngăduiți-mi fața/ fiindcă mult va sângera!” – din Doina (Din frunză).
Sentic‚ de Florin Caragiu, Editura Vinea, 2009, 128 pagini
Al doilea volum de poeme al lui Florin Caragiu include grupajele: „anii rotunzi”, „un oraş autentic”, „întâlnirea”, „un punct dureros”, „sentic”. Referințele critice le aparțin lui Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone, Marin Mincu („Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generației sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”).
Credința, „adaptată” noilor vremuri, poate amintind de cărnurile canonice amputate ale lui Adrian Urmanov şi de „marşul luminoşilor” din poemele utilitare, nu mai leagă şi înalță, ci e cuțit („lumea aceasta e a ta/ şi te vrea elice,/ trupul nu-i al tău/ şi înghiți lumină/ cu primul salt în gol.// te opreşti în aer/ şi guşti din miezul copacilor/ cât e nevoie/ pentru a rezista accidentelor./ Dumnezeu te scoate din ele/ cu o durere care dizolvă deznădejdea.// rugăciunea e cuțitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceață.”) şi tăietură („ai ieşit din burta ghețarului tocmai când treceau,/ prin pustietatea înserării, doi alpinişti?/ ori când i-ai spus liniştit prietenului tău:/ eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu.../ şi după câteva minute de marş în tăcere ai fost prins de-o avalanşă? după ore de mers,/ muntele îți ia greutatea şi nu-ți mai aparții.// oraşul cu străzile lui murdare, cu ghilotina/ indiferenței față de orice geamăt nocturn,/ se umple de căldura ce te părăseşte,/ pentru că fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenție, corp fragil! pe ea cobori în rapel/ când cerul îți intră în ochi, şi-nțelegi,/ după ce-ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu/ a meritat ca să simți cât de frumos este să descinzi,/ pentru că din depărtare cineva îți face cu mâna.”)
Scene din oraşul-vitraliu. Scenes of the Stained-Glass City‚ de Dumitru Chioaru, trad. de Heathrow O’Hare, colecția „Vinea Internațional”, Editura Vinea, 2010, 116 pagini
Traducătorul Ştefan Stoenescu, aka Heathrow O’Hare, semnează – din Ithaca lui americană – substanțiala prefață a acestui volum bilingv, unde remarcă faptul că: „În mai multe din poemele acestui ciclu sibian, autorul invocă prima sa iubire: o ființă din abur sau fum, iscată din neantul amintirii pentru a învălmăşi atmosfera poemului, strivindu-1 pe protagonist în pragul confesiunii şi, prin propria noastră empatie, deraindu-ne şi nouă, cititorilor, disponibilitățile participative. Momentele acestea le-am numi, folosind în cheie oximoronică un termen lansat de Mircea Eliade, „hierofanii intime” – o accesare a sublimului erotic juvenil. Prin aluzia la „adolescenții miopi”, Eliade devine el însuşi o prezență, contribuind semnificativ la aura poemelor.
O altă prezență recurentă este sihastrul care răsare ici-colo, asemeni „cărturarului țigan” al lui Matthew Arnold sau al spiritului tutelar al locului întâlnit adesea la autorii Antichității clasice, împrumutând parcă alura expectativă şi surâsul gnostic al lui Constantin Noica, stabilit în Păltinişul Sibiului, sau zâmbetul larg, binevoitor-complice al lui Mircea Ivănescu, cealaltă personalitate de vârf a țării ce a preferat Sibiul, spre a întâmpina cum se cuvine aventura peripatetică a eului liric chioaresc, interesat de trecut şi de tradiție. Uneori sihastrul pare binedispus şi cooperant; alteori, reticent sau pur şi simplu nefiabil. De fiecare dată însă oracolul se eschivează voind parcă să-i reamintească mai tânărului poet că înțelepciunea nu poate fi nicicum tranzacțională. Suntem cu toții în raport cu experiența fie traumatizați, fie, asemeni lui de Nerval, prizonierii propriei nefericiri.(...) Lirismul lui Dumitru Chioaru dobândeşte o forță ieşită din comun recrutându-şi punctul de sprijin dintre cele mai puțin pregnante surse aparținând lumii reale a fenomenelor şi evenimentelor sau celei a seninelor şi înțelesurilor. Rotundul aproape perfect al realizării sale artistice ni se dezvăluie drept una din valorile cel mai subtil dozate ale poesiei româneşti contemporane”.
Treacă veacu’-acesta de la mine!‚ de Mihail Crama, colecția Poezii alese, Editura Alfa, Iaşi, 2010, 70 pagini
După debutul cu Decor penintent (1947), Premiul Fundațiilor Regale, despre cărțile de poezie ale lui Mihail Crama (1922-1994) au scris apreciativ: Vladimir Streinu, Emil Manu, Lucian Raicu (în repetate rânduri), Mircea Iorgulescu, M.N. Rusu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, Platon Pardău, Daniela Mariano. În prefața la antologia Împărăția de seară (Premiul Mihai Eminescu), Ion Caraion remarcă: „Mihail Crama aparține unei generații căreia din comoditate, incultură şi pripă, cu trimiteri dezinformate la o formulă de-a Gertrudei Stein de un alt conținut, complet necomparabil, i s-a spus „pierdută”, generație care a luat aproape totul în serios (familia, morala, istoria, libertatea, dreptul, boema, războiul, arta, iubirea, politica, societatea, prostia, umanismul, teologia, mizeria, umorul, disponibilitatea, arlechinadele, viața şi moartea), în timp ce timpul pe ea o lua în derâdere, sfâşiind-o, umilind-o, punându-i pumnul în gură şi țeava revolverului la tâmplă, obligând-o la eforturi de rezistență şi înțelegere supraomeneşti, la presiuni insuportabile şi situații limită.
Ca să păstreze, numai ca să păstreze în fel şi chip, un rest măcar de obraz demn din ceea ce fusese şi este poate spiritualitatea românească în ansamblul său...”.
Copilul din maşina galbenă‚ de Irina Nechit, Editura Cartier, 2010, 80 pagini
Volum recomandat de revista „Observator cultural”. Şi de noi, desigur. Irina Nechit a reuşit să dobândească o notorietate meritată atât în Moldova, cât şi dincoace de Prut, prin ceea ce Gheorghe Grigurcu apreciază a fi „darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenței de toate zilele. Prin verbe simple, «prozaice» poeta trasează granița dintre două lumi, cea a poeziei şi cea a nonpoeziei. Instantaneul realist (poeta e o contemplativă, dar şi o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedând aceeaşi capacitate de absorbție a realului, care uneori devine expresiv-delirantă. Puternica sangvinitate a poetei se supune acestui suflu violent al realului, precum unei magii consubstanțiale.” Un poem de-o şchioapă, scris cu stiloul „made in china”: „poc!/ îmi trag un glonte în cap şi mă uit prin/ gaura încă luminată de focul ucigaş./ ceea ce văd nu seamănă cu o poartă de aur/ nici cu o uşă înaltă nici cu o coroană/ din ramuri de brad.// scap stiloul made in china pe podea/ îmi vâr prin gaura fierbinte o mână/ cu cinci degete ude/ simt că vântul începe să bată dinspre aurora boreală.// îmi strecor umerii coşul pieptului burta lunecoasă/ şoldurile late şi tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă.// sper să nu-mi revăd viața ca într-un videoclip/ cadrele acelea cu fetița aşezată pe iarbă/ lângă o râmă umflată şi cu părinții tineri/ jucând volei pe stadionul de la marginea/ satului şi cu bunicii înmărmuriți/ în fața unui trandafir alb,/ toate imaginile astea m-ar face/ să plâng şi acum nu e momentul./ cei de dincolo de gaura mirosind a țeavă a fum/ mă aşteaptă să le aduc veşti bune/ eu însă le voi spune cu vocea mea guturală:/ nimic nou sub soare” („O împuşcătură”).
De dragoste şi singurătate‚ de Mihai Prepeliță, Editura Dacoromână TDC, 2010, 332 pagini.
Nuvele, în număr de opt, tot una şi una: „Pe strada Trandafirilor”, „Şapte ani de dragoste neîmpărtăşită sau Podul Îndrăgostiților de la Mânăstirea Novodevici”, „Haremul din Bahrineşti”, „Ca şi bradul de la poartă...”, „Un bilet la cuşetă, vă rog...”, „Nucul de la fântână”, „În această noapte mă voi sinucide!”, „Fluturele negru...”.
Hăituit, sărac, veşnic fugar (cu popas forțat de purtătorii de epoleți de la Spitalul de Psihiatrie din Costiujeni-Chişinău), având ca avuție un manuscris mult prea mare, veşnic respins, şi o inimă de acelaşi calibru (mai rar respinsă, după caz), nepotul Lucheriei debordează de dor de libertate, şi numai vreo femeie mai ostoieşte câteodată acest dor — chiar şi după vreo 35 de ani după ultima întâlnire, cândva în studenție: „mai departe a urmat un fel de „podvodnaia ohota” (adică, „vânătoare subacvatică”, despre care mi-a povestit scriitorul Iuri Paporov — a fost „paraşutat” pe timpuri în Cuba, unde chiar a luat parte la asemenea partide de vânătoare, cu Ernest Hemingway şi Fidel Castro, desigur, nu era pe atunci scriitor, ci rezident al contraspionajului sovietic...). Pericolul să fii înhățat de gura unui rechin, în timpul unei asemenea „vânători”, în ocean, era atât de evident, real, încât doar nişte bărbați de un curaj nebun, precum erau şi cei trei „camarazi”, gata să se arunce în valurile pierzaniei, i-a unit... Desigur, erau şi înarmați, cu nişte dispozitive speciale, dar...
Acest mereu „dar”...
Mă ştiam şi eu „înarmat” pentru o partidă de sex, însă toată experiența mea de până atunci (ba şi de atunci încoace...) nu însemna nimic (...) Între cer şi pământ se declanşase o furtună, iar noi am nimerit în epicentrul ei şi nu aveam nici o speranță să ne salvăm... Fluizii dragostei ne-au încolăcit trupurile, ni le-au scufundat unul în altul, contopindu-le definitiv, desființându-ne...”.
Călător spre porțile asfințitului‚ de Mihail Crama, Cartea Românească, 2006, 352 pagini
La 4 decenii după debut, Mihail Crama începe, în 1988, în Vinerea Mare, un roman ce va fi finalizat după 3 ani şi jumătate. Volumul este publicat postum, abia în 2006. Timpul însuşi este cel care asfințeşte în romanul lui Mihail Crama, fie el pur, timpul iubirii cu Keti, fie el tulbure şi pervers, pe cât îi e dat a fi trăit de un tânăr judecător aflat în 1945 la începutul carierei, deloc înclinat a face compromisuri devenite, în circumstanțele date, ordinare pentru unii, în vreme ce alții, cei mai mulți, intrau în coliziune directă cu un prezent pervers, implacabil: „În oraş se agitau, pe mari panouri, fraze sau propoziții neauzite pînă atunci, pe care domnul Pavel le citea cu neîncredere dar nu scotea o vorbă, căci „prudența e cel mai bun sfătuitor – îşi spunea – mai ales în asemenea vremuri de răsturnări”, pe care le socotea „tulburi”, că „niciodată nu se ştie ce va fi”. Strigările timpului anunțau „lichidarea burgheziei”. Moşierimea fusese desființată cu un an înainte, cînd cu împărțirea pămînturilor. Domnul Pavel privea panourile despre burghezie şi nu le înțelegea sensul, deoarece, îşi spunea, fiecare tinde în sine la o asemenea stare; burg înseamnă oraş, iar burghez, om al oraşului; ce e rău în asta? Oraşul presupune confort, civilizație. Cum adică desființarea burgheziei?
Într-un ziar local se scrisese că viitorul va aparține unei „societăți fără clase”. Nu mai înțelegea nimic. Aştepta în secret „reaşezarea lucrurilor”, iar asta „o vor face americanii”, aşa cum se vorbeşte în oraş”. Pe neştiute, învolburările terifiante ale epocii de început al comunismului ajung să fie din ce în ce mai greu de definit, de prins în cuvinte:
„–Timpul prin care ai trecut şi treci e fără egal. Suferințele, nedreptățile, închisorile, totul în numele unei societăți absurde, visate sincer, sau rostite ipocrit, cei torturați, asasinați, crucea acestei umanități... Unde? Ce carte le poate cuprinde? Toate cîte au fost...
–...Au trecut, vor trece, îi preluai vorbirea (în timpul acesta, doamna Pavel îşi dădea mai departe în cărți), dar lipseşte un Balzac, un Dostoievski, un Tolstoi al nostru, care să le aducă la lumină posterității; vom rămîne astfel fără martori şi cine ne va mai crede peste o sută de ani?”