Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
O TRECERE çN REVISTă
TRIBUNA 186. Datată 1-15 iunie 2010. Insolite „Remarci filosofice” (titlu de rubrică) semnate de Jean-Loup d’Autrecourt despre „Morală şi politică”, scrise la Grenoble, despre criza românească: „Criza morală nu este specifică românilor, este specifică tuturor culturilor originale şi ca orice criză, ar fi un semn bun, de schimbare… Rădăcinile crizei morale, ale problemelor etice, sunt istorice, de aceea sunt greu de identificat, în cazul precis al românilor. Pe de o parte, ar trebui urmărite în istorie toate actele de compromis, de laşitate, de lipsă de demnitate, care au avut după aceea repercusiuni, pe termen lung, asupra comportamentului societății şi culturii româneşti. Dar pe de altă parte, ar trebui identificate şi momentele istorice în care am dat dovadă de curaj, de demnitate, de fidelitate, de eroism, de talent, de inițiative culturale universale. Acestea din urmă sunt mult mai numeroase decât se afirmă, şi sunt mai bine cunoscute aici în Vest. Cultura românească (literatura, muzica, teatrul, arta cinematografică şi filosofia) este percepută ca fiind printre cele mai originale din epoca contemporană. În literatură şi în filozofie, românii au dat culturii universale, în secolul al XX-lea, cele mai importante talente… În perioada interbelică… românii erau considerați, de vestul european, ca fiind poporul cel mai spiritual, după francezi; spiritual cu sensul de «avoir de l’esprit», adică a fi inteligenți, vioi, perspicace, cultivați, subtili, abili la nivel intelectual, descurcăreți… Se vorbeşte şi se scrie în ultima vreme, în mod obsesional, despre comunism. Şi de asemenea se face o critică acerbă a perioadei ceauşiste. Pe bună dreptate. Însă în acest fel se ocultează perioada dejistă în care ne-au fost exterminate elitele intelectuale, sociale, politice etc. Atunci când s-a încercat distrugerea etosului românesc, perioada genocidului uman, moral, social şi cultural. Pe de altă parte, a da vina doar pe ideologiile extremiste, comunismul, de exemplu, atunci când se analizează criza morală, este un demers reducționist, care nu explică intru-totul problemele etice. Acestea sunt de ordin mult mai general, ele sunt trans-istorice”. În alte pagini ale revistei, „Contactul” lui Ion Pop, „N. Manolescu şi lupta cu inerția critică” de Marian Victor Buciu (fragment dintr-o carte dedicată lui N. Manolescu), „Funambularia” de Şerban Foarță, „Limba română în 175.000 de cuvinte” (interviu cu Elena Comşulea, coordonator al Dicționarului Tezaur al limbii române; a apărut ultimul volum, al 37-lea, împlinindu-se „cea mai de seamă însărcinare pentru care Academia Română a fost creată”), sau „O relicvă ceauşistă contestabilă: rebotezarea Clujului” de Sergiu Pavel Dan.
ROMÂNIA LITERARă 20. Din 4 iunie 2010. Apropo de istorie, de trecut, de ideologiile extremiste. Ioana Pârvulescu, în „Antipaseiştii” atrage atenția că există un soi de dispreț aprioric față de ideea de cercetare a trecutului: «Sunt două tonuri pe care se rosteşte cuvântul paseism: neutru de către cei care nu simt nuanța peiorativă şi, mult mai des, acuzator... Au existat două tipuri de ideologie care a respins dragostea, oricât de lucidă, față de trecutul relativ apropiat şi relativ bun, în genere burghez, iar aceste ideologii exclusiviste au fost fascismul şi comunismul. (Ambele au preferat să exalte un trecut îndepărtat, intangibil, mitic sau eroic.)… În zona literară, ura față de trecut şi față de stabilele valori burgheze a condamnat-o sistematic, pe lângă comunişti, dar cu tonuri ciudat de asemănătoare, şi futuristul Marinetti: „Noi vom cânta marile mulțimi agitate de muncă, de plăcere sau de revoltă”, „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice tip şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva oricărei laşități oportuniste sau utilitariste”, „Noi ne aflăm pe promontoriul extrem al secolelor!... De ce ar trebui să privim în urmă...?”, precum şi: „Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii...”. Ideea de distrugere a trecutului e centrală în manifestul avangardiştilor care spun că au ca limită de vârstă 30 de ani: „Chiar din Italia lansăm în lume acest manifest al nostru de o violență impetuoasă şi incendiară cu care fondăm astăzi Futurismul, pentru că vrem să eliberăm această țară de cangrena fetidă a profesorilor, arheologilor, ghizilor şi anticarilor”. Îndemnul e fără ambiguitate: „Haideți! Dați foc rafturilor din biblioteci!... Deviați cursul canalelor ca să inunde muzeele! Puneți mâna pe târnăcoape, securi, ciocane şi dărâmați, dărâmați fără milă oraşele venerate!” Ceea ce la noi parțial s-a şi întâmplat, însă în comunism». În alte pagini ale revistei, „Hristoşi în serie” de Sorin Lavric (despre „romanul cu legionari” al lui Dinu Pillat scrie în acest număr şi Cosmin Ciotloş), „Muzele lui Blaga” (Gh. Grigurcu), „În loc de Prefață la Amintirile lui… Creangă” de Ion Pecie, „Prepeleac” de C. Țoiu.
ARCA 4-5-6 / 2010. Mihail Neamțu, în „Auto-critică”: „Nasc şi la noi moralişti de mare talent. Cronicari care, în Statele Unite, au iertat aventurile marxiste şi escapadele cu stupefiante din tinerețea preşedintelui Barack Obama, ne reamintesc mereu despre înrolarea forțată a copilului Joseph Ratzinger (nota LIS: actual Papă, Benedict al XVI-lea; pe atunci era elev bavarez de numai 14 ani) în organizația Hitlerjugend. Gazetari oripilați de tăcerile lui Gunter Grass vor ignora aranjamentele marxist-leniniste din studenția lui Jose Manuel Durao Barroso (nota LIS: actual preşedinte al Comisiei Europene) ori simpatiile pro-comuniste ale baronesei Catherine Ashton, proaspăt unsă în funcția de vice-preşedinte al Comisiei Europene. Să remarcăm, aşadar, consecvența ipocrită ca prim merit al lucidității de tip progresist”. În alte pagini, restituiri (Radu Ciobanu despre cartea Piei Pillat, sora lui Dinu şi mama celei ce îngrijeşte cartea, Monica), cronică literară (semnată de Vasile Dan, Romulus Bucur, Gheorghe Mocuța, Petru M. Haş), „Tăcerea minții” de Andrei Mocuța. Interviu cu doctorul în filozofie (profesor la universități din Europa şi SUA, cu cărți premiate) Carlos Eduardo Maldonado, columbian, de curiozitate (cum se vede Occidentul din America Latină): «Cred că, pe scara evoluției, Occidentul a ajuns deja la finalul său. Este un mare transatlantic care avansează din inerție, dar ale cărui motoare s-au oprit deja. Occidentul este sinteza dintre Ierusalim, Atena şi Roma. În mod vădit, cultura noastră, sau, mai bine zis, însăşi civilizația noastră, este în criză… Tragedia umanității are la bază faptul că Occidentul a confundat propriul său destin cu întregul destin al umanității. Ei bine, moartea Occidentului (există autori care au vorbit din abundență despre ,,decadența Occidentului”, despre „criza” Occidentului, despre „nihilismul” Occidentului, de exemplu) nu va fi, nicidecum, moartea umanității în general. Ci moartea unei forme sau o manifestare a umanității». E o opinie.
ÎNSEMNăRI IEŞENE 5 / 2010. Redactorul-şef Alexandru Dobrescu: «Nu cred că, pentru a te face înțeles de un agramat, trebuie să-i vorbeşti pe „limba“ lui, siluind regulile elementare ale gramaticii române. Nu cred că, pentru a schimba câteva propoziții cu un ins nedeprins a gândi rațional, trebuie să exersezi în prealabil, incoerența. Nu cred că, pentru a câştiga bunăvoința unei persoane lipsite de gust, trebuie să devii tu însuți expresia vie a prostului gust. Nu cred că, spre a te face ascultat de un ins străin de minimele exigențe ale bunului simț, trebuie să afişezi neapărat dispreț suveran pentru ele. A face din coborârea la nivelul interlocutorului un principiu de bază al dialogului, mi se pare un semn de imensă prostie… Un grup de tineri mânuitori de condei, dintre care vreo doi s-ar putea să nu fie chiar străini de talent, a scos pe piață o seamă de texte ce descriu pe şleau afaceri strict sexuale. Probabil unde, socotesc ei, asta aşteaptă tinerimea cititoare de la literatură. Lăsând la o parte că respectivelor descrieri de contacte fizice le lipseşte tocmai ce e propriu artei – dimensiunea metafizică, e greu să nu remarci că atâtea tratate de sexologie conțin descrieri similare. Atâta doar că mai detaliate şi într-un limbaj mai adecvat». În celelalte pagini: Adrian Popescu (interviu – „Italia mi-a dăruit, prin Umbria, deschiderea spre lumea europeană a culturii majore”), Al. Zub, G. Bălăiță, D.R. Popescu, Nichita Danilov, dar şi N. Georgescu, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru.
FEED BACK 5-6 / 2010. Directorul revistei, Daniel Corbu o spune de la obraz: «De o bună bucată de vreme în România, atunci când o cohortă de politicieni se aşază la putere, se fac şi refac ministere ale guvernării, uitându-se mereu înființarea unuia în care majoritatea românilor s-ar regăsi: Ministerul Sărăciei Naționale… Cei care, de atâția ani, şi-au făcut un crez în a târî țara asta plină doar de iluzii şi umor în brațele Europei federalizate, ar trebui să privească mai abitir la luciul sărăciei şi disperării românilor. Să numere câți din ei sunt sub limita salariului mediu pe economie de 200 de euro… Peste trei milioane de români sunt slugile Europei şi ale Americii, pentru a asigura hrana zilnică pentru familiile lor. Cei rămaşi în țară acceptă cu stoicism disperat curbele de sacrificiu, subzistența… Între agitatorii noştri politici, tot mai lozincarzi, goi de sens, tot mai aroganți şi mai milionari, intelectualii nici nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, ci țin de un cenuşiu al existenței şi de noroiul greu al prozei. Cât despre existența scriitorului, căruia i-a scăzut la maximum ratingul şi prestanța în România şi suferă de o cruntă marginalizare, el nici nu se aude… Iar nouă nu ne rămâne decât să repetăm înjurătura matură a tânărului Eminescu: „Tu-i neamul nevoii!”». În celelalte pagini, „discurs despre spionaj poetic” de Horia Zilieru, „Un posibil decalog al postmodernității” de Delia Pop, „Poetica sărbătorii” de Horia Bădescu, remember Marin Mincu semnat de Geo Vasile, „Alambicul Magistrului” de Vasile Spiridon (despre Mihai Ursachi), despre manifeste ale noilor veniți: „osirism” (Katya Kelaro), sau istorice: „hypnism, 1922” (Rade Drainac).
CAFENEAUA LITERARă 6 / 2010. Mircea Handoca, „Mircea Eliade destinatar”: „După ce 23 de ani i se interzice dreptul la semnătură, la începutul lui septembrie 1967 numele lui Mircea Eliade a reapărut în publicistica românească”. Însă în martie 1981 „a urmat o sinistră tăcere. Nimeni n-avea voie să mai amintească de numele scriitorului. Acesta acceptase preşedinția societății care protesta (în America) față de întemnițarea preotului Gh. Calciu de către autoritățile comuniste. A fost a treia interdicție a semnăturii”. Mai scrie Mircea Handoca: „E de neînțeles că, până în zilele noastre nu s-a realizat încă proiectul operelor lui complete, pregătit să fie trimis la tipografie de acum 30 de ani”. Aceasta e tot România de azi: au opere complete toți minunații, Mircea Eliade nu. Pe alte cinci pagini ale revistei, directorul Virgil Diaconu are o percepție aparte asupra fenomenului optzecist, într-un text intitulat „Generația ’80, pro şi contra” (pus pe seama colocviului de la Piteşti dedicat optzeciştilor): „Acest colocviu ne-a lăsat sentimentul că generația ’ 80 este singura care semnează pentru marile evenimente literare ale națiunii şi că pe lângă ea toate celelalte generații literare şi toți scriitorii neoptzecişti sunt nesemnificativi. Fiind mai mult decât o generație – un fenomen –, după părerea lui Vlasie, ne rugăm Domnului ca generația ’80 să nu semneze, în curând, pentru încălzirea globală şi alinierea planetelor. Dar reacția la importanța exagerată ce i s-a dat generației ’80 a fost promptă, relaxată şi plină de umor”. În altă pagină, Niculina Oprea la Zilele Literare de la Akyaka – Turcia!
PRO SAECULUM 3-4. Iunie 2010. Redactorul-şef Mircea Dinutz: «Cultura română s-a deschis spre Occident. Un anume cosmopolitism (necesar) a făcut ca, în destule cazuri, ceea ce venea dinspre Răsărit, marea literatură rusă să fie – parțial – ignorată, desfigurată sau marginalizată… Uitând, se pare, că în marele tăvălug al istoriei sufletul slav ne-a atins pentru eternitate. Prea ne „americanizăm”, peste limitele admise, neînțelegând (totuşi) că arta rusă este o piesă esențială în patrimoniul spiritual al omenirii». În alte pagini, „Lady Vaş” de D.R. Popescu şi „Retina şi sufletul” de Irina Mavrodin. Dar şi grupajele „Scriitori din Teleorman” sau „Vrancea literară”, semnificative prin diversitate originală.
TOMIS 6 / 2010. A împlinit 45 de ani de apariție. Numărul e dedicat fostului redactor-şef al revistei, George Vasilievici, plecat brutal de tânăr la ceruri („Tot ce scria avea o aură funestă… credeam că de vină este moda literară a scriitorilor ruşi contemporani, pe care îi citea cu mare admirație. Mă gândeam că totuşi moartea era doar un subiect de studiu, precum în teza mea de doctorat” – Raluca Şerban-Naclad, fost redactor-şef şi ea la Tomis). În pagina 2: „Adorno şi postmodernitatea” de Daniel Clinci.
AXIOMA 123. Iunie 2010. Directorul şi patronul Marian Ruscu, poet, anunță că „revista Axioma, aparținând Editurii Premier (adică subsemnatului), cu regret îşi încetează apariția”. Revista e în anul XI de apariție. Dacă am înțeles bine, Marian Ruscu s-a supărat fiindcă n-a fost primit în Uniunea Scriitorilor: „Las pe cei validați să investească bani, efort, entuziasm şi să se implice mai mult”…
TRIBUNA 186. Datată 1-15 iunie 2010. Insolite „Remarci filosofice” (titlu de rubrică) semnate de Jean-Loup d’Autrecourt despre „Morală şi politică”, scrise la Grenoble, despre criza românească: „Criza morală nu este specifică românilor, este specifică tuturor culturilor originale şi ca orice criză, ar fi un semn bun, de schimbare… Rădăcinile crizei morale, ale problemelor etice, sunt istorice, de aceea sunt greu de identificat, în cazul precis al românilor. Pe de o parte, ar trebui urmărite în istorie toate actele de compromis, de laşitate, de lipsă de demnitate, care au avut după aceea repercusiuni, pe termen lung, asupra comportamentului societății şi culturii româneşti. Dar pe de altă parte, ar trebui identificate şi momentele istorice în care am dat dovadă de curaj, de demnitate, de fidelitate, de eroism, de talent, de inițiative culturale universale. Acestea din urmă sunt mult mai numeroase decât se afirmă, şi sunt mai bine cunoscute aici în Vest. Cultura românească (literatura, muzica, teatrul, arta cinematografică şi filosofia) este percepută ca fiind printre cele mai originale din epoca contemporană. În literatură şi în filozofie, românii au dat culturii universale, în secolul al XX-lea, cele mai importante talente… În perioada interbelică… românii erau considerați, de vestul european, ca fiind poporul cel mai spiritual, după francezi; spiritual cu sensul de «avoir de l’esprit», adică a fi inteligenți, vioi, perspicace, cultivați, subtili, abili la nivel intelectual, descurcăreți… Se vorbeşte şi se scrie în ultima vreme, în mod obsesional, despre comunism. Şi de asemenea se face o critică acerbă a perioadei ceauşiste. Pe bună dreptate. Însă în acest fel se ocultează perioada dejistă în care ne-au fost exterminate elitele intelectuale, sociale, politice etc. Atunci când s-a încercat distrugerea etosului românesc, perioada genocidului uman, moral, social şi cultural. Pe de altă parte, a da vina doar pe ideologiile extremiste, comunismul, de exemplu, atunci când se analizează criza morală, este un demers reducționist, care nu explică intru-totul problemele etice. Acestea sunt de ordin mult mai general, ele sunt trans-istorice”. În alte pagini ale revistei, „Contactul” lui Ion Pop, „N. Manolescu şi lupta cu inerția critică” de Marian Victor Buciu (fragment dintr-o carte dedicată lui N. Manolescu), „Funambularia” de Şerban Foarță, „Limba română în 175.000 de cuvinte” (interviu cu Elena Comşulea, coordonator al Dicționarului Tezaur al limbii române; a apărut ultimul volum, al 37-lea, împlinindu-se „cea mai de seamă însărcinare pentru care Academia Română a fost creată”), sau „O relicvă ceauşistă contestabilă: rebotezarea Clujului” de Sergiu Pavel Dan.
ROMÂNIA LITERARă 20. Din 4 iunie 2010. Apropo de istorie, de trecut, de ideologiile extremiste. Ioana Pârvulescu, în „Antipaseiştii” atrage atenția că există un soi de dispreț aprioric față de ideea de cercetare a trecutului: «Sunt două tonuri pe care se rosteşte cuvântul paseism: neutru de către cei care nu simt nuanța peiorativă şi, mult mai des, acuzator... Au existat două tipuri de ideologie care a respins dragostea, oricât de lucidă, față de trecutul relativ apropiat şi relativ bun, în genere burghez, iar aceste ideologii exclusiviste au fost fascismul şi comunismul. (Ambele au preferat să exalte un trecut îndepărtat, intangibil, mitic sau eroic.)… În zona literară, ura față de trecut şi față de stabilele valori burgheze a condamnat-o sistematic, pe lângă comunişti, dar cu tonuri ciudat de asemănătoare, şi futuristul Marinetti: „Noi vom cânta marile mulțimi agitate de muncă, de plăcere sau de revoltă”, „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice tip şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva oricărei laşități oportuniste sau utilitariste”, „Noi ne aflăm pe promontoriul extrem al secolelor!... De ce ar trebui să privim în urmă...?”, precum şi: „Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii...”. Ideea de distrugere a trecutului e centrală în manifestul avangardiştilor care spun că au ca limită de vârstă 30 de ani: „Chiar din Italia lansăm în lume acest manifest al nostru de o violență impetuoasă şi incendiară cu care fondăm astăzi Futurismul, pentru că vrem să eliberăm această țară de cangrena fetidă a profesorilor, arheologilor, ghizilor şi anticarilor”. Îndemnul e fără ambiguitate: „Haideți! Dați foc rafturilor din biblioteci!... Deviați cursul canalelor ca să inunde muzeele! Puneți mâna pe târnăcoape, securi, ciocane şi dărâmați, dărâmați fără milă oraşele venerate!” Ceea ce la noi parțial s-a şi întâmplat, însă în comunism». În alte pagini ale revistei, „Hristoşi în serie” de Sorin Lavric (despre „romanul cu legionari” al lui Dinu Pillat scrie în acest număr şi Cosmin Ciotloş), „Muzele lui Blaga” (Gh. Grigurcu), „În loc de Prefață la Amintirile lui… Creangă” de Ion Pecie, „Prepeleac” de C. Țoiu.
ARCA 4-5-6 / 2010. Mihail Neamțu, în „Auto-critică”: „Nasc şi la noi moralişti de mare talent. Cronicari care, în Statele Unite, au iertat aventurile marxiste şi escapadele cu stupefiante din tinerețea preşedintelui Barack Obama, ne reamintesc mereu despre înrolarea forțată a copilului Joseph Ratzinger (nota LIS: actual Papă, Benedict al XVI-lea; pe atunci era elev bavarez de numai 14 ani) în organizația Hitlerjugend. Gazetari oripilați de tăcerile lui Gunter Grass vor ignora aranjamentele marxist-leniniste din studenția lui Jose Manuel Durao Barroso (nota LIS: actual preşedinte al Comisiei Europene) ori simpatiile pro-comuniste ale baronesei Catherine Ashton, proaspăt unsă în funcția de vice-preşedinte al Comisiei Europene. Să remarcăm, aşadar, consecvența ipocrită ca prim merit al lucidității de tip progresist”. În alte pagini, restituiri (Radu Ciobanu despre cartea Piei Pillat, sora lui Dinu şi mama celei ce îngrijeşte cartea, Monica), cronică literară (semnată de Vasile Dan, Romulus Bucur, Gheorghe Mocuța, Petru M. Haş), „Tăcerea minții” de Andrei Mocuța. Interviu cu doctorul în filozofie (profesor la universități din Europa şi SUA, cu cărți premiate) Carlos Eduardo Maldonado, columbian, de curiozitate (cum se vede Occidentul din America Latină): «Cred că, pe scara evoluției, Occidentul a ajuns deja la finalul său. Este un mare transatlantic care avansează din inerție, dar ale cărui motoare s-au oprit deja. Occidentul este sinteza dintre Ierusalim, Atena şi Roma. În mod vădit, cultura noastră, sau, mai bine zis, însăşi civilizația noastră, este în criză… Tragedia umanității are la bază faptul că Occidentul a confundat propriul său destin cu întregul destin al umanității. Ei bine, moartea Occidentului (există autori care au vorbit din abundență despre ,,decadența Occidentului”, despre „criza” Occidentului, despre „nihilismul” Occidentului, de exemplu) nu va fi, nicidecum, moartea umanității în general. Ci moartea unei forme sau o manifestare a umanității». E o opinie.
ÎNSEMNăRI IEŞENE 5 / 2010. Redactorul-şef Alexandru Dobrescu: «Nu cred că, pentru a te face înțeles de un agramat, trebuie să-i vorbeşti pe „limba“ lui, siluind regulile elementare ale gramaticii române. Nu cred că, pentru a schimba câteva propoziții cu un ins nedeprins a gândi rațional, trebuie să exersezi în prealabil, incoerența. Nu cred că, pentru a câştiga bunăvoința unei persoane lipsite de gust, trebuie să devii tu însuți expresia vie a prostului gust. Nu cred că, spre a te face ascultat de un ins străin de minimele exigențe ale bunului simț, trebuie să afişezi neapărat dispreț suveran pentru ele. A face din coborârea la nivelul interlocutorului un principiu de bază al dialogului, mi se pare un semn de imensă prostie… Un grup de tineri mânuitori de condei, dintre care vreo doi s-ar putea să nu fie chiar străini de talent, a scos pe piață o seamă de texte ce descriu pe şleau afaceri strict sexuale. Probabil unde, socotesc ei, asta aşteaptă tinerimea cititoare de la literatură. Lăsând la o parte că respectivelor descrieri de contacte fizice le lipseşte tocmai ce e propriu artei – dimensiunea metafizică, e greu să nu remarci că atâtea tratate de sexologie conțin descrieri similare. Atâta doar că mai detaliate şi într-un limbaj mai adecvat». În celelalte pagini: Adrian Popescu (interviu – „Italia mi-a dăruit, prin Umbria, deschiderea spre lumea europeană a culturii majore”), Al. Zub, G. Bălăiță, D.R. Popescu, Nichita Danilov, dar şi N. Georgescu, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru.
FEED BACK 5-6 / 2010. Directorul revistei, Daniel Corbu o spune de la obraz: «De o bună bucată de vreme în România, atunci când o cohortă de politicieni se aşază la putere, se fac şi refac ministere ale guvernării, uitându-se mereu înființarea unuia în care majoritatea românilor s-ar regăsi: Ministerul Sărăciei Naționale… Cei care, de atâția ani, şi-au făcut un crez în a târî țara asta plină doar de iluzii şi umor în brațele Europei federalizate, ar trebui să privească mai abitir la luciul sărăciei şi disperării românilor. Să numere câți din ei sunt sub limita salariului mediu pe economie de 200 de euro… Peste trei milioane de români sunt slugile Europei şi ale Americii, pentru a asigura hrana zilnică pentru familiile lor. Cei rămaşi în țară acceptă cu stoicism disperat curbele de sacrificiu, subzistența… Între agitatorii noştri politici, tot mai lozincarzi, goi de sens, tot mai aroganți şi mai milionari, intelectualii nici nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, ci țin de un cenuşiu al existenței şi de noroiul greu al prozei. Cât despre existența scriitorului, căruia i-a scăzut la maximum ratingul şi prestanța în România şi suferă de o cruntă marginalizare, el nici nu se aude… Iar nouă nu ne rămâne decât să repetăm înjurătura matură a tânărului Eminescu: „Tu-i neamul nevoii!”». În celelalte pagini, „discurs despre spionaj poetic” de Horia Zilieru, „Un posibil decalog al postmodernității” de Delia Pop, „Poetica sărbătorii” de Horia Bădescu, remember Marin Mincu semnat de Geo Vasile, „Alambicul Magistrului” de Vasile Spiridon (despre Mihai Ursachi), despre manifeste ale noilor veniți: „osirism” (Katya Kelaro), sau istorice: „hypnism, 1922” (Rade Drainac).
CAFENEAUA LITERARă 6 / 2010. Mircea Handoca, „Mircea Eliade destinatar”: „După ce 23 de ani i se interzice dreptul la semnătură, la începutul lui septembrie 1967 numele lui Mircea Eliade a reapărut în publicistica românească”. Însă în martie 1981 „a urmat o sinistră tăcere. Nimeni n-avea voie să mai amintească de numele scriitorului. Acesta acceptase preşedinția societății care protesta (în America) față de întemnițarea preotului Gh. Calciu de către autoritățile comuniste. A fost a treia interdicție a semnăturii”. Mai scrie Mircea Handoca: „E de neînțeles că, până în zilele noastre nu s-a realizat încă proiectul operelor lui complete, pregătit să fie trimis la tipografie de acum 30 de ani”. Aceasta e tot România de azi: au opere complete toți minunații, Mircea Eliade nu. Pe alte cinci pagini ale revistei, directorul Virgil Diaconu are o percepție aparte asupra fenomenului optzecist, într-un text intitulat „Generația ’80, pro şi contra” (pus pe seama colocviului de la Piteşti dedicat optzeciştilor): „Acest colocviu ne-a lăsat sentimentul că generația ’ 80 este singura care semnează pentru marile evenimente literare ale națiunii şi că pe lângă ea toate celelalte generații literare şi toți scriitorii neoptzecişti sunt nesemnificativi. Fiind mai mult decât o generație – un fenomen –, după părerea lui Vlasie, ne rugăm Domnului ca generația ’80 să nu semneze, în curând, pentru încălzirea globală şi alinierea planetelor. Dar reacția la importanța exagerată ce i s-a dat generației ’80 a fost promptă, relaxată şi plină de umor”. În altă pagină, Niculina Oprea la Zilele Literare de la Akyaka – Turcia!
PRO SAECULUM 3-4. Iunie 2010. Redactorul-şef Mircea Dinutz: «Cultura română s-a deschis spre Occident. Un anume cosmopolitism (necesar) a făcut ca, în destule cazuri, ceea ce venea dinspre Răsărit, marea literatură rusă să fie – parțial – ignorată, desfigurată sau marginalizată… Uitând, se pare, că în marele tăvălug al istoriei sufletul slav ne-a atins pentru eternitate. Prea ne „americanizăm”, peste limitele admise, neînțelegând (totuşi) că arta rusă este o piesă esențială în patrimoniul spiritual al omenirii». În alte pagini, „Lady Vaş” de D.R. Popescu şi „Retina şi sufletul” de Irina Mavrodin. Dar şi grupajele „Scriitori din Teleorman” sau „Vrancea literară”, semnificative prin diversitate originală.
TOMIS 6 / 2010. A împlinit 45 de ani de apariție. Numărul e dedicat fostului redactor-şef al revistei, George Vasilievici, plecat brutal de tânăr la ceruri („Tot ce scria avea o aură funestă… credeam că de vină este moda literară a scriitorilor ruşi contemporani, pe care îi citea cu mare admirație. Mă gândeam că totuşi moartea era doar un subiect de studiu, precum în teza mea de doctorat” – Raluca Şerban-Naclad, fost redactor-şef şi ea la Tomis). În pagina 2: „Adorno şi postmodernitatea” de Daniel Clinci.
AXIOMA 123. Iunie 2010. Directorul şi patronul Marian Ruscu, poet, anunță că „revista Axioma, aparținând Editurii Premier (adică subsemnatului), cu regret îşi încetează apariția”. Revista e în anul XI de apariție. Dacă am înțeles bine, Marian Ruscu s-a supărat fiindcă n-a fost primit în Uniunea Scriitorilor: „Las pe cei validați să investească bani, efort, entuziasm şi să se implice mai mult”…